Viața lui Martin

          1

          Când am împlinit șase ani, deja îl aveam pe Martin de când mă știam. Tata nu mai știe când mi l-a cumpărat, dar eu cred că trebuie să fi fost destul de devreme, dacă nu chiar la scurt timp după ce m-am născut. A fost împreună cu mine de când îmi amintesc. Când eram mic, eram chinuit de coșmaruri teribile. Cam odată pe săptămână, eram prins în timpul somnului într-un scenariu cumplit și mă trezeam brusc, aproape așteptându-mă să văd lângă marginea patului una dintre aparițiile care îmi infectau visele.

          De multe ori, după ce îmi dădeam seama că visez, rămâneam un timp în mrejele visului, străduindu-mă să mă trezesc. Știam că sunt în patul de acasă, dar ceea ce vedeam în jur era decorul din coșmarul meu. Când mă trezeam, vedeam doar întunericul luminat de lună al camerei, în care de abia se distingeau formele mobilelor. Mă temeam că într-o noapte nici nu voi mai reuși mă trezesc. Ceva din vis avea să mă tragă, tot mai adânc în întunericul acela care apare când închizi ochii și nu voi reveni niciodată la viața reală.

          În nopțile în care aveam coșmaruri, după ce reușeam atât de greu să mă trezesc, nu mă mai culcam la loc. Aprindeam lumina, mă jucam cu mașinile sau figurinele din desene animate pe care le țineam într-o cutie de plastic, și așteptam să vină dimineața. Ai mei trebuie să fi știut ceva de visele mele urâte, pentru că nu mă trimiteau înapoi în pat, chiar dacă vedeau lumina aprinsă la mine în cameră la ore destul de târzii.

          Martin a fost alături de mine în toți acești ani plini de coșmaruri. Era un ursuleț de pluș destul de neobișnuit; nu era făcut să pară gras, cum sunt urșii obișnuiți, era mai înalt și mai suplu decât celelalte jucării de felul lui. Era făcut să aibă un aer de luptător. Nu purta papion sau căciulă, ci doar o vestă brună, imitând o haină de piele, care îmi amintea de vesta unui cavaler, poate pentru că Martin avea și un scut și o sabie de carton. În loc de ochi, avea două mărgele negre, iar gura nu îi era cusută într-un zâmbet, ci mai degrabă într-o expresie gravă. Pe vremea aceea, Martin îmi era drag mai mult decât orice pe lume. Stătea pe o etajeră, lângă câteva cărți cu poze, unde se găsea și o lampă de veghe, chiar deasupra patului meu. Acolo, îi legasem o sfoară subțire care cobora până la podea, în cazul în care, dacă Martin prindea viață în timp ce eu dormeam, să poate să coboare pe ea.

          Seara, după ce părinții mă duceau la culcare, stingeau tot timpul lumina înainte să iasă din cameră, iar pereții se acopereau cu umbre lungi și deformate; trecerea de la camera luminată, plină de culori, la cea întunecoasă, colorată doar în alb și negru, era atât de înfricoșătoare încât mi se părea că alunec într-o altă lume. Nu mă lăsau să mă uit la televizor înainte să adorm, deci trebuia să stau mult timp în pat, privind camera plină de umbre. Uneori, vara, prin fereastră mai intra puțină lumină, căci cerul nu se întunecase cu totul; atunci, singurătatea și întunericul erau ceva mai ușor de suportat. De obicei, ușa de la camera mea era întredeschisă, iar din hol pătrundea ceva lumină, o dungă de culoare galbenă pe mocheta care acoperea podeaua.

          2

          Nu știu cum, dar dunga de lumină galbenă cădea pe etajera de deasupra patului, chiar pe locul în care stătea Martin. Mărgelele ochilor luceau vag în acea lumină slabă. După ce treceau acele minute neliniștite de dinainte ca băiatul să adoarmă, respirația lui începea să fie mai înceată, mai liniștită. Ca și cum adormirea copilului ar fi fost un semnal, Martin începu să-și dea seama ce se petrecea în jurul lui. Clipi de câteva ori din ochii negri, apoi își ridică sabia și scutul, și începu să coboare pe sfoara pe care i-o pregătise băiatul înainte să se culce. De pe marginea patului (unde dormea copilul, învelit în pătură, cu dunga de lumină pe spate), Martin coborî pe marginea păturii până pe covor. Siluetele întunecate ale jucăriilor cu care se jucase copilul în timpul zilei erau peste tot în jurul lui.

