Umbrele din Maglavit

 

          Fritjof Capra: „Este important să se înţeleagă faptul că nu are niciun sens să ne întrebăm care este lungimea„reală” a unui obiect, aşa cum în viaţa cotidiană nu are sens să ne întrebăm care este lungimea reală a umbrei cuiva. Umbra este o proiecţie a unor puncte dintr-un spaţiu tridimensional într-un spaţiu bidimensional, deci lungimea sa va depinde de unghiul de proiecţie. În mod similar, lungimea unui obiect aflat în mişcare reprezintă o proiecţie de puncte din spaţiul cvadridimensional în spaţiul tridimensional, iar lungimea acestei proiecţii este diferită în diferitele sisteme de referinţă. Afirmaţia este valabilă şi pentru intervalele de timp…”[1]

         

 

          1. Ţinutul sfânt

         

          Îmi imaginam că tot Maglavitul trebuia să fiarbă mai ceva ca-n ’35… Doamne, locul ăsta avea totuşi ceva… nu ştiu ce… Oricum, ceva ieşit din comun!

          Speram să ajung primul. Miroseam că era rost de un Pulitzer. Asta dacă reuşeam să aflu toate dedesubturile afacerii, până să intre pe fir băieţii cu ochi albaştri şi să ne „lămurească” – conform procedurii, bineînţeles… – că era vorba doar despre un fenomen… meteorologic.

          Îmi trimisese vorbă cumnatu-meu, Asterian Brabete. Păsărică, cum îl ştiau cei mai mulţi pe şeful de post din Maglavit. Parcă îl şi văd cu degetele lui groase şi boante cum se chinuise de mama focului să butoneze buburuzele BlackBerry-ului său ultimul răcnet. Probabil doar gândul la clondirul cu dublu distilată pe care urma să i-l trimită soră-sa (Didu… unica mea consoartă, hărăzită de ’Ăl De Sus…) cred că îl făcuse să nu mă-njure cu voce tare – cu tot cu rubrica mea ştiinţifică de la revistă… – că-şi umpluse cămaşa de sudoare până reuşise să dea SEND: „Gogule, bă, veniră extratereştrii! E nasolie p’acilea! Şi mai e ceva! Da-ţi spui când vii. Să nu uiţi şliboviţa! Agent principal Asterian Brabete”. Pentru posteritate menţionez că mi-am permis să comit câteva mici corecturi pe text, care nu vor altera semnificativ adevărul istoric…

          În goana spre Maglavit, înghiţeam cu frenezie kilometri de şosea la volanul Sfântului de România. Aşa îl alintă Didu pe Sandero-ul nostru, după ce am reuşit vara trecută să ne întoarcem cu tot cu maşină şi nezgâriaţi (prea tare) din turul prin sudul Italiei. A se citi San de RO, cu accent franţuzit… Muream de nerăbdare să ştiu exact ce se întâmplase. Rezistasem eroic să nu-l sun pe Păsărică să-l descos; dar nu voiam să le uşurez munca celor ce grijeau de telefoanele noastre, câştigându-şi şi ei pâinea în mod cinstit… Oricum era ceva trăsnet; nu m-ar fi chemat el degeaba cu şliboviţa. Mai ales acel „Şi mai e ceva!” îmi tăiase respiraţia şi mă pusese pe jar: ce putea să fie mai important decât dovada certă a invaziei extraterestre începută în micuţul orăşel din Lunca Dunării!?

         

          ♣

         

          Trecusem de Giubega. Cu gândul la Carl Sagan şi la alte civilizaţii din Calea Lactee, nu am mai apucat să văd flash-urile celor ce veneau din sens opus, mergând către Craiova. Când am călcat frâna până la fund era deja prea târziu. Aveam în faţă bastonul zebrat şi o caschetă perfect regulamentară…

           – Agent principal Benedict Elefterescu! Vă rog să prezentaţi actele dumneavoastră!

          Am auzit formula standard ca prin vis, în timp ce aveam capul băgat în torpedoul Sfântului, căutând cu înfrigurare actele maşinii printre linguriţe, pungi, rujuri şi chibrituri. Am găsit cu greu – şi cu inima strânsă… – portmoneul şi m-am precipitat să cobor.

          – Puteţi să rămâneţi în maşină! m-a anunţat sec funcţionarul de la Circulaţie.

