Această povestire va rămâne

          Era destul de târziu. Mă dureau ochii de la monitor şi făcusem bătături în podul palmei de câte ori verificasem adresa de e-mail, în aşteptarea comunicatului de la Miliție  pardon, Poliție  Dar să fim serioși  la relațiile pe care le aveam cu ăștia în calitatea mea de gazetar, era prea mult să le spun polițiști.  Îmi terminasem ultima țigară Lucky Strike, dădeam să cobor până la magazinul Verei, o tanti care îşi ţinea dugheana deschisă nonstop, la fel de antipatică precum milițienii (da’ măcar ea mă mai servea pe datorie), când am dat nas în nas cu David.

          Omul era în aceiaşi stare de vreo câteva zile, de fapt de când venise de la mănăstire. Adică tipul era dus rău, vreau să spun cu mintea în hăuri. O fi fost el evreu, dar să fim serioşi, de când plecase să-şi facă reportajul ăla (pe care nici acum nu-l predase) era ciudat rău, zdruncinat în toată fiinţa lui, curios, straniu, bizar; toate la un loc dacă vreţi. Redactorul şef făcea glume spunând că l-a prins misticismul creştin şi a dat în ţăcăneală religioasă, lucru care nu a fost prea halit de către coloana lui rigidă de semit. Şi prima dată când David nu a reacţionat la o glumă de acest gen care, din start fie spus, erau foarte normale la noi în redacţie. Vreau să spun că atunci asta mi s-a părut foarte curios.

          Întors în redacţie mândru posesor al unui pachet de ţigări procurat pe datorie, l-am găsit pe David în starea de adineauri, tot cu ochii în gol. Tot fără ţigări pentru că a şi început să se servească dintr-ale mele.

          Gata, m-am ales cu o penalizare. Zbirii ăia nu mi-au trimis comunicatul, gazeta e gata, se duce la tipografie fără articolul meu şi în ritmul ăsta o să spăl pe jos în prăvălia hoaştei de Vera să-mi plătesc datoriile. David se uita cam lung la mine şi nu că mi-ar fi simţit disperarea, dar parcă dorea să-mi vorbească. La câte mi se întâmplaseră ce mai conta şi asta. Plictisit, în aburii fumului de ţigară îi aşteptam mei-ul cu care îşi începea conversaţiile, propoziţiile şi înjurăturile. Văzând că ezită îl iau:

          — Şi cum e cu popii şi maicile? După ce reguli şi-o pun? (Aluzie subtilă la articolul despre care ar fi trebuit să-l scrie).

          Îmi aruncă o privire tâmpă, parcă se speriase. Lipsea să tremure şi tabloul era complet.

          — Mei (hai că şi-a dat drumul), oi fi tu ateu sau gnostic cum te lauzi fără să ştii ce înseamnă, dar voi ăştia, în frunte cu tine vă bateţi joc de preoţi, călugări, maici şi alte lucruri sfinte fără să ştiţi prea multe. Vă credeţi mari filosofi… Şi a rămas cu privirea aruncată aiurea.

          
Oki, asta era straniu. Am rămas perplex. Acum eu eram cel care mai avea puţin şi o lua la fugă. Am rămas cu gura ca la dentist, la propriu. S-o fi convertit la creştinism; dar înainte să aflu asta, David îşi continuă povestirea:

— De fapt am cunoscut o călugăriţă, spuse evreul meu trăgând din a treia ţigară pe care o luase din pachetul meu, mă rog, într-un fel… George (adică eu), poţi să ţii un secret?

— Păi da, am spus cu un ton circumspect, aşteptându-mă să aud o confesiune amoroasă între el şi o slujitoare plictisită de inactivitatea din slujba Mântuitorului.