          Pe stradă trecu un camion, iar Martin își ridică sabia și scutul în semn de apărare, dar lumina dispăru în câteva secunde, iar zgomotul se pierdu pe șosea. Martin lăsă jos scutul, apoi continuă să meargă spre mijlocul camerei – acolo unde, pe mocheta albastră, cădea un pătrat de lumină proiectat de geam, împărțit în patru de umbrele cercevelelor. Martin păși în pătratul acela și ridică ochii spre noaptea înstelată.

          Deodată, pătratul se întunecă, acoperit de o umbră mișcătoare și agitată. O pasăre apăruse la geam, acoperindu-l cu aripile deschise. Cu siguranță ați auzit de păsările-somnului. Vin numai noaptea, după ce adormiți, și intră în camera voastră și vi se strecoară în vise. Cu timpul, gândurile copiilor devin tot mai triste și mai sărace. În cele din urmă, copiii care sunt prăduiți de păsările-somnului devin depresivi și fără vlagă.

          Pasărea privi înăuntru, cu ochii ei albaștri, apoi căută cu ciocul încuietoarea ferestrei. O deschise, iar geamul alunecă puțin înăuntru. Pasărea îl împinse și mai mult cu trupul ei negru și pătrunse în cameră, zburând într-un vârtej de pene ascuțite, ca niște umbre. Se opri pe un raft al dulapului, cercetând camera. Putem presupune că vedea visele băiatului, și le cerceta de gânduri, să vadă care sunt mai sățioase. Rămase o vreme acolo, dar în cele din urmă cred că a dat de gândurile copilului, căci își deschise aripile și își luă zborul, alunecând în jos, până pe podea.

          O luă spre patul băiatului, care dormea sub dunga de lumină. Martin se puse în calea păsării, împungând amenințător aerul cu sabia. Pasărea se opri, scutură din aripi și îl scrută cu privirea aceea sclipitoare. Cei doi începură să-și dea târcoale. Pasărea își foi aripile, pregătindu-se parcă pentru atac. Se năpusti spre el cu ciocul, iar Martin ridică sabia și pară lovitura, obligând pasărea să se dea câțiva pași înapoi. Aceasta se năpusti iarăși, iar Martin îi lovi ciocul cu sabia, iar pasărea se dădu înapoi. Se luptară așa câteva momente, pasărea atacând cu ciocul, Martin apărându-se cu scutul și cu sabia.

          Se opriră, stând la câțiva pași unul de altul, Martin cu scutul ridicat la piept, pasărea cu penele burzulite, și o sclipire de ură în ochii albaștri. Aceasta se dădu înapoi câțiva pași, apoi se năpusti spre Martin și îl lovi cu coada. Ursul se rostogoli pe covor și se lovi de perete, scăpând scutul și sabia. Pasărea îi mai aruncă o privire, apoi se uită la copil, al cărui cap se ivea de sub pătura mov. Își luă zborul, pluti puțin deasupra covorului, și când ajunse în dreptul patului, se ridică vertical, până aproape de raftul pe care stătuse Martin, apoi încetini și se lăsă plutind în cercuri deasupra patului. Umbra ei se plimba pe pătura copilului, cum trebuie să se vadă în deșert umbra vulturilor care dau târcoale unui muribund.

          Martin, care tocmai își revenea, se ridică și fugi să-și ia înapoi scutul și sabia, apoi o luă înspre patul copilului. Știa că pasărea somnului îi cercetează visele, că îi căuta gândurile așa cum vulturul caută șoareci în umbra ierbii înalte. Până ajunse lângă pat, unde sfoara pe care o atârnase băiatul cobora lin până la covor, pasărea-somnului începuse deja să-și încetinească zborul. În ochii ei sclipea ceva aproape hipnotic – poate se agățase deja de câteva dintre gândurile băiatului, iar acum cobora ca să le înhațe. Martin începu să se cațere pe pătura mov care atârna peste marginea patului, iar între timp pasărea neagră încetini chiar mai mult zborul, și începu să se lase încet spre băiat. Martin se urcase pe pieptul copilului, iar când pasărea ajunse în dreptul lui, pe cale să plonjeze în mintea băiatului, Martin se năpusti la ea precum un cavaler dintr-o gravură medievală.

