Îşi scoase laptopul din geantă şi se conectă la internet. Căutând pe google informaţii despre ziua aceea, găsi o listă a motivelor pentru care era imposibil să fie ultima zi de pe pământ. Unele din cele douăzeci şi unul de motive pentru a douăzeci şi una zi a lunii erau chiar haioase; cutia cu lapte expira pe douăzeci şi doi, iar gemul din debara, abia peste doi ani, serialul „The young and the restless „ nu se terminase, biletele pentru concertul rock din luna următoare se epuizaseră şi Bin Laden fusese prins. Cele mai potrivite explicaţii îi părură totuşi, acelea că maiaşii nu profeţiseră nimic despre 2011 şi că de fapt, era sâmbătă şi nu se terminase săptămâna.

Profitând de degajarea traficului, Jed apăsă pedala de acceleraţie. Ştirile orei se încheiară cu vestea că Sakis Green, un tânăr care şi-a otrăvit familia cu câteva luni în urmă, evadase din închisoare, alături de ceilalţi deţinuţi, care se răsculaseră la aflarea profeţiei. Sakis, care se predase de bunăvoie autorităţilor, declarase la proces că el omorâse în urma unui vis, în care un înger i-ar fi spus că doar ucigându-i îi putea salva pe cei dragi de la o moarte crudă.

Condamnat la moarte prin injecţie letală, misionarul părea să-şi aştepte cuminte execuţia, aşa că se punea întrebarea dacă omul evadase voit sau fusese luat ostatic de colegii săi. Dacă răspunsul era prima variantă, atunci trebuie să fi avut un motiv puternic ca să vrea să fie liber. Oricum nu asta conta, ci faptul că omul era un pericol şi trebuia prins cât mai curând.

Jed închise radioul. Un criminal în libertate, prin mulţimea de nebuni care protestau şi jefuiau în sprintul spre iad, era de o banalitate exagerată.

Aproape că se izbi de maşina din faţa lui. Aruncă pe geam ţigara doar pe jumătate fumată, claxonă insistent, apoi se uită aiurea în oglinda retrovizoare. Observă atât că banda din stânga era mai liberă, cât şi o dungă umedă pe carosabil, ce provenea de la BMW-ul care tocmai îl depăşea.

Jed se înfioră, dându-şi seama ce putea să se întâmple; claxonă şi strigă disperat către şofer.

–    Sări din maşină!! Pierzi benzină, idiotule!…

Exasperat că omul nu-l aude, Jed căută din priviri, pe banchetă, un obiect mai dur şi găsind cutia de bere golită, o apucă cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta trase de volan spre banda opusă. Aruncă cutia prin portiera deschisă, lovindu-l în umăr pe şofer; Jed trase o înjurătură, iar şoferul urlă şi pierdu controlul volanului. Din fericire, se redresă imediat.

–    Eşti nebun?! Ce dracu’ faci? îi strigă omul.

Dar nu mai aşteptă răspunsul, căci, în clipa următoare, văzu în oglindă coada de foc din spatele maşinii sale. Ţinând volanul cu stânga, trecu rapid pe locul pasagerului şi, deschizând portiera, se ridică pe prag şi îi făcu semn lui Jed să se apropie mai mult de maşina lui. Paymons îl privi uimit, imaginându-şi că omul vrea să sară în Ferrari.

În timp ce decapota maşina, se gândi să-l devanseze puţin, ca omul să poată ajunge pe bancheta din spate. Dar cum bărbatul n-avea timp de aşteptat, se aruncă spre maşină, reuşind să se agaţe de portieră. Jed scoase nişte sunete de protest şi mârâi înfundat, când se simţi apucat de gulerul tricoului şi asta exact în clipa când înjura printre dinţi ceva la adresa cascadorilor ambulanţi.

–    Idiotul naibii! Vrei să ne omori pe amândoi?!…

–    Dă-te într-o parte!

Jed îşi încleştă mâna pe încheietura omului, chinuindu-se să se elibereze din strânsoare. Şi-ar fi dorit să încetinească, dar nu putea. Deja îl ura de moarte pe străin şi agitaţia asta îi provoca o stare de ameţeală, de parcă ar fi băut vârtos.

