Motto: „Unde e puţină credinţă e multă credulitate.”


Sfinţia Sa medita la multiplele probleme pe care oameni de încredere, împrăştiaţi în toate colţurile lumii, i le aduceau la cunoştinţă în fiecare zi şi nu vedea o rezolvare uşoară a lor. Era mâhnit pentru că, în ultima vreme, zvonurile despre întrupările din ce în ce mai frecvente ale diavolului păreau a fi certitudini. A dat ordin tuturor celor care slujeau biserica să lovească fără milă în slujitorii Satanei.

– Este ceasul de pe urmă, le-a spus el. Precum aţi auzit că vine Antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat, de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă.

Veşmintele sale albe foşneau uşor la fiecare mişcare, mâinile îi tremurau de emoţie şi încordare atunci când Dumnezeu i-a dezvăluit calea pe care o va urma şi mai ales armele cu care îl va înfrânge pe Antihrist. Era nevoie de un singur conducător în această încleştare şi acela nu putea fi decât el, Sfântul Părinte, urmaş al lui Petru, căruia toţi prinţii îi sărutau picioarele, El, Sfântul Papă, cel ce nu putea face niciodată obiectul judecăţii umane.

Va îndeplini tot ceea ce i s-a arătat pentru că doar sfânta sa persoană putea strânge toate popoarele astfel încât lucrarea lui Dumnezeu să fie împlinită.

***

Cu un zgomot puternic uşa celulei în care fusese închis cu câteva zile înainte un bărbat de viţă nobilă se deschise, iar temnicerul făcu loc unui personaj ciudat. Acesta păşi parcă timid înăuntru şi îl fixă cu o privire de gheaţă pe cel care era înlănţuit. Urmele de sânge de pe faţa lui, mizeria în care era ţinut, nu-l impresionară prea mult. Făcu semnul crucii, apoi porunci gardianului să fie lăsaţi singuri.

– Fiule, e timpul să mărturiseşti în faţa lui Dumnezeu faptele tale, păcatele care te-au adus la poarta iadului, şi să cauţi iertarea.

Prizonierul nu schiţă niciun gest. Doar continua să privească în gol, de parcă nici nu auzea ceea ce tocmai i se spunea.

– Dumnezeu te iartă doar dacă te căieşti pentru păcatele tale. Satana te ispiteşte acum, te face să refuzi bunătatea şi lumina ce izvorăsc numai din inima Domnului nostru Iisus Hristos. Orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist despre care ştim cu toţii că vine şi care acum este chiar în lume. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, îţi poruncesc să părăseşti acest trup şi să te întorci în iadul din care ai venit.

Vocea călugărului deveni puternică, ochii săi parcă aruncau foc în momentul în care s-a aplecat asupra celui care credea că este posedat şi l-a atins cu crucifixul pe care-l purta la gât. Nu s-a întâmplat nimic, aşa că a continuat să rostească rugăciuni şi să stropească trupul sfâşiat de suferinţă al celui ce era întemniţat cu apă sfinţită. Într-un final acesta a început să tremure, să scoată sunete neomeneşti.

– Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău. Te eliberez, în numele Sfintei Treimi, de duhul care te stăpâneşte, urlă el lipind crucifixul de fruntea prizonierului. Arată-te, Satan, şi vei ucis de răsuflarea gurii Domnului, vei fi nimicit cu strălucirea venirii Sale.

În acel moment crucifixul începu să strălucească, arzând fruntea posedatului care căzu inert pe paiele ce îi ţineau loc de pat. Prin gratiile de la fereastra celulei, călugărul văzu cum cerul fu cuprins de nori negri care alergau unii spre alţii, contopindu-se într-un întuneric profund.

L-a strigat pe temnicer, iar acesta a sosit grăbit.

– E vindecat. Peste exact cinci zile îi vei da harta asta şi îl vei elibera. Va şti unde trebuie să vină. Până atunci să fie îngrijit cu mare atenţie.

– Am înţeles, Sfinţia Ta. Se va face întocmai.

***

Mănăstirea era impunătoare şi veghea, de la înălţimea culmilor muntoase pe care fusese construită, singurul drum ce făcea legătura între cele trei cetăţi pe care le patrona. Erau vremuri în care destinul unui om era hotărât de la naştere. Cine venea pe lume într-o familie de ţărani nu avea nicio şansă să fie altceva decât sclavul pământului şi al seniorului. Cine se năştea într-o familie de nobili putea alege între calea armelor şi cea a preoţiei. Desigur, existau excepţii, dar foarte rare.

