(Marele Premiu ARSFAN 1995)

 

– E fetiţă. Cum ai vrea s-o cheme?

– Cum vreau eu?! Să-i zicem… Eral?

– Îmi place. Eral, fiindcă nu e un copil Real.

– E frumoasă, dar nu seamănă cu mine.

– Vrei să fie frumoasă şi să semene cu tine?! Fii sigură că nu te-am înşelat, nici măcar nu m-am visat cu alt bărbat. Tu eşti bărbatul visurilor mele.

 

CANTINA VISTRONIC

Cum se aşezară la masă, în colţul cel mai ferit al cantinei, Steve îi puse mâna pe talie. Nu se cunoştea nimic.

– Steve Cameron, ia mâna, deșteptule! Doar în vis sunt gravidă, prostule!

– Bănuiam eu! Ascultă, chiar până acolo să se meargă cu imitaţia?

– Adică ce-am făcut noi a fost imitaţie?!

– N-am zis asta! făcu Steve încolţit. Dar e uimitor cum visele au păstrat nealterat modelul realităţii.

– Asta nu se ştie până nu vedem ce iese.

– Doar n-ai de gând să naşti?!

– Cunoşti vreun ginecolog în visspaţiu?!

Steve încercă să se atingă de mâncarea răcită.

– Bănuiesc că îţi va fi din ce în ce mai greu.

– În câte zile trec nouă luni?

– …În unsprezece! făcu el socoteala pe telefon. Mai ai de aşteptat patru. După aceea ce-ai de gând să faci?

– Observ că nu vorbeşti la plural, deşi l-am făcut împreună.

– Sarcina există numai acolo, Danna!

Ea zâmbi amar.

– Nu erai obligat să-mi rămâi alături nici dacă se întâmpla în realitate.

– Tocmai asta e! explodă el. Mi-e teamă că nu vei mai putea face diferenţa!

Danna sări la rândul ei în picioare:

– Care e diferenţa?!?

 

VISTRONIC, VISSPAŢIU

Două zile nu se mai întâlniră. Când ea intră în a noua zi, adică luna a opta, Steve nu mai rezistă şi îşi suprapuse localizarea cu a ei. Văzându-l, Danna îl strânse fericită, într-o îmbrăţişare plină de bucurie şi durere.

– Cum e…? o sărută emoţionat. Cum te simţi?

– Sunt O.K. Mai greu îmi e cu lucrul… Celelalte două fete înţeleg şi mă ajută.

– Le-ai spus?

– Ilda m-a văzut în visspaţiu, la schimb. A pierdut de curând un copil, în ziua a opta. A trebuit să-l arunce în incineratorul de rebuturi.

– Dumnezeule!

– După viteza de evoluţie a sarcinii, şi-a dat seama că nu va putea lucra în Vistronic prea mult. Speră însă că asta nu-i va afecta viaţa reală şi că-şi va găsi altă slujbă, chiar dacă nu la fel de bine plătită. N-are decât 32 de ani, dar e de doi ani aici, de pe vremea când totul era doar un experiment.

– Dumnezeule, asta înseamnă deja… 48 de ani! Plus cei reali… 80!! Poate să moară oricând, în somn, de moarte bună! Danna, trebuie să plecăm de aici!

– Steve, nu pot să-mi abandonez copilul!

Pentru o clipă, se enervă din nou, apoi o certitudine ciudată puse stăpânire pe el.

 

VISTRONIC, VISSPAŢIU

Rată cu puţin momentul naşterii. Când ajunse, Danna legăna un copil atât de frumos cum doar în filme mai văzuse. La astfel de filme mama sa obişnuia să spună: “nu e născut acumaaa…, pot să jur că are cel puţin două săptămâni!” Cel din braţele Dannei părea a avea şi el tot atâtea.

– E fetiţă. Cum ai vrea s-o cheme?

– Cum vreau eu? Nu mă aşteptam la întrebarea asta. Să-i zicem Eral, fiindcă nu e un copil Real… Dă-mi-o să o ţin în braţe.

Copilul începu să urle, înfometat.

– Are nevoie continuu de energie… De 72 de ori mai multă energie.

– E frumoasă, dar nu seamănă cu mine.

Danna izbucni în râs.

– Vrei să fie frumoasă şi să şi semene cu tine?… Fii sigură că nu m-am visat cu alt bărbat. Tu eşti bărbatul visurilor mele.