— Uite cum stă treaba. M-am dus la mănăstire să investighez scandalul ăla. Adică eu eram cel mai potrivit, nici credincios, nici ateu, doar evreu (asta o spuse cu un rânjet de superioritate), tocmai bun. Ştii doar că am ceva cunoştinţe în materii de religii. Deci, mă duc la mănăstirea aia din vârful muntelui aflat în nicăieri, ajung duminică dimineaţă, în timpul slujbei. Lume multă, adunată grămadă, ştii tu cum e, slujbă plictisitoare, feţe evlavioase pentru vecini, eu murind de foame, şi aşa mai departe. Singurul lucru care mă făcea să asist la acel ritual fără de rost era plăcerea sarcastică de a vedea oameni robiţi de o credinţă oarbă şi, desigur, era necesar să le arăt mirenilor, sau cum li se spune de către slujitorii Domului, că nu sunt un reporter care vine după scandal, ci nu vreau decât să realizez un documentar despre viaţa în Sfinţenie. Ei, mă citiseră ăştia că vin din alte considerente decât evlavia şi penitenţa de a suporta drumul acela de ev mediu, rămas din timpul popoarelor migratoare. Pe mine dar şi pe poliţişti, mai lipsea să îşi scrie pe frunte ce sunt, la cât de disimulaţi erau. Dacă era după mine mă opream în prima crâşmă, la un suc din hamei şi o bucată de friptură din carne de vacă care guiţă. Dar nu era nici una pe o rază de tone de metri şi nici la vinul de împărtăşanie nu puteam să atentez. Era un bărbos în sutană ce stătea cu ochii pe mine. Sincer, îl suspectăm că securist rămas la post neavând cui să raporteze. Oricum, s-a terminat şi slujba în cele din urmă, aşa că am fost dus într-o chilie de aia sărăcăcioasă în aşteptarea maicii şef. Ea trebuia să-i însoţească pe călugării de la schitul din apropiere şi pe şeful lor. Vorbisem la Protopopiat, după cum ştii, să iau câteva interviuri despre ce şi cum e şi cu zgomotul ăla mediatic care fusese lansat.

          Mei frate, era tămâie în chilia aia, făcută presupun pentru a deschide ochii inimii şi a înţelege sfinţenia, dar pe mine începuse să mă usture ochii. Şi ca un făcut nici nu reuşeam să formulez nişte întrebări mai acătărea, să pară obiective, care să poată masca adevărata mea intenţie.

          Aşteptând aşa, intră pe tăcute o maică, cum să-ţi spun, o fată tânără luată de la ţâţa mamei şi băgată în mănăstire. Deşi avea pe ea uniforma lor, o ştii doar – neagră, lungă, ca un caftan de mumie – îi vedeam părul lung, puţin roşcat, ondulat şi fin, corpul bine făcut, pielea catifelată. Jur că-i simţeam parfumul pielii că iarba dintr-o seară de vară de pe la munte, după o ploaie de aia scurtă şi rece. Acesta era parfumul pielii. Ei… şi ochii, nu-ţi pot descrie… nişte ochi verzi ca un apus de furtună, când se duc norii în necunoscut. Şi atât de tânără…

          — Bine înţeleg că te-ai îndrăgostit, treci la subiect…

          Nici nu termin eu intervenţia că David, nervos, mă readuce la tăcere printr-o ieşire demnă de preoţii lui din antichitate, descrişi de Biblie. Aşteptam să-şi scoată cuţitul şi tabloul ar fi fost complet. După interludiul de speriat, îşi continuă cu un calm impresionant povestea.

          — Ei, cum eram eu pierdut în gânduri, măicuţa, care avea un bol de lut în mână, îşi plecă ochii puţin în pământ şi-mi spune.

– Vă rog să mă scuzaţi dacă mi-am luat libertatea să acopăr oglinda din chilie.

A fost ca un duş cu apă rece. Mi-am revenit ca niciodată. Nu fusesem mai treaz şi mai conştient de mine nicicând cum eram în momentul acela. Obiceiul de a acoperi oglinda, la noi, e cum e la voi să purtaţi o fâşie de material negru când moare ceva. Când cineva apropiat moare, acoperim oglinzile ca să ne potolim trufia, cel puţin aşa ţin minte că mi-a explicat bunicul. Când m-am uitat surprins spre maică, am văzut-o zâmbind puţin. Un zâmbet de acela pe care-l faci când te bucuri de o poantă care ţi-a reuşit. Sau aşa mi s-a părut.

– Nu te supăra, i-am spus uitând de politeţe şi alte asemenea, cine dracu crezi că a murit apropiat mie?!

– Nu a murit încă nimeni, dar dimineaţa e mâine. Vă rog, luaţi, spuse întinzându-mi bolul pe care îl ţinea în mână. Nedumerit, iau vasul acela de lut pe care domnişoara mi-l întinse şi mă uit că boul pregătit în templu pentru sacrificiu la el. Gol, dar să înnebunesc dacă nu vedeam ceva azuriu spre verde în el, ceva lichid, dar spre solid… Totuşi era gol. De asta, în schimb, eram mai puţin sigur.

Când dau să o întreb care este figura, domnişoara nu este. Dracii mei şi ai voştri să mă ducă dacă am auzit uşa. De felul ei scârţâia de ziceai că vor să trezească morţii din somnul veşnic. Tot uitându-mă şi încercând să-mi dau seama ce pana mea se întâmplă, o văd că intră. Agitată tare. Puteam să jur că plânsese rău de tot.