          Numele de avocat interbelic nu îl voi uita până închid ochii…

          – Ştiţi, eu…

          S-a oprit brusc, a încremenit câteva clipe, apoi s-a întors încet către mine. O privire de incoruptibil hollywoodian, aruncată din doi ochi gri-metalizat ce abia se zăreau de sub cozoroc, mi-a îngheţat instantaneu sângele în vine. Ca şi orice scuză; am înţeles că nu avea nici un sens… Am abandonat deci speranţa în obţinerea clemenţei ca urmare a unei atitudini umile şi, cu mintea astfel eliberată, mi-am permis să-l observ pe agentul Elefterescu. Din modul în care îşi respecta fişa postului nu părea să fie la curent cu istoricul eveniment aflat în plină desfăşurare la nici 30 de kilometri de el… A mers la maşina sa inscripţionată oficial şi s-a aşezat la volan, punându-şi pe acesta caietul de procese verbale. Fără să-l deschidă. Tacticos, mi-a scos carnetul de conducere din portmoneu, a verificat corespondenţa biunivocă dintre poza neclară şi figura mea plouată, s-a uitat la nume şi la data expirării, apoi a început să-şi facă vânt cu micuţul dreptunghi plastifiat. Privea undeva înainte, nedefinit. Gândea la ceva, adânc, foarte adânc… O speranţă a încolţit în sufletul meu de infractor umil, prins asupra faptei. Priveam numai cu colţul ochilor prin geamul deschis al maşinii de la Rutieră; priveam spre Zeul Şoselelor. 

          – Dom’le… te văd om serios! mi-a zis cu o voce parcă plină de regret pentru ceea ce urma să facă. Mă tot întreb ce-o fi fost cu mata!? Oi fi avut un moment de rătăcire!?

          A întors faţa spre mine, încruntat:

          – Unde lucrezi?

          Am încercat să dau o notă de camaraderie relaţiei ce părea să se înfiripe timid:

          – Deh… bugetar… Ca şi dumneavoastră!

          – Bugetar, bugetar, da’ unde? Că bugetari e mulţi. Doar n-oi lucra în armată!?

          – N… nu… din păcate! am zis.

          Regretam din tot sufletul că nu am acceptat o anumită ofertă după ce am terminat facultatea între primii zece pe ţară.

          – Sunt… sunt… profesor!

          Am adăugat, îndreptându-mi spatele cu demnitate:

          – Profesor universitar!

          M-am uitat reflex în spatele meu să văd dacă nu cumva extratereştrii din Maglavit au apărut şi aici. Brusc, agentul Elefterescu belise la mine nişte ochi cât cepele de pe funiile olteneşti. Broboane de sudoare îi apăruseră pe sub caschetă, iar mâna în care îmi ţinea carnetul i se crispase, gata parcă să ţâşnească spre pistolul din dotare, la cea mai mică respiraţie a mea.

          – Profesor!? Ăăă… profesor… de ce? a mai reuşit să bâiguie.

          Părea dintr-o dată disperat. Am ezitat să răspund, încercând să prevăd mai întâi ce relevanţă ar fi putut avea specialitatea mea în stabilirea cuantumului amenzii… Dar apoi mi-am luat inima-n dinţi; fie ce-a fi!

          – De fizică! am exclamat.

          Abia am reuşit să-mi prind actele mai mult azvârlite prin fereastra maşinii din faţa mea şi să aud, printre scârţâiturile roţilor ce m-au lăsat într-un nor de praf oltenesc, câteva cuvinte ce păreau adresate unei divinităţi a breslei mele:

          – … şi pămătufu’ cui vă lasă liberi pe şosele!

         

          ♣

         

          Mergeam acum regulamentar, cu avântul temperat binişor de o primă aventură ce mă lăsase perplex, dar care, poate pentru prima dată în viaţă, mă convinsese că nu făcusem o alegere chiar complet neinspirată a meseriei… Nu înţelegeam însă care anume parte a acesteia eliberase resortul intern al agentului principal Benedict Elefterescu: cea de profesor sau cea de fizician!? Sau poate ambele!? Dar, în fine, nu asta era marea mea problemă… 

          Mai aveam câţiva kilometri până la „locul faptei” şi nu eram încă hotărât unde să mă opresc mai întâi: la circa de poliţie sau la cârciuma din centru? Corect, întrebarea se punea astfel: voiam varianta oficială despre cele întâmplate – care probabil luase deja drumul către „judeţeană”… – ori vreuna dintre cele autohtone, cu multe amănunte fără rost şi din care, după ascultarea a mai multe zeci de versiuni – stropite cu diverse licori menite să dezlege limbile… – urma să extrag cele cinci sau zece procente de adevăr?