 

LA POARTA VISTRONICULUI

Danna nu mai apăru, în schimb o fată înaltă şi blondă se apropie tot mai mult, privindu-l insistent.

– Steve? se apropie ea.

Îşi extrăsese lucrarea dentară – pentru a lucra în Vistronic – şi asta o făcea dizgraţioasă.

– Ilda?

– Danna a rămas acolo.

– Unde Dumnezeu a rămas?!

– În vis! îşi puse ea, discret, proteza. M-a rugat să o las încă un schimb, în locul meu, să stea cu Eral. Micuţa trebuie alăptată aproape continuu.

– Doar n-o să stea acolo toată viaţa să-i dea de mâncare?!

Porniră împreună spre metrou.

– M-am gândit, oftă Ilda. Dacă e adevărată teoria metabolismului accelerat, mă gândesc ce foame şi multe altele ar trebui să ne fie… Cred că ventuzele alea rezolvă totul.

Steve zâmbi. O idee începea să prindă contur.

 

CEVA MAI TÂRZIU,

DE LA UN TELEFON PUBLIC

– Alo, Stanley?

– Altă dată ţi-aş fi răspuns că la ora asta dorm! Ce vrei?

– Cardul tău de intrare.

– În Vistronic?! De ce?!

– Vreau să muncesc două săptămâni şi în locul tău.

Stanley ezită, deşi păru că mai mult se preface că ezită.

– Nu ştiu, Steve… N-am nevoie de concediu. Dimpotrivă, e mai multă linişte acolo decât acasă. De ce-aş face-o?

– Pentru bani. Îţi dau şi salariul meu.

– Şi tu de ce vrei s-o faci?

– Pentru bani. Să văd dacă pot. Mai îmi iau o identitate şi mă angajez de două ori.

 

VISTRONIC, ÎN VISSPAŢIU

– Care este surpriza pentru care m-ai chemat?

– Un sicriu. Avem un sicriu gol pentru Eral.

– Un sicriu… ce urât sună! De ce?

– Acum, în acest Ou funcţionează două generatoare… Nu observi nimic?

– Nu-i mai e foame!!

– În două săptămâni, Eral va avea trei ani.

 

REŞEDINŢA CAMERON

Deşi după 16 ore de  somn, ajunse acasă cu o faţă obosită şi cearcăne mari.

– Unde e Dana? îl întâmpină mama sa, închizând uşa după ce privi în lungul străzii.

– În visspaţiu, unde să fie? Cu Eral… Ce s-a întâmplat? realiză abia atunci că părinţii săi sunt îmbrăcaţi în negru.

– Unchiul tău… a murit.

Steve încercă să pară indiferent.

– Era cam bătrân, nu?

– Era mult mai bătrân decât părea. A spionat aproape un an în Vistronic.

– Şi a îmbătrânit un sfert de veac.

– Bineînţeles, tu nu crezi…, ridică tatăl său din umeri.

– Ba cred! aproape că se răsti. Dar trebuie să facem ceva!

– David a spus totdeauna că nu trebuie să visăm prea mult.

– Tată, s-ar putea ca tocmai asta să mai fi rămas din el…

 

VISTRONIC

Oul în care lucrase David Cameron era pustiu. În mod ciudat însă, computerul lucra. Steve Cameron urcă, nu fără emoţie, în sicriu. Capacul de sticlă culisă automat; un parfum invadă habitaclul şi, adormit instantaneu, tânărul se pomeni direct în visspaţiu.

Atât în vis cât şi pe chipul său real, din sicriu, se instală o surpriză fără margini: la pupitru lucra gol, slab, cocoşat, unchiul său, profesorul David Cameron.

– Bună, Steve! vorbi acesta fără să se întoarcă. Nu te speria; ştiu că sunt mort… afară.

În ciuda durerilor inerente apropierii a doi dreameri, nu îndrăzni să-l atingă. Durerile arătau însă că David era cât se poate de prezent în vis.

– E prima oară când iubesc visspaţiul! croncănea el dând din mâini.

Continua să lucreze la claviatura maşinii.

– De ce? silabisi Steve.

Nu putea pune o întrebare mai stupidă. Super-stupidă.

– Dacă cineva  moare în timp ce visează, cu ce e visul său de vină?! De ce-ar muri şi el?!

– Asta înseamnă… nemurire? îndrăzni Steve să-l atingă, curmând pe loc durerile.