– Îmi pare rău, spune ea, vă rog să mă iertaţi, nu e vina mea… adică este a mea, dar nu am vrut… a fost din greşeală…

Şi se aruncă la picioarele mele. Mei, jur, în momentul acela am vrut s-o iau la goană. Mă speriasem în draci. Tremuram dacă mă crezi. Ăsta stătea în genunchi cerându-şi iertare pentru dracu ştie ce, iar eu stăteam buimac, incapabil să reacţionez în vrun fel. O priveam acolo jos târându-se, îi vedeam groaza aproape palpabilă; îi plângea sufletul, lacrimile parcă se uscau înainte să curgă. Nu ştiam ce să mai fac. Nici ei dar nici pentru mine. Am reuşit să bolborosesc acolo un Da, te iert şi tot bodogăneam până am început să cred şi eu că o iertăm. Shatan ştie pentru ce.

Atunci maica asta se lumină la faţă, schimbată de tot, radiind de fericire, mă roagă să-i dau bolul. I-l dau, îl ia ca pe un ou Fabergé, şi-l pune pe masă. Îşi trage sufletul fără să privească în direcţia mea şi iese pe uşă, lăsându-mă năuc.

Îmi trecuse spaima într-un fel şi m-am uitat la ceas. Limbile alea nu se mişcase deloc de când intrasem în chilie, sau aşa mi s-o fi părut mie atunci.

După o eternitate, cât mi s-a părut momentele alea cât am stat ca boul, domnişoara asta, maica adică, intră în chilie numai zâmbet, ocheşte bolul pe care-l pusese pe masă după scena de mai înainte, de care nu mă atinsesem şi cu un surâs cald care mi-a luminat inima, mă prinde de mâini şi cu un glas duios îmi spune:

– Vă rog, promiteţi-mi că nu-i veţi spune Macii Stareţă că v-am întins bolul. Nu se cuvine. Vă rog!

Pot să jur că vă rog-ul de la final la cântat în zeci de limbi şi când l-a pronunţat au fost sute de glasuri. Până să-mi bat capul cu rugămintea ei, mi-am adus aminte de scopul meu în mănăstire, aşa că o iau tare.

– Lasă astea, când puii mei – spun eu cu un ton marţial – pot să mă întâlnesc cu Stareţa?

Măicuţa parcă nici nu m-a auzit. Tot o dădea înainte cu placa să nu pomenesc nimic şi dacă se poate, să uit că mi-a întins ea tigaia aia de lut. Enervat, dar crede-mă, abia dacă reuşeam să-mi arăt starea, nu pentru că nu doream, îmi băgasem de mult politeţurile la origini, ci pur şi simplu nu puteam, am întrebat-o care e figura.

– Asta nu e ascultarea mea. Nici nu trebuia să fiu aici. Dar domnule, trebuie… Trebuie.

Şi parcă a scăpat două lacrimi. Nu aveam dreptul să vă întind bolul. Vă rog nu pomeniţi nimănui că vi l-am întins. E spre binele dumneavoastră. Câteodată e mai bine să uiţi păcatele şi lucrurile de care nu eşti mândru. Mulţumesc că m-aţi iertat. Altfel trebuia ca eu să vă declam Kaddishul.

Îngheţasem de prea multe ori să mai pot avea vreo reacţie.

În redacţie era linişte. Faxul primise un mesaj şi cum era lângă mine, am aruncat o privire. Purtătorul de cuvânt al Poliţiei Municipale trimise comunicatul aşteptat de mine prin fax. Puteam să stau mult şi bine lângă calculator aşteptând scrisoarea electronică. Era prea târziu, şi oarecum povestea lui David mă captivase. Înţelesesem totuşi un lucru.

– Ce dracu e ăla Kaşiş?

Domol, total necaracteristic pentru el, David, luând o postură de învăţător care explică unui puşti alfabetul mă ia cu binişorul.

– Mei, George, Kaddish pentru noi e rugăciunea morţilor, adică…

– Bine, bine – spun eu – dar de unde ştia călugăriţa…

– Păi asta aş fi întrebat-o eu dacă nu leşinam. Crede-mă şi pe mine, oglinzi acoperite, ciudăţenia aia cu vasul acela de lut… Băgasem şirul acesta ciudat de evenimente în Tisha B’Av, şi ca să nu mai întrebi tu, îţi spun că la noi evreii e o zi de post care comemorează toate evenimentele tragice din poporul nostru.

– Bine, nu mă interesează, totuşi ce ai făcut după, că de murit nu ai murit, altfel veneam să-ţi cânt Kaddishul şi să-ţi mănânc coliva… aveţi aşa ceva, nu? O dau eu glumeţ.