          Când am trecut prin dreptul indicatorului cu „Maglavit”, luasem hotărârea cea mai înţeleaptă: conduceam glonţ spre casa lui Asterian, urmând să stau de vorbă mai întâi cu cea mai autorizată voce din oraş: cumnată-mea prin alianţă, Ecaterina Brabete (ţinea cu tot dinadinsul ca diminutivul său consacrat internaţional să se scrie cu y şi două puncte sus: Katÿ). În plus scăpam şi de clondirul cu şliboviţă al cumnatului; probabil dăduse câţiva stropi pe afară, dând Sfântului o aromă complet… neacademică. Aşa cum mă aşteptam, cumnata era acasă, respectându-şi cu aplomb fişa postului şi grijind cu responsabilitate de acareturi şi de cele patru odrasle aflate în curtea familiei.

          Aprige femei oltencele astea… După ce am supravieţuit unei îmbrăţişări măsurabilă în tone-forţă şi urmată de două pupături cu transpiraţie şi ruj din abundenţă, ne-am luat amândoi pe după mijloc (vorba vine „amândoi”, pentru că mi-ar fi trebuit o mână de două ori mai lungă să o pot cuprinde pe Katÿ…) şi ne-am îndreptat alene spre o terasă acoperită cu o rogojină.

          – Ce mai faci, fata mea, ce mai e pe acolo pe la voi… pe la capitală? mă luă ea direct.

          M-am aşezat cu mare grijă la unica masă; după cum arăta, probabil avea ceva valoare istorică.

          – Ce să fie, Ecaterino!? Plictiseală! Nu aşa ca pe la voi…

          Am icnit scurt, ridicând pe masă coşul doldora pe care mi-l pregătise nevastă-mea. Încercam să trec cât mai repede peste politeţurile de început şi să intru cât mai abrupt în subiectul care mă interesa. Speram să mai prind câteva ore şi pentru celelalte obiective pe care mi le propusesem până la înnoptat. Tentativa mi-a fost însă curmată violent de un ţânc spălăcit şi murdar, de parcă ieşise direct din cuibarul găinilor. Urla cât îl ţinea gura:

          – A venit naciu! A venit naciu!

          La fel de violent, Titel s-a oprit la contactul nemijlocit cu o palmă grăsulie pe care maică-sa avusese grijă să fie la locul potrivit. Eu cu Didu îl botezasem. Îmi era cel mai drag dintre toţi cei patru mini-Brabeţi, cu moaca lui haioasă şi zbanghie. Îl răsfăţam numindu-l cu un cult Tintoretto şi avusesem răbdarea şi tenacitatea de a-l învăţa să-şi pronunţe incredibil de corect acest apelativ. Atât de corect, încât, oricui întreba cum îl cheamă, îi declama foarte serios, chiar şi acum, la aproape şase anişori: Blabete Tontantin Tintoletto.

          Probabil că o anumită obişnuinţă l-a făcut să nici nu bage în seamă scatoalca pe care o primise de la mumă-sa; se proţăpi în faţa mea:

          – Ţe mi-ai adus?

          L-am ridicat pe piciorul drept, i-am ciufulit claia bălaie şi i-am răspuns pe un ton serios:

          – Nişte şliboviţă!

          S-a uitat urât şi dezamăgit la mine. Am privit amuzat şi complice spre Katÿ:

          – Dar tu ce voiai să-ţi aduc!? am făcut pe neştiutorul.

          – O pucşă să pucş extlatelecţii, mă, naciule! îmi zise ţâncul cu năduf.

          – Aoleu! fac pe speriatul. Dar în sinea mea îi mulţumeam deja lui Titel că adusese vorba. Ce extratereştri, finule!?

          – Ăia de-i găsi nenea Bulete în pivniţă!

          – Păi ce, mă prind eu în glumă cu piciul, i-au făcut ceva rău lui nentu Burete?

          – Da! I-au fulat zaibălu’!

          Inima mi s-a oprit! Dintr-o dată, aveam impresia că s-a făcut foarte frig, deşi era o zi însorită de toamnă târzie… Pentru prima dată de la primirea mesajului cu miros de Pulitzer, în suflet mi se strecurase bănuiala că fusesem victima unei glume… Cred că Ecaterina m-a simţit, cu flerul ei de nevastă de poliţai, pentru că s-a repezit cu o agilitate nebănuită pentru dimensiunile ei şi şi-a ridicat odrasla, orientând-o pe direcţia curţii şi oferindu-i… un mic impuls iniţial.

          – Ia du-te, mă Cîrmîz, d’acilea! Tragi mereu cu urechea la ce vorbesc ’ăi mari!