Accesul în interiorul locaşului nu era permis orişicui, iar porţile din lemn masiv, ferecate cu zăvoare mari de oţel, nu puteau fi doborâte decât cu ajutorul unor instrumente complicate, puternice, imposibil de cărat până la ele, date fiind greutăţile de deplasare într-o regiune muntoasă. Nimeni nu mai îndrăznea să tulbure liniştea celor care îşi duceau traiul acolo, pentru că toţi cei care încercaseră dispăruseră pentru totdeauna. Se vorbea despre tot felul de fenomene ciudate care se petreceau în preajma acestei mănăstiri, în special despre nori negri apăruţi brusc în jurul amiezii, însoţiţi de tunete înfiorătoare.

De câteva zile au început să vină străini în această zonă. Aceştia erau îmbrăcaţi foarte bine, aveau cai puternici, arme strălucitoare, şi întrebau care ar fi potecile cele mai sigure de urmat pentru a ajunge până la locaşul sfânt de pe vârful muntelui. Ţăranii, speriaţi, se îndepărtau, iar conducătorii cetăţilor refuzau să-i primească.

Cu toate acestea, un grup de şapte bărbaţi a ajuns la porţile mănăstirii. Nu se cunoşteau, se priveau chiar cu suspiciune unii pe alţii, încercând să ghicească adevăratul scop al călătoriei lor, dar după primele vorbe schimbate şi-au dat seama că toţi ştiau la fel de puţin. Ceea ce îi unea însă era semnul crucii pe care fiecare îl avea pe frunte.

S-au aşezat în cerc, au aprins un foc şi au aşteptat câteva ceasuri în tăcere până ce, cu un zgomot puternic, porţile s-au deschis şi a apărut un bătrân al cărui trup slab era învelit într-o mantie albă.

– Puteţi intra acum, dar lăsaţi aici armele şi caii.

Bărbaţii s-au conformat, apoi au păşit în interiorul mănăstirii.

***

Conciliul cardinalilor a fost convocat de urgenţă şi fiecare dintre cei implicaţi privea cu oarecare teamă la uşa prin care Sfântul Părinte trebuia să-şi facă apariţia. Se şoptea ca Sfinţia Sa petrecea prea mult timp îndurând postul negru, că starea sa de sănătate nu era foarte bună, că se mişca greoi, vorbea incoerent, iar deciziile pe care le lua nu erau chiar cele mai potrivite. Robele roşii începeau să prindă tente de gri, întocmai ca penele de vultur, dar nimeni nu cuteza încă să pună la îndoiala capacitatea Papei de a păstra cel mai râvnit scaun din lume.

Atmosfera era încărcată. Oare ce însemna această grabă cu care au fost chemaţi? Spionii pe care îi avea fiecare cardinal nu ştiau nimic, oamenii cei mai apropiaţi de Sfântul Părinte nu aveau nicio idee despre planurile sale, aşa că misterul era total. Cardinalii nu priveau cu ochi buni această lipsă de informaţii pentru că fiecare avea câte ceva de ascuns, fiecare avea păcatele lui, păcate ce puteau fi iertate unui muritor de rând, dar nu şi sfinţiilor lor.

În această mare de suspiciune şi teamă şi-a făcut intrarea cel care era deasupra regilor şi a lumii întregi. S-a aşezat, a întins mâna dreaptă şi fiecare dintre cei prezenţi a sărutat cu umilinţă inelul papal.

– Sfinţiile voastre, v-am adunat astăzi aici pentru a vă împărtăşi modul în care Slava lui Dumnezeu va cuprinde întreaga lume şi va pedepsi necredincioşii. Suntem trişti pentru că mulţi dintre cei pe care noi îi păstorim au căzut pradă lui Satan şi armatelor sale infame. Prin minciună şi ispită, unii au păşit pe căi greşite şi de aceea le vom da o şansă pentru a obţine iertarea, pentru a nu petrece o eternitate în purgatoriu.

– Sfinţia Voastră, îndrăzni unul din cardinali.

