***
Jed îşi verifică conţinutul genţii şi descoperi, cu uimire, că nu lipsea nimic. Avu impresia că pământul vibrează sub tălpile sale, dar crezu că i se întâmplă din cauza nervilor.
– Mi-a fost teamă pentru Love, recunoscu bărbatul, cu sfială. N-ar fi contat, dacă m-ar fi bătut, dar n-aş fi suportat să văd cum o siluiesc.
Jed se amuză de confesiunea omului, ce tocmai plasase fata ca un proxenet nenorocit. Zvâcnirea se repetă cu putere; bărbatul apucă volanul şi răsuci din nou cheia în contact. Love scoase un ţipăt scurt, panicată şi Paris o cuprinse în braţele sale, protector.
– A fost cutremur, spuse Jed, stupefiat, săltându-şi geanta pe umăr. Până la urmă, nebunul acela a avut dreptate!
Coborând din maşină, îl văzu pe Sakis, ce intră pe străduţă, la volanul unui taxi, Era sigur că jefuise iar pe cineva. Omul opri în dreptul rablei, iar Jed oftă şi se urcă pe bancheta din spate. Nu-i convenea că trebuie să meargă cu o maşină furată, condusă de un criminal, dar prefera orice, decât să stea cu uşuraticii aceia.
Sakis demară, râzând prosteşte. Jed se uită lung la el, gândindu-se că omul înnebunise de-adevăratelea, fiindcă altfel n-ar fi putut să râdă în asemenea momente.
Deşi anormal, seismul de mai devreme îi produsese lui Sakis o stare euforică de zile mari. Fenomenul în sine îi demonstra că nu se înşelase şi chiar dacă fusese obligat să treacă prin iad, curând, avea să-şi regăsească familia.
Era sigur că pe Jed n-avea să-l întâlnească, fiindcă omul nu credea, deci n-avea ce să caute Sus. Îl compătimea puţin că nu era băiat rău şi îşi dădu seama că simpatia asta se născuse din simplul fapt că îi amintea de el, cel de acum câteva luni, înainte să înceapă nebunia asta.
Se petrecuseră atât de multe lucruri, într-un timp relativ scurt şi în a căror posibilitate n-ar fi crezut în veci. Şi-ar fi dorit să adoarmă şi trezindu-se, să descopere că totul fusese un coşmar, dar ştia că acesta era adevărul, fiindcă i se arătase clar în fiecare acuzaţie rostită la proces, în fiecare lovitură primită în penitenciar, în fiecare răsărit văzut prin gardul înalt al închisorii.
Evadând, trecuse nestingherit la următorul punct al planului său. Nu ştiuse şi nu ştia nici acum dacă avea sorţi de izbândă şi nici ce va face după ce-şi va termina misiunea. Numai în cazul unui eşec s-ar fi întors să-şi işpăşească pedeapsa, dar era prea optimist din fire ca să introducă aşa ceva în calcule.
Nu putea să renunţe la plan dintr-o dată, nu era idiot. Dar fenomenul era, incontestabil, un motiv de bucurie şi trebuia sărbătorit ca atare.
Jed primi un nou apel de la colegul său şi răspunse urgent, aproape ţipând în telefon:
– Ce se întâmplă, Eric? Ai aflat ceva? Ce e toată nebunia asta?…
– “ Bună şi ţie, Jed, spuse bărbatul, calm. Nu se întâmplă nimic, copile. Absolut nimic “ repetă el, binedispus.
– Cum naiba nimic?… se încruntă Jed. Ce-a fost cu seismul ăsta?
– “ Nimic, repetă omul. O să râzi, dar se pare că pur şi simplu, natura se joacă cu noi, merge la cacealma; imaginează-ţi o persoană în etate căreia îi dai o pastilă, indiferent de pastilă, şi ea se autosugestionează şi-ţi spune că s-a simţit mai bine după ea, deşi era poate un amărât de calmant, o apă cu zahăr. Numai că, de data asta, se întâmplă exact pe dos, natura pare să fi luat în serios semnele apocaliptice şi are crize, cum a fost cutremurul de mai devreme. “
– Adică, să înţeleg că lumea, pământul face atacuri de panică? De parcă ai păcăli pe cineva că i-ai pus otravă în paharul cu vin şi acel cineva face atac de cord, de frică? se amuză Jed.