          M-am dezmeticit ca un boxer din pumni:

          – Stai, Katÿ, lasă-l un pic!

          Femeia s-a întors spre mine, neştiind ce vreau. Până să apuce să mă întrebe, am băgat mâna în coş şi am scos un pachet mare de dulciuri, punându-l în braţele lui Titel. În ochişorii lui albaştri s-a adunat dintr-o dată toată bucuria Universului nostru şi, probabil, a altor câteva paralele… A dat să o rupă la fugă, dar s-a răzgândit, sesizând că mai aveam ceva şi în mâna cealaltă, pe care o ţineam nonşalant la spate. Aştepta. L-am lăsat puţin să fiarbă şi apoi i-am arătat. Fusesem inspirat: le cumpărasem din Craiova, la fiecare, câte un pistolet cu gloanţe din plastic expandat, ultimul răcnet pe canalele cu desene animate. Cel puţin aşa mă asigurase vânzătoarea.

          – Vezi, măi Titele, m-am gândit eu că o să aveţi nevoie de ele! Uite, să le dai şi celorlalţi!

          În secunda următoare îl aveam pe Tintoretto agăţat cu o mână de gâtul meu, strângându-mă cu putere şi pupându-mă apăsat pe obraz. Dacă pupat se putea numi acea băloşală cu miros de lapte proaspăt…

          – Naciule, ştiam eu că tu eci deştept! Că mi-a zis muma că eci pepesol!

         

         

          2. Apariţia

         

          Eram mai liniştit…

          Cumnată-mea îmi confirmase că mesajul lui Asterian nu fusese o glumă. Cât priveşte pe Burete, nevastă-sa Florica lipsise trei săptămâni de acasă – fusese plecată în Noua Zeelandă la fie-sa a mare să o ajute să-i nască al treilea nepot. În timpul acesta tot zaibărul din pivniţă se… evaporase subit. Şi nu era o cantitate neglijabilă. Toţi care îi cunoşteau pe cei doi erau siguri că Burete dăduse vina pe extratereştri ca să scape de omor. Şi, pentru că Florica nu îl credea, jurase pe biblie şi pe fotografia soacră-sii, apoi făcuse scris, semnase şi înregistrase plângerea la postul de poliţie. Ştiindu-l şi el bine pe Burete, Păsărică nu crezuse nicio iotă, însă se arătase foarte sobru şi interesat. Imediat după ce acesta ieşise pe uşă, pusese rezoluţia de AN (autor necunoscut) pe plângerea acestuia şi o lăsase pe birou, cu gândul ca a două zi să o şi claseze, să scape de o grijă. Dar în aceeaşi dupămasă avusese marea surpriză să dea chiar el peste cea mai urâtă creatură din visele sale. Şi unde!? Tocmai în beciul de la post, acolo unde Katÿ îşi ţinea morcovii, usturoiul şi prazul! Că era mai rece… Până să scoată el pistolul din dotare – chiar dacă nu avea cartuşe, ştia că acesta face impresie… – ciudata creatură dispăruse într-o irizaţie portocalie.

          La început, Păsărică îi povestise doar nevesti-sii; dar numai după ce verificase uşile şi ferestrele şi se asigurase că toţi copiii dorm. Îi era teamă că o să râdă lumea de el, că o să se spună că a luat-o pe urmele lui Burete, iar superiorii vor crede că nu mai are toate ţiglele pe casă şi îl vor muta la arhive… Doar când Florica venise bâţâind la post să-i mărturisească că bărbat-su are dreptate, că l-a văzut şi ea pe Necuratu’ umblând pe la putina cu varză pusă la murat, prinsese ceva curaj şi începuse să se intereseze în stânga şi-n dreapta.

          Apoi lucrurile începuseră să se precipite. Tot mai mulţi porniseră să şoptească pe la colţuri, să se oprească brusc curentul tocmai în timpul meciurilor, iar lumânările şi lămpile, reinventate de acum, să ardă cu flăcări mari şi violet… „Petrache cel Sfânt” – o non-guvernamentală din Maglavit – dădea deja ca sigur începutul Apocalipsei, iar noua filială a Bisericii Ultimei Mărturisiri anunţase promoţie la slujbele de exorcizare pentru toţi cei care se intersectaseră cu Satana (soţul şi soţia achitau o singură slujbă, iar elevii, studenţii şi pensionarii CAP aveau reducere la jumătate, dacă prezentau carnetele vizate sau cupoanele de pensie).