– Nu dorim să fim întrerupţi. Ascultaţi doar cuvintele noastre ce vin de la Dumnezeu. În aceste vremuri în care copiii lui Hristos sunt muşcaţi de fiara fără milă, Antihristul, când aerul a început să aibă iz de pucioasă, când peste tot colcăie de cavaleri în armuri strălucitoare ce nu au alt scop decât să se ucidă între ei şi să declanşeze conflicte, când se varsă sânge pentru orice motiv, în aceste vremuri, deci, noi l-am implorat pe Dumnezeu să ne arate calea pe care trebuie să mergem pentru slava gloriei Sale. V-aţi întrebat de ce suntem mâhniţi şi de ce ne-am izolat. Iată răspunsul pe care îl aşteptaţi de la noi: tristeţea pe care o simţim nu are margini şi nu vom cunoaşte odihna până când Sfântul Mormânt nu va fi din nou în mâinile noastre. Antihristul a îndrăznit să se apropie pentru că mulţi au uitat cea mai sacră dintre îndatoriri. Aceea de a-L purta în inimă pe Domnul Iisus Hristos şi de a-L cinsti în fiecare clipă a vieţii ce ne-a fost dată. Şi cum putem face asta când pământurile sfinte pe care se află urmele paşilor Lui sunt batjocorite de necredincioşi? Cum putem să ne găsim fericirea şi să urmăm poruncile Sale dacă lăsăm pe Satan să profaneze mormântul din care El s-a ridicat peste moarte, în slava Tatălui nostru, în vecii vecilor?

Vocea îi era puternică, ochii săi aruncau parcă flăcări, iar cei care se îndoiseră de sfinţenia şi de puterea sa erau acum de-a dreptul copleşiţi de măreţia pe care o degaja.

– Vă cerem acum, vă impunem lupta sfântă cu armatele lui Satan. Voi aveţi misiunea să faceţi auzite vorbele noastre şi să se ştie foarte clar că acela care va participa la acest război sfânt, pentru Domnul nostru Iisus Hristos, va avea iertarea tuturor păcatelor şi viaţă veşnică alături de adevăratul nostru Tată, Dumnezeul acestei lumi şi Stăpânul sufletelor noastre. Mergeţi, fiţi vrednici de aceste timpuri şi de acest plan. Atât am avut noi să vă comunicăm.

***

„La mijlocul lui august, când se va fi terminat secerişul şi hambarele vor fi pline, atunci vom pleca…”  Acestea erau cuvintele ce răsunau în mintea cavalerului Tibhault. Era din ce în ce mai încântat de acest război, pentru a da un scop vieţii sale şi, de ce nu, de a câştiga şi ceva aur. Trecuse mult timp de când simţise ultima dată greutatea galbenilor în punga sa. I-ar prinde bine un set nou de arme, o armură strălucitoare, alături de siguranţa unor mese îndestulătoare. Peste astea se mai adăugau şi pretenţiile scutierului care l-a ameninţat deja că îl părăseşte dacă nu are grijă de nevoile lui. Castelul spre care se îndrepta aparţinea unui senior bogat, aflat în graţiile regelui, şi el spera ca acesta să accepte serviciile sale.

Calul era plin de spume când ajunse. A trecut printre porţile masive fără a fi întâmpinat de nimeni, deşi reputaţia sa în luptă era proverbială. Toată lumea era adunată în mica piaţă din faţa bisericii, ascultând vrăjită cuvintele preotului care chema la război. Cavalerul s-a apropiat de el, a îngenunchiat şi a acceptat ca pe pelerina să  fie cusută crucea ce făcea din el un luptător pentru Sfântul Mormânt, pentru Ţara Sfântă.

Îl aştepta puşcăria sau spânzurătoarea dacă era prins şi de aceea bărbatul fugea, gâfâind puternic, prin pădurea deasă în care spera să-şi piardă urma. Respiraţia îi era anevoioasă în aerul tare al nopţii, tălpile îl frigeau, iar o cumplită durere în piept îl sfâşia constant. Cu toate astea, făcea eforturi imense de a mări distanţa dintre el şi locul în care ucisese. Se chinui până în zori să pună un picior înaintea celuilalt, iar atunci când primele raze de soare au scăldat coroanele verzi ale copacilor a căzut ca fulgerat. Se trezi pe un pat tare, vegheat de o bătrână mizerabilă, fără dinţi, cu un păr cenuşiu. Era speriat. Vru să se ridice, dar aceasta i-a făcut semn să stea liniştit, întinzându-i o cană de lut plină cu o fiertură ce mirosea îngrozitor. A lovit-o violent, a sărit din pat şi s-a aruncat către uşă. „Am văzut în sufletul tău. Eşti al nostru acum. Nu ai scăpare, te vei întoarce”. Vorbele babei îl urmăreau. A luat-o din nou la fugă şi a reuşit să ajungă la marginea pădurii de unde a putut vedea un sat întins, în mijlocul căruia se afla o biserică. În acel moment a ştiut ce trebuie să facă pentru a obţine iertarea păcatelor sale. Ţara Sfântă îi va dărui izbăvirea.