–    Ieşi de pe carosabil, nenorocitule! Răcni bărbatul, peste zgomotul de claxoane,

Întoarse volanul, exact în momentul în care BMWul în flăcări explodă, într-un ocean incandescent care aprinse cerul. Cu un efort de voinţă, bărbatul se avântă peste geam, iar Jed se trezi năuc pe scaunul pasagerului şi cu o durere în obrazul drept, probabil de la un pumn meritat din plin.
Ştiindu-se vinovat, nu ripostă. Bărbatul opri la marginea drumului. O căldură lichidă linse parbrizul lui Jed, urmată de o ploaie de ace din sticlă şi un fum gros ce se împrăştia prin aer.

Focul cuprinsese deja alte patru autoturisme, ai căror pasageri se salvaseră la timp.

–    Mulţumesc, rosti bărbatul. Green.

Jed se amuză în sinea lui, amintindu-şi de numele ucigaşului. Avea o durere de cap nemaipomenită, dar nu putea să înghită nimic în momentul acela.

–    Am aruncat ţigară aprinsă, mărturisi el, ca pentru sine. Oricum avea să se întâmple asta… Paymons, se recomandă, primind mâna întinsă.

Omul se uită către el şi zâmbi vag. Oftă şi plescăi nervos.

–    Îmi trebuie o tărie, concluzionă el.

Îl privi pe Jed, întrebător, de parcă afirmaţia lui ar fi fost o invitaţie decisivă, în funcţie de care s-ar fi stabilit amiciţia sau ostilitatea dintre ei.
Jed preferă să privească în faţa lui. Era sigur că nu-l voia pe om ca prieten şi nu fiindcă s-ar fi supărat din pricina incidentului; câteodată poate să-ţi displacă o persoană de la prima vedere şi abia după ani întregi de străduinţă vei ajunge s-o accepţi din pură obligaţie.

–    Nu mai am ţigări, chicoti bărbatul.

Văzând că Green nu se mişcă de pe scaun, tuşi ostentativ. Se gândea să-i propună omului să coboare el după băutură şi ţigări; prefera să piardă nişte bani decât să-i fure ăsta maşina.

–    Apropo, se pare că nu mai ai cu ce călători…

–    Nu-i problemă. Oricum nu era a mea, spuse el cu glas întunecat.

Jed îşi înalţă o sprânceană, uimit.

–    Dacă era ai fi ştiut de defecţiune, nu?… vorbi Jed ca să nu tacă.

–    Exact cum ştii şi tu că ai scrumieră înăuntru, rânji Green.

„Taci, Paymons, că ăsta ne şi bate… „

– Cred că s-a spart rezervorul, mai zise omul, apoi coborî, făcându-i semn lui Jed să-l urmeze către magazinaşul din proximitate. Acesta se îndepărtă, cu inima strânsă că-şi lasă maşina nesupravegheată.

Vânzătorul se uită către televizorul agăţat de tavan. Având sonorul oprit, cei doi nu observară îndată că omul viziona canalul pentru adulţi; sunetul era înlocuit cu ” Lux Aeterna “ , ce răsuna din boxele mari, aşezate direct pe podea. Jed nu s-ar fi mirat să-l vadă pe om masturbându-se în spatele tejghelei, dar, spre surprinderea amândurora, acesta era destul de calm, chiar scârbit de tot ce-l înconjura.

Văzând că are clienţi, omul micşoră volumul din boxe cu ajutorul unei telecomande, dar nu suficient de mult pentru a nu fi deranjant. Jed se gândi că un altul în locul lui ar fi stat cu puşca încărcată pe masă, iar Green se enervase deja că bărbatul combinase recviemul cu scenele pornografice.

–    Mare prostie cu apocalipsa lui Mr. C, nu credeţi? spuse omul, mutându-şi privirea de pe ecran la chipurile bărbaţilor.

–    Găseşti? întrebă Green plictisit.