          În fine, când Asterian se întâlnise cu primarul – fostul lui coleg de grădiniţă Gogu Mazăre – şi acesta îi aruncase o privire plină de înţelesuri, pricepuse că nu mai era de glumit. Se reuniseră cu toţii de urgenţă în beciul poliţiei şi dăduseră cep uneia din damigenele puse deoparte de Ecaterina pentru Crăciun. Ezitară câteva clipe, dar apoi acţionaseră cu maximă determinare: evenimentele excepţionale necesitau măsuri excepţionale… Venise şi părintele Urzică, şi învăţătorul Limbălată şi chiar şeful pompierilor Augustin Tencuială. Ba chiar şi cel mai mare investitor local, Zoran Minescu, sârb după mamă, care ţinuse morţiş să jure cu mâna pe biblie că o arătare cât casa îi dădea târcoale de câteva zile şi nopţi prin beciurile de sub deal pline cu licori puse la învechit. Spre dimineaţă, când se despărţiseră cu multe îmbrăţişări şi pupături, încă mai fredonau încetişor:

          Or să vie marţienii,

          Să şparlească prazu’,

          Da noi nu ne speriem

          Şi le luăm grumazu’…

          În urma acelei şedinţe de lucru, chiar în dimineaţa următoare, Asterian îmi trimisese întâi mie mesajul, iar apoi expediase o depeşă superiorilor de la judeţ, în care îi informa obiectiv şi în detaliu asupra evenimentelor din parohia sa.

          Când l-am găsit eu, stătea cu faţa în palmele sale mari cât o baniţă şi, după spusele sale, se gândea la vedenia ce o avusese din nou în beci. Ca să-l mai înveselesc i-am dat sticla de o litră în care Ecaterina îi trimisese raţia de şliboviţă. Dar am rămas trăsnit: Asterian a lăsat-o pe birou de parcă nici nu o văzuse! S-a ridicat, şi-a pus chipiul pe cap şi m-a tras după el afară:

          – Băi Traiane, e groasă rău! Hai la punctul de informare. Te-am aşteptat să mergem împreună, că numai eu… nu dădea bine. Am să spun că te însoţesc pentru… documentare!

         

          ♣

         

          La „Buturuga lui Petrache” nu mai era loc nici cât să arunci un ac.

          După spusele cumnatului, cârciuma din centrul Maglavitului fusese propusă recent de un mic grup de iniţiativă spre a fi declarată monument istoric clasificat de categorie A şi introdusă chiar pe lista obiectivelor din patrimoniul UNESCO, dată fiind importanţa ei istorică mondială. Motivul, susţinut şi de înalte feţe bisericeşti, era că aici se ţinuseră şedinţele diverselor comisii şi comitete ce analizaseră chestiunea cu apariţiile divine din vremea ciobanului Petrache Lupu. Cu toate aceste auspicii, atmosfera nu era nici pe departe una veselă. Aş putea spune că, mai degrabă, era una mohorâtă, complet în dezacord cu soarele tomnatic de afară. De cum am intrat, patronul Nicolae Lampă, i-a sculat imediat pe câţiva cetăţeni de la o masă din centrul sălii şi i-a înghesuit pe o bancă, lângă perete, adusă de două chelnăriţe cam costelive. A strâns personal zecile de pahare şi a pus o faţă de masă curată, cusută în frumoasele motive olteneşti. Apoi a venit tot el să ne ia comanda.

          Asterian îmi făcu un semn ce îmi dădu de înţeles că nu am drept de opţiune.

          – Nicule, bagă câte o saramură d’aia cu care o umileşti pe Katÿ. Apoi să ne-aduci câte o porţie zdravănă de raci cu o ţâră de smântână, să meargă bine zaibăru’. Să ne dai din ăla cu care i-ai culcat sub mese luna trecută pe ăi’ de la Bruxel. Făcu o pauză, se întoarse către mine şi oftă cu năduf: aşa, ca să moară toţi dracii ăştia de mişună prin oraşu’ nostru!

          De când intraserăm noi, o linişte plină de respect se aşternuse în Buturugă. Se schimbau şoapte, se aruncau priviri furişe, eram urmăriţi cu coada ochilor. După câteva clipe de încremenire, cumnatul se întoarse, făcând să scârţâie scaunul din greu, şi se răsti spre restul sălii cu vocea lui de bariton:

          – Ce aveţi, bă!? V-aţi înghiţit limba!? Ori nu-l mai ştiţi pe cumnatu’ Traian?