Sakis pufni, amuzat de invenţile astronomului.
– “ Exact asta spun, dragule, zise Eric, natura s-a îmbătat cu apă rece şi noi, toţi nu putem scoate piatra pe care a aruncat-o un nebun, singur… “
– Sper să ai dreptate, murmură Jed. Pe unde eşti acum? Eu sunt în drum spre institut.
– “ Ne vedem acolo. Te aştept. Şi… o rugăminte, dragule, sună-ţi părinţii; lasă orgoliul ăsta, ştiu ce spun. “
Jed oftă; nu-i plăcea să i se amintească de părinţii săi. Eric făcea parte dintre acele persoane pe care bărbatul le respecta şi oricât de tare l-ar fi supărat, se gândea la vârsta lui înaintată şi reuşea să-i vorbească frumos.
Pe când golea sticla cu votcă, Sakis auzi nişte strigăte anemice şi văzu o fată brunetă, în rochie albastră, care îşi flutura braţele în aer, încercând să oprească taxiul. Sakis se prefăcu că n-o observă, dar Jed se uită, mirat, după ea. Fata rămase în mijlocul drumului, uitându-se, dezamăgită, după maşină.
Bărbatul ridică o sprânceană; Jed, îngrijorat, îi strigă să oprească. Omul întoarse şi opriind lângă trotuar, deschise portiera. Fetei nu-i venea să creadă că şoferul se milostivise de ea şi dacă mai devreme, îl blestemase printre dinţi, acum îl binecuvânta.
– Ce-i, fato? Ce vrei? strigă Sakis către străină. Nu vezi că am client?!
Jed îşi dori ca fata să renunţe la cursă, fiindcă n-avea chef să se certe cu Sakis ca s-o apere de eventualele lui ameninţări. Nu voia să fie nevoit să părăsească maşina. Spre uşurarea lui, ea îşi pierdu din avântul cu care se repezise la maşină şi tăcu, căutându-şi cuvintele.
– Spune odată, că n-am timp! o bruscă Sakis, cu o bucurie răutăcioasă.
– Mă grăbesc la servici, spuse Jed ca pentru sine, deşi îşi jurase să nu se amestece.
– Mergeţi cumva înspre spital? întrebă cu speranţă. Stau aici de peste o jumătate de oră şi nu mai pot să aştept.
Sakis zâmbi amuzat şi îi făcu semn să urce; fata acceptă imediat, crezând că omul de pe banchetă are o destinaţie apropiată de a ei. Sakis se aplecă peste ea, ca să verifice portiera şi fata tresări; ura când şoferii făceau asta, pentru că în primul rând, era lipsă de respect, de parcă ea nu ştia să închidă o uşă şi mai apoi, o deranja atingerea uşoară a hainei sau respiraţia omului în timpan. Se strâmbă, când Sakis se retrase, căci simţi miros de băutură.
– Trebuia s-o trânteşti mai bine. Şi, pune-ţi centura! Fata îl privi lung; Jed trânti geanta pe banchetă, iar Sakis se întoarse spre el, cu o privire care spunea să-şi vadă de treburile lui. Cum te cheamă? întrebă el, înscriindu-se în trafic.
– Jelena, răspunse ea, abia şoptit, de parcă s-ar fi ruşinat cu prenumele ei.
Cei doi se prezentară simplu. Fata observă că omul nu pornise aparatul de taxat şi se gândi să-l întrebe, când şoferul schimbă subiectul.
– Şi, vine cutremurul cel mare, drăguţo? Tu ce crezi?…
– Păi, eu sunt convinsă că nimeni nu poate să prevadă sfârşitul timpurilor, începu fata, dar nu ştiu, poate că asta e ultima zi din viaţa noastră. Adică, mă întrebam ce ar trebui să fac zi, ce mai poţi face, când ştii că ai mai doar câteva ore ca să-ţi închei socotelile cu lumea. Probabil că ai două variante: să întocmeşti o listă cu lucrurile pe care ţi-ai fi dorit să le faci şi să încerci să înfăptuieşti măcar o parte din ele ori sau să-ţi petreci timpul rămas cu persoanele dragi, aşteptând, cu speranţă şi calm.