          O împunse în piept iar pasărea țipă și se dădu în spate, împrăștiind pene. Păsările-somnului, la fel ca țânțarii, atunci când se hrănesc sunt atât de absorbite de ceea ce fac încât văd cu greu ceea ce se petrece în jurul lor. Poate de aceea a fost pentru Martin atât de ușor să o înjunghie. În zborul ei dezorientat, pasărea se lovi de un perete și apoi căzu pe jos. Se zbătu câteva secunde, timp în care Martin o urmări cu privirea, pregătit să înfrunte un nou atac; după ce reuși din nou să zboare drept, pasărea se îndreptă spre pervazul ferestrei, de unde îi aruncă ursulețului o privire veninoasă. Acesta o privi înapoi, clipind din ochii negri, mici, rotunzi. Pasărea își mișcă ciocul și, cu o ultimă privire, dispăru pe strada luminată de felinare. Dispărând până peste o săptămână, când își va reface puterile, sau poate până peste două nopți, sau până noaptea următoare.

          Martin se așeză pe marginea patului, lângă fața adormită a copilului, și așteptă. Dacă o spaimă avea să-și facă apariția, din întunericul de pe stradă sau din întunericul camerei, sau din orice alt întuneric, el va fi acolo. Pe fereastră, printre perdelele cu personaje din desene animate, veni un vânt care mătură penele din cameră și le aruncă pe stradă, unde se împrăștiară pe șosea.

          3

          Ziua următoare, părinții găsiră geamul de la camera băiatului deschis; perdelele cu personaje din desene animate fluturau în vântul de dimineață. Deschisese fereastra ca să se uite afară, și uitase să o închidă când se vârâse înapoi în pat? Băiatul spuse că dormise toată noaptea.

          – Ai avut coșmaruri? mă întrebă mama.

          Băiatul dădu din cap că nu.

          – Am dormit bine până dimineața. Nici nu mi-am dat seama că era deschis geamul.

          Mama băiatului luă ursulețul de pe etajeră și începu să îl întoarcă pe toate părțile. Avea mâinile și picioarele lungi, urechile mari, iar scutul și sabia erau din carton acoperit cu folie lucioasă. Ochii, două mărgele negre, și gura prost cusută, nici nu aminteau de cei ai unei persoane. Avea o expresie destul de tâmpă.

          – Nu ești prea mare pentru asta? (Îi arătă ursulețul, ținându-l de spate). La anul mergi la școală!

           – Îl am pe Martin de când eram mic!

          Nu putea să nu vorbească despre Martin ca despre o ființă vie. Martin era prietenul lui.

          – Tocmai de aceea! Nu crezi că e vremea să îl lăsăm deoparte?

          I-l puse în mâini, iar băiatul întoarse ursulețul cu fața spre el, privindu-l în ochii negri pe care îi știa de atât de mult timp.

          – Gândește-te bine, zise mama. Aș vrea să nu îl mai văd tot timpul deasupra patului tău. Va veni timpul când va trebui să ții acolo manuale și caiete.

          Zicând acestea, ieși din cameră și închise ușa după ea. Băiatul nu vroia să aibă manuale și caiete. Rămase cu Martin în mâini, gândindu-se că odată va trebui să rămână fără el. În cele din urmă îl aruncă sub pat. Poate că dacă nu îl va mai vedea, îi va fi mai ușor să se obișnuiască fără el.

          4

          Când stinse veioza de lângă pat, camera se umplu iarăși de umbre. Aprinse televizorul, iar camera se umplu de acea lumină schimbătoare, albăstruie. Părinții lui erau plecați, deci putea să se culce când voia. Stătu în pat și se uită la Familia Flinstone, dar adormi atât de repede, încât nu apucă să stingă televizorul. Cum adormi, respirația lui schimbându-și ritmul, dintre jucăriile aruncate sub pat își făcu loc Martin, ieșind la lumină.