          Toţi tresăriseră şi, ca la o comandă, începură să se agite, să aprindă câte o ţigară sau să dea pe gât un pahar. Murmurele crescură brusc cu vreo două octave. Se mai distingea câte un timid „Ei, cum nu!?”, dar nimeni nu avu curajul să iasă-n faţă. Psihologia exersată în anii de muncă cu studenţii mă împinse să fac eu primul pas, să deschid o punte de comunicare cât mai neoficială. Mă fixai pe colegul de breaslă Vasile Demetrescu – profesor de biologie la şcoala gimnazială, urmaş al însuşi marelui profesor Marin Demetrescu, mândria Maglavitului. Cu Sică făcusem revelionul la cumnatu-meu, acum mai bine de patru ani, când l-am dat de grindă pe Titel. Îl privii pe acesta, dar mă adresai tuturor:

          – Vă zic bine v-am găsit!

          Murmure de răspuns… Neaşteptat, mă luă la rost chiar Sică:

          – Ce bine, Traiane!? E vai mama noastră! Ne băturăm joc de Dumnezeu şi iete că acu’ trebuie să plătim: veni Diavolul peste noi! Auzi, tu!? Vruserăm să facem bani cu Petrache – fie-i ţărâna uşoară, că abia de-l prăznuirăm la mânăstire… – şi uite că sosi ceasul socotelilor! Deh, blestemele…

          – Ce blesteme, Sică, ce tot îndrugi acolo!? Îl apostrofai, încercam să evit dintru început o alunecare a discuţiilor spre superstiţii şi alte aiureli, care m-ar fi făcut să pierd timp preţios. Ce naiba, eşti om de ştiinţă!

          – Nea Traiane, interveni unul gras. Avea o mustaţă mare, ca de birjar paşoptist. Stinse tacticos un chiştoc de ţigară într-o scrumieră improvizată – cred că era o bucată dintr-un piston de Dacie veche. Vorbeşti fără să ştii ce trăim noi p’acilea de câteva zile…

           – Păi tocmai aştept să-mi spuneţi! îl luai din scurt şi pe acesta. Iar dacă vom putea să şi dovedim…

          – Vrei dovezi, dom’ profesor? sări o duduie îmbrăcată în halat alb. Ha!? Vrei dovezi!? accentuă ea.

          Se ridică şi se îndreptă glonţ spre mine, căutând cu înfrigurare ceva prin buzunare, dar fără să mă scape din ochi. Când ajunse la vreun metru de masa noastră, scoase mâna şi îmi întinse  ceva. Un… stetoscop! O privii nedumerit, neînţelegând ce vrea de la mine. Ea îşi privi şi mai nedumerită mâna şi o băgă la loc în buzunar.

          – Aaa… nu, scuzaţi-mă, nu ăsta! Na, că mă emoţionai…

          Îndesă stetoscopul înapoi, scotocii iarăşi prin buzunar şi scoase în final un telefon pe care mi-l întinse.

          – Ce să fac cu el!? o întrebai consternat.

          Văzându-mă complet debusolat, femeia în alb se orientă către cumnatu-meu.

          – Ia, dom’ şef, arată-i mata! Că ştii mai bine să umbli cu chestii d’astea…

          Asterian luă telefonul şi începu să-l butoneze, gemând în răstimpuri de concentrare. La un moment dat îl văzui că se crispează şi mi-l întinse.

          – Poftim, uită-te! Dă-i tu apoi pe următoarele! Şi fă zum, să le vezi mai d’aproape! Sunt făcute aseară la dispensar, de băiatul doamnei doctor. Vorbea cu muierea lui de pe telefonu’ mă-sii – cică el nu mai avea minute – când a apărut arătarea! Zice că nu s-a speriat… Hă, hă, normal! Greu îi mai sperii cu ceva pe puştii ăştia! La câţi vampiri şi monştri văd pe cablu … Vezi că la sfârşit chiar l-a filmat!

          – Pe cine, frate!? gâfâi, bănuind ceva.

          Cumnatul se uită chiorâş la mine, dându-mi de bănuit că nu arătam prea inteligent în momentul acela.

          – Dar aşa ceva… Aşa ceva este… este de necrezut! Dacă se dovedeşte autentic, e dovada că… E DOVADA!!!

          Am luat înfrigurat telefonul şi… şi… Da! DA!!! ERA ACOLO! Nu puteam să cred! Priveam năuc micuţul ecran, apoi pe rând la cumnatul Asterian, la doctoriţă şi la chelnerul care ne aşaza tacticos tacâmurile pe masă, netezind cu dosul palmei orice cută a şerveţelului sau a feţei de masă. Întreaga mea viaţă am visat la această clipă. Îmi spuneam mereu că ceea ce îmi doresc cel mai mult este să nu mor până nu aflu… Toţi îmi confirmă din priviri că ceea ce văd este adevărul… adevărat.