O a treia variantă e aceea de a dormi, pur şi simplu, în ideea că apocalipsa asta şi-a găsit să vină tocmai în weekend, cînd oamenii sunt obosiţi, după o săptâmână de muncă şi dacă tot mori, măcar să fii odihnit; Mr. C. spunea că doar un miliard de oameni vor fi salvaţi, aşa că restul trebuiau să fie pregătiţi pentru muncile iadului.
Eu, una, aş fi avut o listă întreagă de activităţi pentru care ar fi trebuit să-mi iau câteva luni de concediu ca să le pot îndeplini. De aceea, am căutat să nu mă gândesc la asta, ci să facă doar ce-i place mie, în general.
– Ce crezi despre Camping? se interesă Jed.
Fata se întoarse spre el şi continuă, binedispusă:
– Cred în cuvântul Bibliei, dar mă gândesc şi la vârsta profeticului om. Mă întreb cât de multă încredere poţi avea într-o asemenea persoană, căci în general, bătrâneţea aduce ea cu înţelepciune. Dar se ştie că asta nu poate fi o regulă. Camping s-a mai înşelat odată şi asta mă linişteşte puţin. Dar dacă acum are dreptate? Poate nu zi, nu prin acest fenomen dezastruos, dar odată şi odată, totul se va termina. E logic şi inevitabil.
La radio, se anunţa o magnitudine de cinci grade pe Richter şi că acel seism fusese un precursor. Ştirea fusese urmată de o alta şi mai îngrijorătoare, şi anume că fenomenul se petrecuse în mai multe oraşe ale lumii, în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate. Iată că profeţia devenea posibilă, chiar dacă n-avea nicio explicaţie.
– Nu ştiu, conchise ea, cu voce moale.
Sakis mută canalul şi n-o mai întrebă nimic. Fata îl studie un timp, sperând că va continua el discuţia, apoi se uită înspre Jed. Bărbatul oftă şi îşi deschise laptopul.
Amândoi bărbaţii erau atrăgători, iar Jelena îşi închipuia că Sakis, cu ochii lui verzi şi migdalaţi, cucerise o mulţime de femei. Dacă l-ar fi întrebat, ar fi ştiut că era vorba numai de una, pentru care crezuse el că şi-ar fi dat, oricând, viaţa. Şi, totuşi, la momentul cuvenit, a ales s-o piardă pe a ei.
Anne, fiica lui cea mică; de ea îi amintea fata asta. O ştiuse imediat, dar încercase să se mintă ca să nu fie nevoit să-şi amintească. Ochişorii rotunzi, de culoarea cafelei, care îl priveau curioşi, pe când îi citea despre regele David, părul negru şi cârlionţat pe care mama i-l împletise şi-l legase apoi cu o fundiţă roşie şi zâmbetul angelic pentru care ar fi adunat stelele de pe cer, dacă ele i-ar fi adus mulţumire. Şi le amintea pe toate şi aceasta era adevărata lui pedeapsă.
Claxonă nervos, primindu-şi injurii de la şoferul din faţa lui; Jed îi ţipă să se potolească, de parcă el era mai calm, la volan, apoi reveni la Solitaire. Suferinţa altora îi făcea plăcere acum şi considera că nicio durere nu poate fi mai puternică decât a sa. Ce putea fi mai dureros ca uciderea propriului copil, mai ales când ştii că tu eşti abjectul ucigaş?… Şi că ai făcut-o cu mintea limpede, crezând prosteşte că, după atâţia ani de rugăciune, de post şi de implicare directă, cântând în corul parohiei, ai primit un semn din partea divinităţii.
Nici el nu ştia ce să mai creadă. Medicamentele administrate îl smulseseră ca nişte gheare din acel calm îndoielnic şi îl aruncaseră în infernul despre care vorbea preotul la slujbă. Nu mai era un salvator, ci un misionar nebun pentru care verdictul curţii era mult prea blând.
– Eu cred că va veni, zâmbi Sakis, într-un târziu.
Jelena, ce se uita absentă la ceasul de pe bord, îşi înălţă sprâncenele şi clătină din cap, semn că orice opinie era plauzibilă. “ Stimaţi pasageri către lumea cealaltă, mai aveţi trei ore să vă împăcaţi cu lumea. “
Sakis mări volumul radioului, enervându-l pe Jed; în mod surprinzător, el adora hardul rock-ul considerat satanic. Muzica e muzică; depinde de fiecare în parte cum îi acceptă mesajul şi nu e vina nimănui dacă, uneori, acesta e înţeles complet greşit. Muzica e viaţă, muzica e şi moarte; din trăirile noastre se compune simfonia universului.