– Mei George, m-am trezit (trecuse văd peste încercările mele de tachinare), de trezit m-au trezit mâinile ei care mă pipăiau într-un dans ciudat, un masaj aproape erotic. M-au trezit buzele care se apropiau periculos de mine, deşi eram amorţit. Îmi şoptea în o limbă necunoscută mie, dar pe care o înţelegeam, îmi şoptea tot… toate amintirile mele negre, tot ce încercasem să uit… era, era.. era ca într-un coşmar. Mi se învârtea totul în mine, imaginea era dispersată… nu mai înţelegeam nimic. Doar glasul ei. Dur, poruncitor, acru dar şi suav în acelaşi timp. Şi în tot timpul acesta, ochii ei verzi mă urmăreau, erau în albul ochilor mei chiar şi atunci când îi închideam. Am adormit de câteva ori… sau ceva asemănător. În cele din urmă, parcă trecuse zile, o văd lângă uşă, zâmbindu-mi. Acum puteţi să beţi îmi spune, dar nu i-am auzit vocea. M-am ridicat cu greu, m-am dus spre masă şi am băut ca un apucat licoarea din vas. Beam, beam şi iarăşi beam. Bolul nu se termină, iar mie tot sete îmi era. Şi ce amară era băutura! Atunci am observat, exact când am băut ultimul strop din bol, că oglinda nu mai era acoperită. Îmi simţeam mizeria, viaţa mea mizerabilă, toate ticăloşiile, toate relele când m-am uitat la ceas. Limbile arătau aceiaşi oră ca şi ultima dată.

Atunci am căzut pe masă.

Nu ştiu cât am stat inconştient. Ştiu că m-am trezit când am auzit o bătaie în uşa chiliei. În cameră încă mai era fum de acela de tămâie. Am văzut bolul spart pe jos şi încă un strop de licoare de aia ciudată care parcă încerca să stea în echilibru pe ciobul acela.

La uşă era o maică de aia bătrână care se uita cu reproş la mine. M-a dus în biroul Maicii Stareţă.

Când am intrat eu, asta tocmai îşi stingea ţigara.

– Bine aţi venit, îmi spune. Am aflat de la superiorul meu că doriţi să vă documentaţi pentru un reportaj. Aveţi libertatea totală din partea mea, dar trebuie să ştiţi că după slujbă multe din surorile mele sunt prinse cu ascultarea sau se odihnesc.

Când mi-a pomenit de ascultare mi-a venit în faţă imaginea măicuţei cu ochii verzi, cea cu bolul, aşa că am întrebat-o:

– Nu vă supăraţi, Maică… când v-am aşteptat în chilie, a venit o măicuţă tânără la mine… puteţi să-mi spuneţi numele ei?

– Nu cred, nu aţi stat mult… Mi-a luat zece minute să-i conduc pe fraţi la maşină şi să vin la mine în birou. De când sunteţi în chilie au trecut vreo cincisprezece minute. Maica Eftodia e singura care a venit la dumneavoastră.

Eram năucit. M-am uitat la maica Eftodia, stătea în spatele meu, m-am uitat la Stareţă…

– Un sfert de oră spuneţi? Dar nu se poate, spun eu neîncrezător. Atunci m-am uitat la ceas. Da, aşa era. Trecuse cincisprezece minute. Am ieşit fără să mai spun nimic, lăsându-le mască pe cele două maici. În drum spre poartă am rememorat toată aventura. Încă mai simţeam gustul acela ciudat în gură. Mă durea capul, îmi aminteam incantaţiile călugăriţei acele tinere. Nu înţelegeam unde dracului se dusese timpul acela sau dacă totul nu a fusese doar un vis. Cred că este inutil să-ţi mai spun că nu am mai întrebat-o nimic, nu i-am luat niciun interviu.

După ce am ieşit pe poartă, l-am observat pe securistul acela care mă urmărise în timpul slujbei. Mă urmărea mohorât. Mai trist decât o vulpe care şi-a pierdut prada. Mă urmărea aşa în tăcere. Atunci m-am oprit şi am început să-l analizez, aşa pierdut, într-o doară. Cu cât mă uitam mai mult la el, îmi dădeam seama că-l cunosc. Pe mă-sa dacă nu eram eu. Eu mă uitam la mine. M-am uitat repede şi fără să-mi dau seama de ce la ceas (în timpul acesta mi-l arată, ceas marfă, mecanic, un Omega dacă nu mă înşel), era 9 octombrie.