          Se dădu câțiva pași înapoi, speriat de cutia luminoasă și zgomotoasă, așteptă până se convinse că e în siguranță, apoi își scutură capul și continuă să înainteze în cameră. Se apropie de un camion de jucărie. Încercă să îl împungă cu sabia, dar când îl atinse, declanșă ceva, căci camionul își aprinse luminile și începu să scoată zgomote. Alarmat, Martin duse scutul la piept, ridicând sabia amenințător. Dar camionul rămase pe loc, cu luminile aprinse, continuând să facă zgomot. Peste un minut se opri și își stinse toate luminile, iar atunci nu se mai auzi decât emisiunea de la televizor.

          Martin se îndreptă atunci spre unul din pereți, ca să cerceteze niște forme alburii care se vedeau acolo. Când ajunse lângă perete, văzu că acesta era plin cu desene de cretă. Băiatul profitase că părinții lui erau plecați la o înmormântare într-o altă localitate și își făcuse de cap cu setul de cretă pe care îl avea pe birou. Probabil că își spusese că avea timp să le șteargă înainte să vină părinții. În lumina televizorului, care părea compusă din nenumărate străfulgerări minuscule, peretele arăta ciudat. Desenele, clădiri și animale făcute din linii stângace, tremurau de parcă erau pe cale să facă ceva.

          Unul din oamenii albi, făcuți din linii stângace, începu să se miște. La început, o făcu anevoie, de parcă încercase cu greu să se desprindă de perete. Își ridică, cu greu, picioarele de pe jos, de parcă ar fi voit să le scoată din ceva în care erau împotmolite, dar după aceea păru că se poate mișca ușor. Îi făcu lui Martin cu mâna.

          Martin nici nu se mișcă. Pe fața omului de cretă nu se putea citi vreo expresie. Omul începu să danseze și, curând, în jurul lui se treziră și celelalte desene. La început, se mișcară ca niște ierburi în vânt, apoi se desprinseră din locurile lor și începură să se miște care încotro. Un dinozaur uriaș trecea pe deasupra omului, într-un arc, ca în zbor. Doi copaci dansară unul alături de celălalt, făcând piruete, unindu-se și despărțindu-se.

          Omul de cretă făcu o săritură imensă care îl duse pe tavan și apoi pe peretele opus. Martin se întoarse ca să vadă ce făcea. Se desprinse iarăși de pământ și pluti pe perete, cu mâinile întinse. Se ridică încetișor, plutind ca prin gelatină, și alături de el veniră toate celelalte forme albe. Fără veste, toate se uniră într-un ghemotoc alb, uriaș, care se agită precum o vijelie și apoi, sub ochii îngroziți ai lui Martin, luă forma unui uriaș desenat cu creta pe peretele din camera băiatului.

          Era mai degrabă îndesat decât înalt, avea capul mare și turtit, iar în loc de ochi avea două tăieturi prin care se vedea peretele albastru. Uriașul se întoarse înspre Martin, râzând în barbă, încruntându-se fioros. Îngrozit, Martin se retrase spre peretele acum gol, pe care fuseseră desenate figurile de cretă. Uriașul nu mai dansa, ci începuse să se îndrepte cu pași grei spre patul copilului.

          Ursulețul începu să alerge către pat. Pe cât de mic era, reuși să străbată camera destul de repede ca să-l prindă pe uriaș chiar atunci când ajunse la peretele de care era lipit patul. Își miji ochii, scrutând trupul copilului adormit, apoi se aplecă de pe perete, deasupra patului. Întinse mâinile mari, cu degete ascuțite, și nici nu văzu că Martin se urcase deja pe pieptul copilului. Ursulețul lovi cu sabia degetele uriașului, iar acesta, luat prin surprindere, își retrase mâinile.