Jelena observă abia după ce trecură, că omul nu cotise la dreapta, pe traseul autobuzului. Se uită în urmă lor, apoi către şofer, care nu părea conştient de gestul lui.
– Ce faceţi?… Am trecut de spital. Nu ocoliţi, vă rog. Am crezut că şi dumneavoastră mergeţi în aceeaşi direcţie, explică ea, răsucindu-se spre Jed, care oftă, agasat.
– Nu pot să opresc, sunt foarte grăbit, domnişoară. Dacă vrei aici, sări din maşină şi gata.
Jelena se strâmbă şi încercă să ia totul ca pe o glumă proastă, dar şoferul nu râdea. Se întoarse spre Jed, care părea la fel de uimit ca şi ea.
– Cum să sar din maşină? murmură fata. Doamne fereşte…
– Eu consider că ar fi drăguţ s-o lăsăm pe domnişoara unde doreşte, spuse Jed, zâmbind. De altfel, voi coborî şi eu la staţia de metrou.
– Nu coboară nimeni, până nu termin ce am de făcut, rosti bărbatul, cu fermitate.
– Ce aveţi de făcut? îndrăzni Jelena, apoi tăcu, convinsă că a făcut o imprudenţă.
Sakis se întoarse spre ea, cu un zâmbet binevoitor.
– Nu pot să-ţi spun, drăguţo. E periculos să afli secretul meu. Ah, dar tu nu ştii de cât timp sunt eu şofer de taxi, nu? De numai zece minute. Trist, nu?
Jelena simţi un gol în stomac şi regretă că nu sărise; i se părea incredibil că ajunsese într-un taxi furat şi cu doi infractori drept companie. Se întoarse spre Jed, care se aplecase în faţă şi părea foarte doritor să-l sugrume pe Sakis.
– Dumneavoastră ştiaţi? Jed încuviinţă cu o înclinare a capului. Ok… Poate mă veţi crede o nebună isterică, dar eu vreau să cobor acum. Se uită când la unul, când la celălalt, hotărâtă să nu cedeze înaintea lor. Bunicul meu e la urgenţă, trebuie să ajung acum.
– După ce termin ce am de făcut. Până atunci, rămâneţi cu mine.
– Ce vrea să însemne asta? Ne răpeşţi? se răsti Jed. “ Şi eu care credeam că am o viaţă anostă “ , îşi zise fata. Opreşte imediat, nenorocitule!
– Voi să nu-mi daţi mie ordine, auziţi?! urlă Sakis. Nu ştiţi nimic despre mine. Bieţi ignoranţi ce sunteţi…
Taxiul se zdruncină puternic; Jelena scoase un ţipăt scurt şi se apucă instictiv de braţul lui Sakis, în timp ce Jed se prinse de scaunul şoferului.
– Vreau să cobor! ţipă Jelena îngrozită, împingând portiera. Daţi-mi drumul de aici!… adăugă cu voce spartă, când se produse o nouă vibraţie.
Sakis o luă de mână, încercând s-o liniştească. Jelena tăcu imediat, uimită şi-şi ridică privirea spre om; acesta avea chipul transfigurat, de emoţie şi murmura o rugăciune, doar de el înţeleasă.
Cutremurul produse o ciocnire în lanţ şi zgomotul de claxoane, injurii şi ţipete umplură din nou aerul. Nori groşi, plumburii acoperiră cerul şi fulgerele sfâşiară vâzduhul.
Jed îl apelă pe Eric, dar reţeaua era ocupată. Vibraţile acelea repetate nu puteau fi decât semne ale unei erupţii vulcanice iminente. Ori ale unui gheizer. Dar niciuna dintre soluţii nu era posibilă pentru zona în care se aflau.
– Dă pe canalul de ştiri! spuse către Sakis, pe un ton poruncitor.
Prezentatoarea comenta despre Mr. C. Se părea că omul tocmai avusese un accident vascular şi intrase în comă, fiind internat într-un spital, unde era păzit în permanenţă. Adepţii lui, care renunţaseră la slujbe, bunuri şi bani pentru a se pregăti de final, erau acum dezorientaţi, iar o parte din ei declaraseră chiar că totul era o minciună şi încearcă să recupereze ce mai puteau.