Lacrimi nu mai avea. Au secat odată cu moartea primului copil. Măcar a murit la naştere, nu s-a chinuit în sclavia faţă de senior şi pământ. Bărbatul era slab, cu o barbă deasă şi murdară, cu o frunte pe care multiple cute dădeau măsura greutăţilor prin care trecea, cu ochi albaştri ca cerul, în rarele momente când Dumnezeu era bucuros şi îşi îndrepta faţa către lumea asta zămislită doar pentru suferinţă. Cu ce greşise? Ce a putut face el, un biet ţăran muritor de foame, pentru a merita pedepsele cu care era copleşit zilnic? Nu ştia, dar acum pur şi simplu nu mai voia să accepte situaţia asta. A terminat de săpat groapa, a cărat-o pe soţia lui şi a întins-o delicat înăuntru, apoi, cu un mare gol în inimă, a pus pământul la loc. Şi-a înălţat privirea către cer şi a şoptit: Doamne, voi merge la lupta împotriva necredincioşilor. Nu pentru Slava Ta ci pentru a Te întreba ce păcate apasă atât de greu asupra mea, atunci când ne vom vedea. A plecat apoi să obţină încuviinţarea seniorului său pentru a pleca la războiul sfânt.

***

Bărbaţii au aşteptat răbdători ca porţile imense ale mănăstirii să se închidă, apoi l-au asaltat cu întrebări pe bătrânul care i-a întâmpinat. Acesta le-a spus calm:

– Sunt doar un mesager. Cel cu care trebuie să vorbiţi se va înfăţişa în cel mai scurt timp. Mă bucur că aţi ajuns cu bine. Acum vă rog să mă urmaţi. Vă voi conduce în chiliile voastre.

Fiecare a fost cazat într-o încăpere minusculă, în care se afla un pat, o masă, şi un mic dulap înăuntrul căruia era o robă maro. Au primit ordin să schimbe straiele colorate cu această bucată de pânză aspră şi să aştepte până când vor fi chemaţi. Drumul pe care l-au parcurs a fost lung şi anevoios aşa, că somnul reparator le-a cuprins repede trupurile ostenite. În câteva ceasuri au fost treziţi de bătăile clopotelor şi acelaşi bătrân, de data asta îmbrăcat într-o robă modestă, i-a însoţit până într-o sală imensă. Acolo îi aştepta bărbatul care biruise demonul din interiorul lor.

– Sunt fratele Bernard, conducătorul acestui locaş. Aţi fost aduşi aici pentru că din lupta cu Satana aţi ieşit biruitori, cu ajutorul lui Dumnezeu. El şi-a întors faţa către voi şi v-a ales să răspândiţi cuvântul Lui, să slujiţi la făptuirea lucrării Sale şi să distrugeţi pe Antihrist prin faptele pe care trebuie să le săvârşiţi. De acum încolo viaţa voastră îi aparţine doar Sfântului Părinte, Papa Urban. Sunteţi mai presus de ispită şi de întuneric pentru că Dumnezeu, prin noi, slujitorii Săi, a sigilat sufletele voastre şi v-a marcat pe vecie. Nu puteţi fi altceva decât săbiile Domnului, mesagerii care aduc mânia Sa asupra necredincioşilor şi asupra lui Antihrist. Planul pe care îl veţi îndeplini vă va fi dezvăluit atunci când va veni vremea. Vă aşteaptă un timp de pregătire pentru cea mai măreaţă dintre misiuni, ce vine direct de la Dumnezeu, prin Sfântul nostru părinte. După ce Ţara Sfântă va fi cucerită voi veţi avea rolul principal. Acum tot ce trebuie să ştiţi este că unii fraţi au plecat spre Sfântul Mormânt pentru a duce cuvântul lui Dumnezeu, întocmai ca Ioan care a sosit înaintea Mântuitorului. Ei vor fi cei care vor pregăti cele necesare pentru reuşita noastră, a tuturor.