– Nu ştiu. Dar s-ar putea să dureze de 72 ori mai mult. Ştii câţi morţi lucrează aici?!

Steve se înfioră.

– Păcat că Vistronic n-a fost construit mai demult!… Mi-ar fi plăcut să fiu cu Einstein pe acelaşi schimb.

O văzu pe Ilda, la ieşire, când o scoteau pe o masă cu rotile. Deşi era acoperită cu un cearşaf, o mână i se desprinse de pe piept chiar când trecu pe lângă el şi-i căzu într-o parte, aproape atingându-l cu răceala ei. Se abţinu cu greu să nu ţipe: era o mână foarte bătrână.

 

VISTRONIC

Profesorul lucra continuu, tură după tură. Lucrul îl stimula, nu mai putea fără el.

– Steve, bine ai venit! îl întâmpină luându-l de mână.

– Dav, am o întrebare. Dacă cineva ar apare, vreau să spun… s-ar naşte aici…

– De ce nu?

– …cum ar putea fi scos afară?

– Afară?! Vrei să spui… în realitate?

Se ridică, se aşeză. Ţinându-l de mână, Steve trebui să-l imite.

– În principiu, ar trebui folosit alt sicriu. Să presupunem că avem unul…

– Avem.

– Vezi, un creier poate avea un vis… Aceasta-i întrebarea: cum putem face un vis să aibă un creier?!

Îi plăcea provocarea.

– Calea de ieşire ar trebui să fie aceeaşi cu cea de intrare; numai cine l-a adus în Vistronic, l-ar putea scoate afară… Lasă-mă să mă gândesc; niciodată nu mi s-a pus o problemă atât de interesantă.

 

VISTRONIC

Părea mai mare de trei ani. Era vioaie, inteligentă, şi înnebunise computerul. Nevăzând-o niciodată în realitate, Steve Cameron nu era prea sigur cum arată. În visspaţiu, ca în orice vis, amănuntele nu rezistau controlului. De fiecare dată când se concentra vizual prea mult asupra ei, pierdea focalizarea şi Eral apărea ca o stea prea depărtată care nu poate fi văzută decât cu coada ochiului.

– Eşti cuminte, da? Plec până la unchiul Cameron să-ţi mai aduc o jucărie.

Îngerul îi făcu semn din cap că da. Încă nu vorbea, însă David Cameron spunea că acesta era rezultatul evoluţionismului din visspaţiu unde limbajul articulat însemna primitivism sadea.

Profesorul îl aştepta înţepenit. Pentru  o clipă se temu că a terminat-o și cu visul.

– Sunt O.K… Steve, am omis un lucru în ultima noastră discuţie.

– Ce anume?

– Pe mine.

Se lăsă obosit în fotoliu.

– Eu însumi sunt în situaţia fetiţei tale. Sunt un vis, îmi trebuie un creier. Ca şi Eral, aş reapărea printre cei vii.

Steve îngheţă.

– Mi-e teamă însă că, în privinţa mea… Cineva spunea că, dacă morţii s-ar trezi, s-ar trezi muribunzi. Şi, în plus, pe mine nu are cine să mă viseze.

Brusc, alarma începu să ţiuie până în adâncul sufletelor. Un tremur părea  că le zguduie cu adevărat trupurile din sicrie.

– Ce-i asta? Unchiule, ce se întâmplă?!

Bătrânul îşi puse mâna pe inimă.

– După numărul de bătăi… ceva foarte ciudat. Pot să mi le număr! Au încetinit deci…, pare că Leviatanul se trezeşte! Întoarce-te la tine. Şi nu uita: cât timp vă veţi gândi la ea şi o veţi visa, Eral nu va păţi nimic…

Reveni în visspaţiul său. Trepidaţiile continuau, mai puternice. Danna apăru chiar în urma lui.

– Unde este Eral?

– N-ai fost aici? strigă el. N-ai luat-o?! Nu e la tine?!! Danna! Unde e?

Brusc, alarma încetă. Cutremurul se oprise.

– Steve şi Danna. Pregătiţi-vă pentru încetarea visului.

– La naiba, strigă Steve, ce-i asta?

Danna începu să dea cu pumnii în pereţi.

– Daţi-mi copilul!

Sau credea numai că face asta.

– Daţi-mi înapoi copilul meu!!!