Simţindu-mi mirarea din priviri, mă lasă să fierb şi continuă, uitându-se tâmp la mine.

Atunci mi-am amintit-o şi pe călugăriţă, vorbi David după câteva fumuri de ţigară, fusese o puştoaică care se îndrăgostise nebuneşte de mine, iar eu o folosisem ca păpuşă de pat, îmi bătusem joc de ea în toate felurile, nu cred că vrei să-ţi explic cum, fără să am o intenţie serioasă. Nici măcar nu i-am spus că m-am plictisit de ea. I-am spus mă-sii. Ea s-a sinucis după. Avea 17 ani, se pregătea pentru bacalaureat, dorea să se facă avocată. I-am curmat aripile, s-a dus din cauza mea. Mi-am amintit şi ce-mi descânta când eram semi conştient. Trebuia să-mi conştientizez acţiunile, păcatele de după, găinăriile mele. Astea erau în bol. Trebuia să-mi spun Kaddishul, pentru ca eu cel vechi să moară, astfel să-i redau libertatea şi să-şi împace sufletul.

M-am mai uitat încă odată la mine adică la cel din faţa mea. Am realizat că nu îndeplinisem Yom Kippurul. Nimeni nu fusese iertat şi ea nu se eliberase. Înţelegi care este chinul meu, care îmi este agonia?!

Ultima propoziţie aproape o răcnise. S-a uitat lung la mine, lăsându-mă fără aer şi suflu şi a ieşit pe uşă. Nu s-a uitat la mine, nu a spus nimic. Doar a ieşit. Gârbovit.

Eu nu am mai fost în stare de nimic, am rămas la redacţie, fumând cu mintea plecată pe coclauri. Vedeam doar frânturi de amintiri. De data asta amintirile mele. Sincer, după o discuţie introspectivă cu mine nu mă simţeam chiar bine.

Dimineaţă, tanti Vera mi-a spus că David îmi plătise datoriile şi plătise şase pachete de Lucky Strike, exact câte ţigări fumase de la mine. M-a întrebat dacă David a tras ceva pe nas că arăta ca dracul când a ieşit. Zâmbea hoaşca. Îmi imaginez cam ce părere avea ea despre redacţia noastră în general. Am încercat un fel de zâmbet şi am dat să merg mai departe, când tanti Vera mi-a întins o foaie. Cică era de la David.

Aminteşte-ţi ce ţi-am spus aseară. În fiecare dintre noi stă posibilitatea de a face bine. Nu vorbesc de un bine relativ, ca şi concept filosofic. E binele acela care stă în fiecare dintre noi, care îl face fericit pe semenul nostru, de prietenul nostru, pe fratele nostru când îl folosim. Încearcă să aduci zâmbet când poţi face asta, nu îţi va spăla greşelile trecutului dar te vei putea privi în faţă, şi cine ştie, ţi se va netezi calea spre a fi om. Daca nu ţi-am adus nici o fericire, îţi las prin moartea mea o ofranda a eliberării. Eu sunt mort, voi sunteţi vii; trăiţi-vă viaţa încercând s-o faceţi frumoasă pentru semeni. Ni se întorc toate.

George Sauciuc s-a născut pe 1 decembrie 1982 în Vatra Moldoviţei, judeţul Suceava.

A terminatul liceul în cadrul Colegiului Naţional Nicu Gane – Fălticeni şi a urmat cursurile universitare în cadrul Universităţii Ştefan cel Mare Suceava, Facultatea de Mecanică, Mecatronică şi Management.

A publicat în volumele Ajută-ţi aproapele. Solidaritate umană în comunităţi de ieri şi azi. Tinerii cercetează istoria. Concursul ISTORIA  MEA – EUSTORY ediţia III, 2003-2004, volum îngrijit de Mirela-Luminiţa Murgescu şi Silvana Rachieru, Bucureşti, Editura Dominor, 2005 (cercetare istorică),  în Antologia Zidul de Hârtie, volum îngrijit de Dan Cristian Iordache , Florin Dan Prodan, 2011 (proză mainstream) şi în Gazeta SF. A scris articole în diferite cotidiene şi reviste (Crai Nou, Suceava pe Net, Mixul de Cultură, Gazeta SF etc.)

Este editor al revistei de artă şi ficţiune speculativă Gazeta SF.

Este membru al Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy, Cenaclul de Literatură şi Artă Tânără Zidul de Hârtie  Suceava, Cenaclul Wolf’s Pack – Bucureşti, Clubul SF Cygnus-Quasar Suceava (membru fondator) şi Clubul de Iniţiativă Literară (membru fondator).

Blog personal: http://sagy.wordpress.com