– Sigur că e minciună, zise Jed care se încredea în colegul său mai bine decât în el însuşi.
Jelena zâmbi uşor, neştiind nici ea motivul. Numai lui Sakis îi pieri sângele din obraji.
Se produse o nouă zvâcnire, cu o intensitate şi durată mai puternice ca oricare de până atunci. Jed îşi apelă iarăşi colegul, dar scăpă mobilul printre scaune; înjură cu năduf şi se aplecă după telefon, la care însă nu reuşi să ajungă. Vacarmului exterior, format din descărcări electrice, urlete de disperare şi claxoane, era acompaniat, înauntru, de strigătele Jelenei şi râsul tâmpit al lui Sakis.
– Nu se opreşte! striga fata, printre hohote de plâns. De ce nu se opreşte?!…
Jed se închipui, pentru o secundă, într-unul din acele coşmaruri bizare, care îi deranjau nopţile. Nu voia să creadă că omul acela profeţise corect, el nu putea să creadă decât în ce era concret, palpabil şi aici nu era nicio explicaţie logică. Eric avea dreptate, nu se întâmpla nimic; probabil că de fapt, dormeau cu toţii şi curios lucru, visau acelaşi vis urât; era patetic, dar mai repede credea în asta decât într-o apocalipsă imposibil de datat.
Fiecare ţârâit, care continua apelul, îi sporea convingerea că se înşeală, că totul se petrecea atunci şi acolo şi nu mai era cale de întoarcere.
– Tăceţi din gură! Amândoi! ordonă Jed, exasperat. Întinse şi mai mult braţul şi reuşi să scoată mobilul; apelul se încheiase fără vreun răspuns din partea lui Eric. Aţi înnebunit?! Unul mai idiot ca altul, dar trebuie să ne ajutăm ca să scăpăm de aici.
– Voi nu puteţi scăpa, bolborosi Sakis şi un rictus îi schimonosi chipul.
Un zgomot surd, prelung, de parcă ceva s-ar fi destrămat şi toţi văzură cu ochii lor cu asfaltul se crapă de-a lungul şoselei. Urmă o gâlgâitură, de parcă fierbea ceva în măruntaiele pământului şi, fără de veste, tâşni deodată un jet puternic de apă clocotită, care atinse norii.
Sakis opri motorul. Nu era o privelişte pe care s-o vezi prea des, chiar deloc; norii cenuşii, fulgerele fără strop de ploaie şi gheizerul în mijlocul şoselei. Jed uită ce voia să facă şi se repezi la geantă, din care scoase repede aparatul foto. Jelena privea fascinată jetul clocotit şi aburii fierbinţi care se ridicau de la sol. Chiar şi Sakis urmărea, tulburat, spectacolul la care sigur nu se aşteptase.
Se desmeticiră imediat ce şuvoaiele de foc lichid, împroşcate la nimereală, făcură primele victime, dintre oamenii coborâţi din maşini. Dacă până atunci, se urlase de frică, acum erau ţipetele de durere ale oamenilor opăriţi şi asta nu era uşor de suportat. Cu palmele peste urechi şi un mârâit slab, de animal chinuit, Jelena .îşi lipi fruntea de genunchii strânşi la piept. Îi trecuse prin minte că opărită şi strivită fiind, va ajunge un cadavru hidos, asemeni celor din filmele horror; nu mai voia să vadă, să audă, să ştie, fusese prea mult pentru o singură zi.
În creierii încinşi ai lui Sakis se născu o idee salvatoare. Acesta era semnul de care avea nevoie. O sclipire jucăuşă îi apăru în priviri; ambală motorul, ignorând protestele celor doi şi demară spre jetul clocotit.
“Focul curăţă sufletele păcătoşilor” , îşi zise el, absorbit de imaginea gheizerului, cu un zâmbet fin, încărcat de admiraţie.

 

Aurelia Chircu s-a născut pe 13 februarie 1980 în Bucureşti. Activitatea literară şi-a început-o în 1996 când a publicat în revista şcolară Noi despre noi din Alba-Iulia. A publicat în în revistele online EgophobiaFaleze de piatră şi Suspans.