 

VISTRONIC, SALA DE COMANDĂ

SPAŢIU REAL, TIMP REAL

– Deci aşa arată un coşmar…

Ramsey Valentino privea atent tremurul îndrăcit al trupurilor goale din sicrie.

– Vranick, în mintea lor e un fel de cutremur?!

Piticul aprobă. Avea o privire diferită în ziua aceea, una sumbră, pe care Valentino încă n-o remarcase.

– În fine… deşteptarea! hotărâ stăpânul.

Capacele sicrielor culisară încet. Patru funcţionari îi înhăţară pe cei doi cum deschiseră ochii, aruncându-le câte o salopetă.

– Unde mi-e copilul? gemu Danna ameţită.

– În vis, desigur! răspunse Ramsey. Şi în vis va rămâne.

Se aşezase în şezlong, legănându-se uşor, în ritmul său de pendulă fără ceas.

– V-aţi convins, sper, că Eral nu poate fi scoasă din visspațiu. Uite…, îşi ridică el mâinile în semn de renunţare, dacă voi reuşiţi, n-am nimic împotrivă!

– Îmi vreau înapoi copilul! scrâşni Danna.

– Mi-e teamă că nu veţi mai intra niciodată în Vistronic. Sunteţi concediaţi. Dealtfel, ar trebui să-mi mulţumiţi pentru asta.

– Ascultă! se zbătu Steve, dar funcţionarii îl ţineau bine. Ce ai de gând cu Eral?

– E a mea, răspunse uriaşul apăsat. Îmi aparţine. Şi aici va rămâne, pentru totdeauna.

– Dă-mi copilul! sări Danna ca o leoaică. Păstrează-i pe ceilalţi…, începu ea să plângă. Pe toţi… te implor… Dă-mi-l pe al meu!

– Nu înţelegeţi, dădu Ramsey din cap. Eral este singurul copil din vis care nu e băiat. E unica fată. Nu ştiu de ce, poate fiindcă, în subconştient, toată lumea îşi doreşte băiat.

Oftă și, făcând asta, părea cu adevărat sincer.

– Eral este cel mai important copil din vis. Fără ea lumea pe care o creez nu va putea supravieţui.

Chipul i se făcu de piatră.

– N-o veţi mai vedea niciodată.

Îşi descleştă degetele de pe burta imensă.

– Lumea pe care o pregătesc îşi are originea în ei, în copiii din vis. Când vor deveni adulţi, vor da naştere unei generaţii despre care nimeni nu va mai şti nimic, niciodată. Scoateţi-i afară! făcu semn funcţionarilor.

– Nu vom abandona! se prinseră cei doi de mâini, exact ca în vis, parcă spre a preîntâmpina durerea.

– Nu fiţi aşa siguri… Până şi Vranick a abandonat…

În clipa aceea descoperi uimit că piticul avea în mână un revolver. După privirile mai puţin uimite ale paznicilor, îl ţinea de ceva vreme.

– Te înşeli, Ramsey! spumegă acesta. N-am abandonat. Mai mult, am găsit soluţia. Îmi voi recăpăta tinereţea distrugând Vistronic!… Acum regreţi cred, că nu va mai rămâne din tine nici măcar un vis!

Uriaşul mugi năpustindu-se înainte, dar primul glonţ îl opri ca fotografiat. Al doilea îl dădu înapoi, al treilea îl aruncă peste birou. Explozii de sânge ţâşneau din pieptul namilei împroşcând pereţii.

În tot acest timp cei patru funcţionari aşteptau impasibili, continuând să-i ţină pe Danna şi Steve.

Piticul sări peste birou şi trânti înapoi în şezlong cadavrul care părea că încă mai  vrea să apere, de dincolo de moarte, ceva ascuns acolo. Căzut în balansoar, Ramsey continuă să se legene, cu un rânjet tâmp pe chipul mort.

Vranick apăsă un buton şi din birou ieşiră trei discuri suprapuse ca etajele unui tort. Le roti după un cifru cunoscut. Lumânări electrice începură să pâlpâie în mecanism.

– Vă rugăm, parola! ceru programul.

Făcu semn şi unul din funcţionarii trădători aduse o raclă de muncitor. Răsturnară cu greu leşul în ea. Picioarele îi rămaseră afară.

– Niciodată n-ai avut curaj să vezi pe pielea ta cum e în visspaţiu, ticălosule… Acum vei rămâne pe veci în el!