          Mă uitai mai atent la prima poză şi… sufletul mi se strânse o clipă a dezamăgire. Am crezut că este o pisică suită pe masă, mirosind mâncarea de prin farfurii. Apoi, când am mărit imaginea şi am centrat-o, am văzut-O. În toată… splendoarea! Pe EA! CREATURA! Ceva complet diform, într-adevăr de mărimea unei pisici, neagră tuci. Aducea vag cu o formă bipedă, dar mai mult tot cu o pisică ce stătea pe labele din spate, scurte şi crăcănate, cu lăbuţele superioare jucându-se parcă cu o muscă… Se puteau ghici ceva ca doi ochi, negri şi aceştia, dar fiind lucioşi sclipeau, diferenţiindu-se astfel de fondul tern al… (hai să zicem!) feţei! Erau dispuşi complet asimetric în jurul unei excrescenţe ce putea fi considerată – mai mult simbolic – a fi un nas. Gura… Hmm! Era ceva ca un fel de sfincter vineţiu. Să fiu scuzat, dar semăna izbitor cu cel anal… În sfârşit, ceea ce părea a fi un fel de cap era prevăzut cu două excrescenţe superioare, de dimensiuni puţin diferite. Cu greu ai fi zis că sunt două urechiuşe, dar la fel de bine puteau fi considerate două corniţe…

          Ideea care integra în mintea mea toate aceste observaţii era clar asemănătoare cu a celor ce mă înconjurau şi care îmi sorbeau din priviri orice reacţie: Necuratul! Îi observam pe toţi cu coada ochiului, cu vederea periferică. Mai mult îi simţeam. Simţeam tensiunea cu care aşteptau din partea mea un… verdict! Dar nu mă puteam opri acum! Deja tremuram de emoţie! Cu greu distinsei micuţul buton care îmi permise să trec la următoarele poze. Fac şi eu poze cu telefonul, aşa că primul lucru care mă lăsă cu gura căscată fu numărul acestora – peste douăzeci… – şi diversitatea poziţiilor ce surprindeau creatura pe masa din dispensar. Am putut să o studiez din toate lateralele, în tot felul de atitudini. Aceleaşi „nuanţe” de… negru, aceeaşi asimetrie, aceeaşi vagă tentă humanoidă… Era clar că nici aceasta nu se speriase de băiatul doctoriţei. Spre sfârşitul derulării aveam deja senzaţia acută că seria de poze fusese realizată la o şedinţă foto a unui eveniment de fashion. Creatura parcă arătase tot ce putea…

          În sfârşit, butonaşul telefonului marcă ultimul item: un filmuleţ de aproape un minut. Tremuram de-a dreptul când apăsai, cu sufletul strâns. Şi întregul univers începu să mi se desfăşoare în faţa ochilor! Simţeam că ochii mi se transformaseră în două tentacule, ceva ca la melc, şi „pipăiau” minusculul ecran din faţa mea în încercarea de a nu scăpa vreun pixel. Creatura se mişca! Şi scotea nişte grohăituri lugubre, acompaniate de unele schimbări ale mimicii – a ceea ce puteam conveni că este faţa. Parcă întreaga formă i se modifica; ba se lungea, ba se lăţea, ba se scurta… Mişcările îi semănau cu… cu ce să zic!? Cu cele ale unei amoebe complet negre, conturul variind de la o secundă la alta. Da, da, aceasta ar fi cea mai apropiată descriere! La un moment dat, imaginea mă făcu să înţepenesc şi să simt instantaneu cum mă trec toate sudorile reci. Creatura atinse un platou cu legume şi o carafă cu vin de pe masă, apoi începu să se apropie de… „obiectiv”, privind spre acesta – dacă puteam spune aşa… Printre grohăieli se sesizau un fel de chiţăituri. Sfincterul ce îl asimilasem cu o gură se deschise şi… şi… Sării în picioare şi începui să urlu, speriindu-i pe toţi de moarte; chiar şi pe cumnatul Brabete. Ecranul devenise complet negru!

          – S-a terminat bateria! şopti doctoriţa cu groază vizibilă în priviri, când îndreptai spre ea telefonul.