          Se uită la ursuleț, care rămase pe pieptul băiatului, cu sabia ridicată amenințător. Se încruntă și întinse din nou mâinile, iar Martin i le lovi din nou. Uriașul mai încercă de câteva ori să apuce copilul, dar Martin îl împiedică de fiecare dată cu sabia. După ce renunță, se uită furios la jucăria atât de îndârjită. Aproape fără veste, sub ochii lui Martin, uriașul se lungi într-o dungă albă și se desprinse complet de perete.

          Se încolăci în jurul ursulețului ca un șarpe, prinzându-l în strânsoare cu tot cu sabia și scutul. Ridică apoi un cap, în care se deschise o gură, și sâsâi amenințător. Avea doi ochi oblici, ascuțiți, complet transparenți; Martin putea vedea prin ei camera din spatele ființei de cretă. Restul trupului șarpelui era doar pe jumătate străveziu, un conglomerat de linii care semănau mai mult cu o ceață.

          Martin încercă să își scoată mâna, dar aceasta era prinsă cu totul. Șarpele se strânse și mai tare în jurul lui. Sâsâi din nou în batjocură, apoi începu să se aplece pentru a-l înghiți. Martin începu să se zbată, dar apoi văzu că nu avea nicio șansă să se elibereze; după aceea, făcu singurul lucru care îi trecu prin minte; fugi spre marginea patului, ca să ducă șarpele cât mai departe de copil. Capul șarpelui se retrase, părând speriat. Martin își dădu drumul, lovindu-se cu tot cu șarpe de podea.

          Șarpele își pierdu imediat forma, iar Martin îl simți dezintegrându-se în jurul lui. Se trezi liber, întins pe podea, și văzu desenele cum revin pe pereți, ca niște pete de vopsea care se întind pe un material, înghețând în pozițiile în care se găsiseră înainte să prindă viață. Acolo era și omul, și dinozaurii, și copacii, și tot restul desenelor.

          Martin se ridică în picioare, se apropie de marginea patului, apoi începu să urce din nou pe pătură. Noaptea nu se terminase, și avea de gând să îl păzească până în zori. După ce ajunse pe pat, începu să se plimbe înainte și înapoi, ca un soldat în patrula de noapte.

          De-abia trecu de miezul nopții, că televizorul se stinse, de parcă l-ar fi scos cineva din priză. Martin petrecuse tot timpul acela plimbându-se pe marginea patului. Se opri, pregătit să întâmpine vreo amenințare. Se gândi că trebuie să fie scrâșnarii – ei sunt cei care urăsc lumina. Poate ați auzit noaptea zgomotele pe care le face casa, de parcă cineva s-ar mișca în zidurile și scândurile ei, în podea și în mobilă. Aceștia sunt scrâșnarii. Ei locuiesc în zidurile și în locurile din casă pe care nu le cercetează nimeni, și nu ies decât după ce sunt siguri că a adormit toată lumea. De obicei se hrănesc cu lucrurile mărunte: scame, praf, poate rod marginile cărților sau tocesc găurile din pereți. Din cauza lor se tocesc lucrurile. În fine, Martin văzu cum aceștia ies rând pe rând din perete, ca niște bulgări de gelatină.

          Era un roi întreg. Se strânseră vreo treizeci, umplând toată camera, strecurându-se printre jucării. Semănau cu niște broaște negre, de mărimea unor câini mici, doar că mergeau în loc să sară. Erau puțin transparenți, făcuți parcă din aceeași materie ca și umbrele. Se îndreptară toți spre patul băiatului, pășind fără zgomot, dar se opriră câțiva pași lângă pat. Martin stătea cu sabia îndreptată înspre ei, iar scrâșnarii îl priveau cu ochii lor galbeni, ca niște faruri. Erau cu toții de aceeași mărime, și aproape aveau cu toții aceleași trăsături, de nu îi puteai deosebi între ei. Cu toții se uitau la cel care îi despărțea de prada lor, neîndrăznind să se apropie de Martin.

          Rămaseră pe loc – niciunul nu îndrăzni să se apropie, dar nici nu se întoarseră, ca să arate că nu renunțaseră la prada lor. Scrâșnarii se hrănesc cu lucruri mici, deci pot trăi oricât într-o casă, fără ca locuitorii ei să bage de seamă. Totuși, dacă li se dă ocazia, pot să se hrănească cu orice. Scrâșnarii se împrăștiară prin cameră, ca un mănunchi de bule într-un pahar cu lichid.