Prinse ventuzele pe tâmplele încă nerăcite.

– Parolă corectă! reacţionă programul. Procedură declanşată.

Un prim frison zgudui clădirea.

– Atenţiune! Visul s-a sfârşit. Evacuaţi Uzina! Visul s-a sfârşit…

– Nu poţi face asta! sări Danna spre pitic, parcă abia atunci trezindu-se. Nu poţi să-mi iei copilul!

– Îmi pare rău. Însă e singurul mod de a salva lumea. Altfel, crede-mă, somnul raţiunii ne va copleşi!… Luaţi-i!

Înainte de a ieşi, îl mai auziră:

– Orice vis se poate împlini.

Generatorul din adâncuri începuse să pulseze, zguduind pământul.

Bucăţi de mozaic cădeau pe coridoare. Tineri cu vise bătrâne alergau înspăimântaţi spre suprafaţă. Cei patru paznici îi lăsară acolo, fugind ca să-şi salveze pielea.

La un nivel sub ei, Ouăle explodau unul câte unul, croind prin planșee verticale ucigaşe. Bucăţi de sicrie ţâşneau prin dalele de marmură. O bucată de tavan căzu lângă ei.

– Pe aici! strigă Steve.

O ajută să se caţere pe dărâmătură, prin borta de lumină, direct la nivelul următor. Cu toate acestea, aveau impresia că sunt şi mai jos. Uzina se scufunda încet, ca într-o mlaştină…

– Mai repede, Danna! o trase el de mână. Mai repede!

– Lasă-mă! Lasă-măăă!! se trânti ea la podea. Eral e moartă, vreau să mor şi eu cu ea!

O luă în braţe, căţărându-se cu greu peste o coloană prăbuşită.

– Unchiul David a spus că atâta timp cât ne vom gândi la Eral şi o vom visa, nu va păţi nimic, niciodată!…

Ea plângea, plângea.

– Ai auzit ce-a zis piticul! o strânse Steve la piept, sărutând-o, în vreme ce ploua cu schije în jurul lor. Orice vis se poate împlini!

Îi prinse faţa în palme, aproape urlând:

– Ea e aici, pricepi? îi arătă tâmpla. Aici! Trebuie să ne salvăm pe noi, ca s-o salvăm pe ea!

– Haide, Steve! se ridică Danna deodată, înţelegând.

Îşi revenise.

– Haide!

Şi îl trase după ea.

– Mai repede, Steve, mai repede, hai!!

 

ÎN AFARA VISTRONICULUI

Încet, plin de măreţie, Vistronic se scufunda, enorm, ca un vapor… Exploziile din adâncuri zguduiră ore întregi oraşul aflat la cinci mile depărtare.

Danna şi Steve ajunseră la marginea metropolei, într-un parc plin de flori. Se prăbuşiră epuizaţi în iarba deasă şi, sub umbra protectoare a arbuştilor, adormiră, în sfârşit, amândoi. Pentru prima oară după multă vreme fără ajutorul maşinilor.

Se treziră în acelaşi timp.

– Steve! Am visat-o! Am visat-o pe Eral!

– Şi eu… Doamne! Ce e acolo?!

Pe pajiştea cu flori, o fetiţă alerga țipând de bucurie spre ei.

– Eral! Eral e!

Era frumoasă, nespus de frumoasă şi apusul ca o flacără îi scălda părul foarte lung în razele lui.

 
 

Născut în 10 octombrie 1969 la Roșiori de Vede, Liviu Surugiu își începe visul încă din 1983 când scrie prima variantă (pe atunci doar o povestire) a romanului ATAVIC, pe care avea sa o modifice de multe ori pana in prezent.
A debutat în 1995 în JSF nr. 86 cu povestirea Visându-l pe Mart Senson, povestire ce-i adusese premiul JSFAtlantykron, urmată de Începutul (JSF 92), Daniel (JSF 115), Adevărul despre Woopy (CPSF 568), Burta (JSF 124-125), Întâlnirea (CPSF 530-531), Mâinile lui Solomon, Castelul Câinilor (JSF 143), Alcoolama (în colaborare cu Ionuț Bănuță, JSF 151), Îngeri și Câini (SuperNova) și Visus (JSF 158). Recent, în numărul din decembrie 2012 al Gazetei SF, i-a apărut nuvela Evangelion, iar în numărul din februarie al revistei Nautilus primul episod din foiletonul horror 144.