–    Nu e niciun sfârşit. Nu azi, oricum. Vă zic eu, fraţilor.

Jed îşi masă fruntea încinsă. Deschise uşa congelatorului cu băuturi răcoritoare.

– Dacă ar fi să ne luăm după fiecare profet de doi bani am avea câte o apocalipsă pe lună. În 1491 europenii îşi ardeau testamentele, aşteptând un eveniment de proporţii; peste un an, Columb avea să descopere America de Sud. Aşa că nu mă impresionează deloc. Nostradamus a profeţit despre un al treilea război mondial, dcci lumea mai are zile.

–    Să înţeleg că în Nostradamus crezi? întrebă Jed.

–    Nostradamus e altceva. Cred că e mişto, adăugă după o pauză, să nu regreţi nimic, să ştii că ai avut tot ce ţi-ai dorit în viaţă şi că, la finalul ei, eşti sătul.

Se aşeză pe scăunelul înalt, din spatele lui. Green se uită pe rafturi, de parcă ar fi uitat după ce venise. Omul continuă:

–    Aş vrea eu să spun că am fost un mare savant, care s-a chinuit să descopere tratamentul pentru toate tipurile de cancer sau pentru HIV. Sau că mi-am donat banii pentru cămine de copii şi bătrâni, ori pentru protejarea animalelor.

Green îl privi lung, neîncrezător. Jed închise frigiderul şi veni lângă tejghea.

–    Dar aş minţi, zise vânzătorul, râzând încetişor. De fapt mi-a plăcut să-mi trăiesc viaţa din plin şi tot ce regret e că n-am avut şansa aia unică…
Şi le făcu semn să se uite către ecranul televizorului. Jed se sfii să privească, iar Green, aruncă o privire, încruntat.

–    Şi, care-i treaba?…

–    Mişto tipa, nu? În general, nu mă dau în vânt după starlete, dar asta are ceva special. I-am scris zeci de scrisori şi i-am trimis o mulţime de buchete de flori, dar ea n-a vrut să mă bage în seamă. Mă, o dată măcar o dată s-o fi avut, s-o simt cum se topeşte în braţele mele şi aş fi murit fericit.
Jed lăsă să treacă câteva clipe de tăcere respectuoasă, apoi comandă un cartuş de Malboro.

–    Eu sunt băiat bun, ştii? zise Green, uitându-se la Jed cu o privire ucigătoare la care bărbatul se încruntă. Dacă zici că nu eşti fericit azi n-o să te ucid, adăugă către vânzător, scoţând un revolver din interiorul sacoului bej.

Era a doua oară în ultima jumătate de oră când Jed era luat prin surprindere. Vânzătorul începu să râdă; Green se enervă şi, întorcându-se brusc spre televizor, trase de două ori în perete. Omul se opri, muşcându-şi buzele.

–    Ce vreţi? întrebă el, sec.

–    Două sticle de votcă şi cartuşul prietenului meu. Hai, mai repede!

Vânzătorul puse lucrurile cerute într-o pungă de plastic. Jed scoase banii din buzunar, dar omul refuză cu un zâmbet şters. Jed puse, totuşi, câteva bancnote pe masă.

–    Nu vreau nimic, doar să plecaţi, bolborosi vânzătorul.

Jed insistă până ce omul adăugă:

–    Din partea casei. O zi minunată!

Green pufni şi îi făcu semn lui Jed să iasă din magazin. În timp ce-l urma, îşi puse pistolul înapoi, mulţumit.

Nu-şi găsi maşina în locul unde o parcase, dar nu zise nimic. Green îl fixă cu privirea, uşor amuzat, fluierând „Non, je ne regrette rien„. Jed făcu o grimasă.

–    Nici eu nu sunt fericit azi, spuse el cu simplitate, mai mult în glumă.

–    N-am nimic cu tine, rânji Green, desfăcând una din sticle.

–    Deci, Green… ăla de la ştiri?… Sau e doar o coincidenţă?

Îşi dădu seama că nu-i văzuse poza la televizor, deci n-avea habar cum arată.