          Unii se urcară pe pereți, ca niște nori de fum, alții se amestecară printre jucării, iar unii începuseră să se vâre prin cotloanele prăfuite, să-și caute de mâncare. Unii puteau fi văzuți chiar plimbându-se pe tavan. Picioarele lor se lipeau de suprafețe, ca picioarele muștelor.

          Martin rămase lângă copil, cu sabia pregătită, dacă vreunul dintre scrâșnari se pregătea să atace copilul. Îi privi cum se agită prin cameră ca un pâlc de șoareci. Unul dintre ei reuși să miște o jucărie, un fel de robot din desene animate, care începu să dea din mâini și din picioare și să vorbească. Scrâșnarul se sperie atât de tare încât o luă la fugă fără noimă. După ce se agită puțin printre jucării, se lovi cu capul de patul copilului, după care începu să fugă în altă direcție. Sub șocul loviturii, Martin se dezechilibră, se clătină și căzu pe jos. Deasupra lui, o haită de scrâșnari se urcară pe pat, să-și ducă prada cât mai repede. Vreo zece broscoi gri, cu ochii galbeni și luminoși, ridicară trupul copilului. Pătura căzu de pe el, iar acesta rămase doar în pijama. Îl coborâră din pat, iar ceilalți scrâșnari se dădură la o parte să-i facă culoar spre peretele din care ieșiseră. Voiau să-l ducă în dimensiunea lor, în cuibul din peretele casei.

          Până se dezmetici Martin și își luă scutul și sabia, scrâșnarii îl duseră pe băiat până la mijlocul camerei. Nu îl duceau la propriu, căci aveau nevoie de toate picioarele ca să umble, dar îl făceau să plutească puțin deasupra lor. Martin se năpusti înspre ei, știind că are doar o șansă ca să îi împiedice să fure băiatul. Nu se putea lupta cu toți. Până învingea vreunul, ceilalți l-ar fi dus deja pe băiat în cuibul lor, de unde nimeni nu l-ar fi putut aduce înapoi. Trebuia să îl trezească pe băiat.

          Fugi pe urmele lor cât de repede putu. Un roi de scrâșnari se aruncă pe el, zdrobindu-l cu trupurile lor ca niște baloane. Se strecură printre ei, și porni din nou spre băiatul pe cale de a fi răpit. Mai aveau un sfert din cameră, și ajungeau la peretele prin care își făcuseră apariția. Martin ajunse lângă băiat, și îl împunse cu sabia în șold, făcându-l să se trezească. Brusc, trupul lui se prăbuși pe covor, și în momentul în care deschise ochii, Martin căzu pe spate, devenind din nou jucărie.

          5

          Când băiatul se trezi, toți scrâșnarii dispărură ca niște baloane sparte. Se ridică în capul oaselor și își pipăi trupul, care îl durea după căzătură. Îi luă ceva să-și dea seama unde e, să-și dea seama că nu e în pat. Se gândi că poate umblase în somn și se împiedicase de ceva, căzând și trezindu-se. Parcă auzise de oameni care, în timp ce dorm, se ridică din pat și se plimbă fără să știe de ei, după care dimineața nu își mai aminteau nimic.

          Îl văzu pe Martin pe jos, foarte aproape de el. Oare cine îl scoase de sub pat? Să îl fi luat și pe el la plimbare? Se imagină mergând în somn, fără să știe de el, strângându-l pe Martin la piept. Îl ridică și văzu că avea vârful sabiei tocit, de parcă împunsese ceva tare. Se hotărî că era mai bine să arunce ursulețul. Așa se va purta ca un băiat mare și poate nici nu se va mai plimba în somn.

          Se ridică, merse spre ușă și ieși din cameră. Trecu prin hol, de unde văzu, în camera de zi, pe fratele mai mare care stătea la un laptop, cu o pungă de covrigei sărați. Mergea și televizorul, așa că încăperea era luminată în culori palide, schimbătoare. Fratele lui putea să stea treaz până târziu, începuse să se maturizeze. Parcă și el adormise cu televizorul aprins, dar când se trezise, ecranul era negru și tăcut. Oare ce se întâmplase?! Ieși din casă, apoi străbătu curtea mică, de beton, până la tomberonul de gunoi.