După câteva luni de post,  rugăciuni şi tot felul de privaţiuni crâncene, au fost anunţaţi că Mormântul Sfânt aparţinea acum  celor în drept să-l aibă în pază. Momentul a fost solemn, iar fratele Bernard le-a comunicat în sfârşit planul secret pe care Sfântul Părinte l-a pregătit pentru ei.

– Fraţilor, sfinţi luptători întru credinţă. Dumnezeu a condus armatele noastre la biruinţă. Antihristul este învins, dar nu nimicit pe vecie. Rolul vostru este de a aduce Sfântului Părinte ceea ce fraţii noştri vor găsi sub templul lui Solomon. Ei sunt acum acolo, săpând în pământul uscat. Când vor termina această lucrare veţi merge în Cetatea Sfântă pentru că numai voi, sufletele alese şi pure, aveţi capacitatea de a vă afla în preajma casei lui Dumnezeu, unde se află slava Sa, fără a vă pierde viaţa. Asta veţi aduce înapoi: chivotul legilor, sancta sanctorum. După ce va fi predat Sfântului Vicar voi veţi fi cei însărcinaţi cu apărarea Ţării Sfinte, alcătuind un nou ordin: Cavalerii Sărmani ai lui Hristos. Veţi trăi numai în puritate şi lumină, veţi înfrânge cu mânia lui Dumnezeu pe toţi cei care nesocotesc poruncile Domnului, în veacul vecilor.

***

Sfinţia Sa aştepta cu înfrigurare sosirea mesagerilor care îndepliniseră cu succes lucrarea lui Dumnezeu. Era slăbit după multiplele zile de post negru pe care şi le-a impus deoarece numai cei mai puri şi curaţi se puteau apropia de prezenţa Tatălui Ceresc.

Cei şapte aleşi au intrat şi s-au aşezat în genunchi. Însuşi Sfântul Părinte a îngenunchiat lângă ei pentru momentul biruinţei sale. Şi-a îndreptat privirea spre ceea ce i-a fost adus. Era într-adevăr chivotul legilor, exact aşa cum scria în Cartea Sfântă, strălucind puternic. Sfinţia Sa l-a atins. Nu s-a întâmplat nimic, semn că în sufletul lui era prezent Dumnezeu. Bărbaţii care se aflau lângă el s-au retras. A îndrăznit să deschidă casa lui Dumnezeu. A văzut înăuntru un cilindru şi o sferă. Cilindrul era aşezat vertical şi părea să fie sursa strălucirii chivotului, deasupra lui fiind sfera, făcută dintr-un material cum nu avea ştire să existe pe faţa pământului. Sfinţia Sa a făcut semnul crucii asupra ei, apoi şi-a aşezat mâna dreaptă pe suprafaţa fină. În acel moment toată structura a prins viaţă şi încăperea a fost inundată de o lumină orbitoare care, încet, încet, şi-a pierdut din intensitate. În aer pluteau câteva sfere strălucitoare care se învârteau în jurul unui bulgăre de lumină ce părea imens faţă de ele. Unele sfere, cele mai mari, erau înconjurate de inele. Apoi totul s-a schimbat şi Sfinţia Sa a văzut ceva ce semăna cu o sferă cu multe braţe care se învârteau ca o spirală. Pe unul din braţe a observat imaginea anterioară dar în miniatura. Lucrurile s-au schimbat de multe ori, apărând din nou sfere înconjurate de braţe spiralate. Sfinţia Sa a leşinat într-un final, copleşit fiind de aceste înfăţişări ale Dumnezeirii.

Într-adevăr cele nevăzute ale lui Dumnezeu sunt aduse la lumină prin cele care au fost făcute, dar numai după ce au fost înţelese.

Florentin Ionut Haidamac

Florentin Haidamac (Florentin Ionuţ Haidamac) s-a născut pe 20 martie 1974 în municipiul Suceava.

Este absolvent al Facultăţii de Medicină şi Farmacie Gr.T.Popa Iaşi în 1999. Este specializat în medicina de familie, actualmente fiind medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava.

Activitatea literară a început-o prin debutul în numărul 3/februarie al revistei Gazeta SF. A publicat proză scurtă în Gazeta SF, Suspans şi Feed Back.

In 2012 a obţinut Premiul Clubului SF Cygnus Quasar Suceava pentru debut şi bună evoluţie în Gazeta SF.

Este membru al Clubului SF Cygnus Quasar Suceava şi Clubului de Iniţiativă Literară (membru fondator).

Blog personal: http://haidamacflorin.wordpress.com