–    Sakis, da, zâmbi bărbatul şi gustă din votcă.

Îi întinse sticla, dar Jed refuză politicos.

–    De ce? Crezi că se ia nebunia? Mă crezi nebun, nu?…

–    Sincer? întrebă el, agasat. Puţin îmi pasă. Vreau să ajung la servici şi mai departe, voi vedea.

–    Chiar n-ai nicio părere? se amuză Sakis.

–    Contează? Dacă voiai să mă omori, o făceai deja.

–    Hai, să căutăm maşina aia, propuse omul.

Se îndreptară spre capătul aleii şi intrară pe o străduţă lăturalnică. Dar nici aici nu găsiră nimic, decât un biet hârb, o masă de fiare arse. Jed, însă, recunoscu numărul de înmatriculare.

Capota fusese îndoită, geamurile sparte, roţile şi portierele smulse. Iar ca şocul să fie complet, descoperi că bancheta din spate era folosită pentru intimităţi, pe când din boxe răsuna “ Satisfaction “ .

“ Măcar radioul funcţionează “ ,  îşi zise Jed. Sakis râse încetişor şi îl bătu, prieteneşte, pe umăr.

–    Ai nevoie de ajutor?

Se gândi la pistolul din torpedo. Spera să nu-l fi găsit oamenii aceia.

–    Nu, mă descurc, răspunse Jed.

–    Ok. O viaţă frumoasă, amice! îi ură bărbatul. Şi dacă mă denunţi… s-ar putea să ai surprize, adăugă râzând.

Jed se strâmbă. Aşteptă ca Sakis să plece şi pe urmă se apropie de maşină. Întinşi pe banchetă, doi tineri pe jumătate dezbrăcaţi se bucurau de un preludiu, acolo, în văzul tuturor. Şoferii care-i observau claxonau, iar alţii se amuzau sau chiar râdeau în hohote. Părinţii, stânjeniţi, încercau să le explice copiilor.

Bărbatului îi trecu prin minte că nu mai avusese demult relaţii intime şi îşi aminti că lucrul acesta i-l reproşase şi Sophia.

Îi privi un timp, neştiind cum să reacţioneze. După hainele pe care le purtau trebuia să fi fost nişte hipioţi; în mod normal, nu s-ar fi uitat, dar îl atrase grija cu care se atingeau, gesturile lor demonstrând că era iubire adevărată, nu doar satisfacerea unei nevoi fiziologice. Mai observă că femeia avea sânii cam mari pentru gusturile lui, apoi se întrebă, uimit, de ce oare se gândise la asta.

Nu era contra amorului liber, dar idioţii ăştia îi poluau ce mai rămăsese din Ferrari. Aşa că oricât de drăguţi ar fi fost, era cazul să-şi găsească alt loc, nu biata lui maşină.

Jed lovi ritmic cu palma în capotă, dar tinerii nu se lăsară întrerupţi cu uşurinţă, deşi erau conştienţi de prezenţa lui. Trase o înjurătură din cele tari şi se îndepărtă puţin, sperând că se vor simţi şi vor încerca să fie mai decenţi.

Tânăra îşi aranjă pe umeri mânecile ample şi-şi trase peste genunchi poalele rochiei lungi, de mătase imprimată cu maci; bărbatul îşi încheie nasturii cămăşii crem. Amândoi aveau părul blond pai şi femeia purta o mică coroniţă de flori de câmp, prinsă cu agrafe pe creştetul capului.

Considerând că tinerii se mişcau prea încet. Jed aruncă ţigările pe scaunul pasagerului şi se repezi la tânăr, scoţându-l afară, cu forţa.

–    Ce naiba faceţi aici? Urlă bărbatul.

Fata coborî din maşină şi se sprijini sfioasă de braţul iubitului ei, uitându-se spre Jed cu un amestec de teamă şi reproş, ca şi cum n-ar fi înţeles de ce bărbatul îi gonea.

– Ai ochi, nu-i aşa? Tu ce naiba vezi? întrebă tânărul, calm, fixându-l cu privirea.