          Erau tomberoane verzi și negre de plastic. Ridică capacul unuia dintre ele, și se strâmbă simțind mirosul dinăuntru. Pungi negre de nailon, legate la gură, iar peste ele împrăștiate mărunțișuri și rămășițe pe jumătate râncede. Fratele lui niciodată nu lăsa în pungi cotoarele de măr și cojile de portocală, ci le azvârlea pur și simplu în tomberon. Parcă îi era milă să îl pună pe Martin înăuntru, în întuneric și în aerul acela îmbâcsit. La început se gândi să îl arunce, dar să lase capacul ridicat, apoi se hotărî că nu putea să îl pună în tomberon.

          În lumina care venea de pe stradă, peste gard, ursulețul părea aproape viu, cu brațele lui prea lungi, cu sabia îndoită la vârf și cu mărgelele negre ale ochilor. Nu era de mirare că se simțise în siguranță cu el. Poate că și obiectele aveau o umbră de suflet, sau o fărâmă de personalitate, fie că cineva ținea la ele, fie că nu. Lăsându-l acolo, își lăsa copilăria în urmă.

          ”Gata” se hotărî el. ”De acum încolo voi dormi singur în cameră. Fără nimeni pe etajera de deasupra patului. Fără cineva care să se uite prin cameră în locul meu, să vadă dacă apare ceva înfricoșător, să mă apere de întuneric. De acum încolo, mă voi apăra singur!”

          Se uită la ursuleț, și avu impresia că acesta îi întoarse privirea. Erau atâtea întunecimi în camera lui de care să se teamă. Întunecimea de sub pat și din spatele dulapului, întunecimea de afară, întunecimea din sufletul lui, pe care o vedea când închidea ochii. Și fiecare dintre ele ascundea câte ceva rău.

          Se simțea atât de singur! Privi în jur, căutând un loc în care să îl poată lăsa pe Martin, de unde gunoierul să știe să îl ia odată cu pungile negre. Lângă zidul casei, era o cutie goală de carton, aproape de tomberoane. Așeză jucăria acolo, cu fața spre curte, așa cum, pe etajeră, îl punea tot timpul cu fața spre cameră. Arăta bine acolo, cu sabia ridicată, scutul lângă el, nici trist, nici voios. Poate, se gândi băiatul cu un licăr de speranță, cineva îl va găsi la groapa de gunoi și se va hotărî să îl ia acasă. Poate un copil sărac. 

          Îi aruncă o ultimă privire, după care se întoarse în casă. Undeva, în vecini, lătră un câine furios. Își aminti de bunicul lui care își păstrase în pod jucăriile de odinioară. Pe unele dintre ele i le dăruise lui, dar erau prea vechi, prea demodate și se stricau prea ușor, așa că rămaseră neatinse pe raft. Intră în bucătărie, aprinse un neon mic de sub dulapul cu vase, care lumina doar îndeajuns ca să poți lucra pe bufet, apoi luă un pahar transparent și îl umplu cu lapte cu ciocolată. Puse cutia de lapte înapoi în frigider, și borcanul cu praf de Nesquick în bufet. Nu avea voie să bea ceva dulce înainte de culcare, dar părinții lui erau plecați.

          În drum spre camera sa, îl găsi pe fratele lui mai mare fumând la geam. De obicei nu avea voie să fumeze în casă. Se opri lângă el, ținând cana cu lapte în mână.

          – Unde ai fost?

          – M-am dus să arunc ursulețul de pluș.

          – Bine ai făcut, zise el suflând fumul pe geam. Eu am scăpat de al meu pe la trei ani. Vezi că va începe să plouă, să nu mai lași geamul deschis!

          – Nu o să-l las, zise băiatul trist.