– E ilegal. Şi imoral.

– Nu, nu e ilegal. Şi nici imoral. E ceva natural. Hai, te rog, să nu-mi spui că eşti virgin sau că ai trăit în vreo mânăstire.

Răspunsul degajat îl enervă. Simţea nevoia să fumeze; îi părea rău că refuzase băutura lui Sakis.

– Bine, bine, dar de ce aici? De ce în rămăşiţele maşinii mele, pentru numele lui Dumnezeu?!

– Era liber. Şi gratis, adăugă cu un zâmbet fin.

– Nenorociţii naibii! răbufni Jed. O să vă jupoi de vii, m-auziţi?… Tânăra tresări şi se dădu un pas înapoi; bărbatul o cuprinse pe după umeri şi o trase lângă sine, protector. Cum naiba de-aţi găsit chiar maşina mea? Sunteţi infecţi!

Se aplecă şi căută în torpedo. Pistolul era la locul lui. Găsi pachetul început, dar nu şi bricheta.

– Ştim cine a făcut-o, îi comunică femeia, pe un ton dulceag.

Jed avu impresia că îl şantajează.

– Ce?…

Când se întoarse, omul îl aştepta cu o brichetă în mână. Jed se încruntă.

– Cum te numeşti?

– Ce, mă?!

– Cum te cheamă? Repetă el şi ignorându-i agasarea, se apropie şi îi aprinse ţigara cu bricheta lui.

– Ce naiba vrei cu numele meu?

– Actele maşinii nu sunt în torpedo. Dacă ştiam a cui este maşina, te-am fi anunţat de vandalizare. Deci, cine eşti, frate?

Bărbatul îi privi neîncrezător. Presimţea că ăştia îşi bat joc de el, în continuare.

– Jed… Jaden Paymons. Şi, ce-i cu asta?

– Să zicem că eu sunt Paris, fiindcă… e un oraş mişto. Ai mei m-au conceput pe cînd vizitau Luvrul. Jed reuşi să nu-şi imagineze scena respectivă. Ea e Love, deşi iniţial, au vrut s-o numească Desire, că ai ei nu puteau să aibă copii.

– Nu-mi pasă!

– Bine, domnule Jed… De când ai apărut n-ai făcut altceva decât să ţipi, să înjuri şi să ne insulţi. Şi noi n-am răspuns provocării, după cum ai văzut. Eşti de acord? Vine Sfârşitul Lumii, prietenul meu, Jed. Azi. La ora şase p.m. Ce vei face? Cât timp îţi mai rămâne să te bucuri de ceea ce inima ta şi-a dorit întotdeauna, dar n-a cutezat să întreprindă, din pricina faptului că era ilegal şi imoral? Să încheiem cu pace. O doreşti?…

Love îşi ridică privirea spre Jed, iar acesta o cercetă un timp, cu mintea goală de gânduri, neştiind ce să răspundă. Simţurile sale erau încântate de ceea ce vedea, chiar dacă el continua să nege. Se ruşină, dându-şi seama că Paris îl citea ca pe o carte deschisă.

–  Ea e tot ce am, rosti tânărul.

– Ce?…

– Fă ce simţi. Spun că ţi-o dau ţie acum. Promit să nu mă uit.

Ultima propoziţie îl desmetici complet.

–    Ia mai duceţi-vă naibii amândoi!… Nebuni de legat!

Urcă în maşină şi răsuci cheia în contact.

– Nu funcţionează, spuse Love. Dacă ne permiţi să ne revanşăm faţă de tine, află că noi îl aşteptăm pe un amic de-al nostru şi te-am putea lua cu maşina spre locul unde doreşti să ajungi.

„ Unde doresc să ajung… Suntem deja în iad, dragilor, iar în altă parte, nu cred că ne-ar primi.„

Aurelia Chircu s-a născut pe 13 februarie 1980 în Bucureşti. Activitatea literară şi-a început-o în 1996 când a publicat în revista şcolară Noi despre noi din Alba-Iulia. A publicat în în revistele online Egophobia, Faleze de piatră şi Suspans.