          6

          Urcă în camera lui, puse paharul pe noptieră, și aprinse din nou televizorul. Era trecut de miezul nopții cu o oră întreagă, iar la televizor se dădeau desene la care de obicei nu avea voie să se uite, cu războinici scandinavi, și lumi post-apocaliptice, și infractori mascați. Aprinse veioza de pe etajeră (cea lângă care înainte stătuse Martin), se sprijini de tăblia patului și continuă să se uite la desene.

          Curând, auzi cum stropii de ploaie încep să se lovească de geam. Pic, pic, pic! Apoi, începu să plouă tare, iar băiatului se frecă la ochi și se gândi să se culce. Ploaia îl făcea tot timpul să-i fie somn! Luă telecomanda, apăsă butonul, iar ecranul se făcu negru. Nu se terminase episodul, dar îi era prea somn ca să se uite, chiar dacă nu va mai avea ocazia să vadă desenele acelea pentru cine știe câte săptămâni!

          Își scufundă capul în pernă, trase pătura peste el și închise ochii, dar nu se putea gândi decât la Martin care stătea în ploaie, pe cutia de carton care se umezea tot mai tare, sabia și scutul ridicate fără rost. Gândul i se părea atât de trist, încât își dori să fi aruncat ursulețul la tomberon și să trântească capacul deasupra, ca să uite de el pentru totdeauna. Afară, ploaia devenea tot mai năvalnică.

          Își dori ca măcar să îl fi pus pe Martin într-un loc acoperit, ca să nu se ude. Dar dacă îi purta de grijă chiar și când era în curtea lui, ce va face când va fi plecat de tot?! Se gândi că era mai bine să îl aducă în camera lui, să îl țină la adăpost măcar pentru ziua următoare.

          Coborî scările, trecu din nou pe lângă fratele lui care era din nou la laptop, își luă pelerina de ploaie și ieși în curte. Afară, ploaia îl lovea pe spate aproape făcându-l să se cocoșeze; cutia pe care stătea Martin se umezise, se înmuiase și era aproape năruită, ca un castel de nisip pe care îl lovise un val neașteptat. Lăsă ușa deschisă în urma lui, străbătu zidul greu de ploaie, îl luă pe Martin, apoi fugi înapoi în casă și trase ușa după el.

          După ce atârnă pelerina de cuier, văzu că apa se scurgea din ea pe pardoseală. Martin era ud și arăta mai trist ca oricând, cu urechile plecate, ca un câine dezamăgit. Sabia, însă, era îndreptată tot în sus, deși avea vârful puțin îndoit.

          – Te duc la mine în cameră, pentru că mi-e milă să te las în ploaie, zise băiatul, dar mâine va trebui să te dau. Sunt prea mare pentru tine!

          În timp ce se duse spre cameră, târî ursulețul după el, lăsând în urmă o dâră de apă de ploaie. Fratele lui era în bucătărie, își luase o doză de bere din frigider, și se întoarse la laptop.

          – Nu-mi vine să cred că l-ai luat înapoi!

          Băiatul era rușinat.

          – Mă rog, te înțeleg, chiar dacă crești, tot ai nevoie de ceva care să-ți amintească de când erai mic. Gândește-te la bunicul!

          – Nu m-am îndurat să-l las afară. Ploua și îl uda tot!

          – Du-l înăuntru! Dacă mama sau tata îți spun să îl arunci, zi-le că eu ți-am spus să îl ții la tine! Dacă ați fost prieteni atât de buni până acum, de ce să îl arunci?

          Băiatul surâse și se duse în camera lui, fericit că încă îl mai avea pe Martin, chiar dacă, poate, numai pentru o noapte. Nu îl mai puse pe etajeră, ci îl așeză pe pernă, lângă el, având grijă să îl pună destul de departe ca să nu îl ude. Stinse televizorul, iar camera se scufundă iarăși într-un întuneric albăstrui, în timp ce stropii de ploaie bubuiau afară. Închise ochii și dădu iarăși de întunericul acela interior, dar de data aceasta se simțea puțin mai curajos, cu Martin lângă el.

          Trase pătura peste el, se întoarse cu spatele la cameră, iar de data aceasta nu îi mai luă mult să adoarmă, ci se scufundă în somn fără să-și dea seama.