          Faţa acesteia îmi dădu o idee despre propria-mi înfăţişare… Prima tentaţie fu aceea de a izbucni în râs, imaginându-mi că aduceam cu creatura din telefonul amuţit. Am reuşit însă să mă stăpânesc, pentru că în mod sigur toţi ar fi luat-o la goană… Apoi m-am repezit la Asterian, atât de brusc şi neaşteptat, încât din reflex acesta duse mâna spre pistol.

          – Jură-mi pe nevastă-ta că totul e adevărat! îl implorai.

          L-am prins zdravăn de reverele cămăşii albastre:

          – Jură!

          Cu un calm determinat probabil de înţelegerea profundă a reacţiei mele şi de o lungă experienţă în poliţie – pentru că altfel gesturile ce urmară nu se potriveau nicicum cu firea iute de oltean a cumnatului… – acesta îmi descleştă mâinile de pe reverele sale, mi le lăsă în jos, şi ca pe un epileptic după o criză, mă aşeză cu grijă în scaunul meu. O îndepărtă uşor şi pe doctoriţa care ieşise din criza proprie şi se îndrepta spre noi – probabil să-mi ofere primul ajutor…

          – Nicule, pune-mi nişte zaibăr într-un pahar să-l dreg oleacă pe cumnatu’! îi ceru el patronului. Acesta apăruse brusc din bucătărie să vadă cine mă înjunghiase…

          Până să vină licoarea oltenească, mă sforţai să mai îmi lămuresc o nedumerire:

          – Da, mă, da’ Ecaterina mi-a zis că sârbul a jurat pe biblie că urâţenia era cât casa…

          – Hai, Traiane, linişteşte-te! încercă el să mă potolească. Eşti şi obosit după atâta drum… Lăsă că vorbim mai târziu.

          – Nu, nu… spune-mi! Ca altfel explodez! am bâiguit cu ultimele puteri. Simţeam că nu mai pot să respir, că aerul din Buturugă devenise brusc mult prea viscos pentru a mai curge prin traheea mea.

          Brabete se uită spre doctoriţă, iar aceasta încuviinţă printr-o înclinare scurtă a capului.

          – Mă, ştii… când e cât un şoarece… când e cât mine, când e cât… ăă… (căută în jur după un termen de comparaţie) cât tractorul ăla d-afară!

          Se întrerupse intrigat şi urlă spre sală:

          – Care-l lăsaşi, bă, chiar în uşă!? Muică, da’ nesimţiţi mai sunteţi! Bă, dacă nu vă voi trage eu la amenzi, să-mi ziceţi voi cum vreţi! Până v-oţi învăţa, dracului, cu asfaltu’…

          Se întoarse înapoi către mine, cu vocea domolită:

          – Şi, cumnate, aşa e cum ţi-a zis nevastă-mea! Minescu a jurat pe biblie! Când a văzut-o la el în curte era cât şopronu’! Şi se mişora când îi bântuia prin hurubele de sub deal.

          Făcu o pauză, îmi puse părinteşte o mână pe umăr şi adăugă cu căldură:

          – Da să ştii că nu ne-a făcut nici un rău pân’ acum! Unii vin pe la post şi zic că le mai dispare din praz şi din zaibăr. Şi câteodată şi ceva usturoi şi ceapă… Da’ pe aici asta se întâmplă mai în tot timpul… E normal! D’aia nici nu vor să dea în scris!

         

         

          3. Comisia

         

          Noaptea ce urmă a fost cel mai negru coşmar din viaţa mea. Nu am putut să pun geană pe geană. Sucurile mele gastrice se chinuiseră din greu să învingă saramura şi racii lui Nicu Lampă. Abia pe la 5 dimineaţă am reuşit să mă împrietenesc cu toaleta, dar apoi tot nu am reuşit să adorm, datorită usturimii anale. În mod clar lupta a fost inegală: măruntaiele intelectualului bucureştean de apartament, hrănit în majoritatea timpului cu simulacrul de mâncare din supermarketuri, fuseseră efectiv maltratate de bucatele adevărate, bine ardeiate ale oltenilor din Maglavit. Focul din tot corpul mi-l stinse definitiv doar cumnată-mea cu o strachină de zablaic – aşa numea ea amestecul cu care îl dregea şi pe cumnatul Brabete după… şedinţele mai grele din beciul poliţiei. Era făcut din varză murată, tăiată mărunt, cu multă zeamă, cu o ţâră de ulei, mult piper şi busuioc din belşug.

          Ceva mai refăcut din punct de vedere funcţional, mă întorsei la cele pentru care venisem. În câteva minute eram gata de plecare, având distribuite pe mine toate instrumentele de înregistrat. Plănuisem să încep cu un tur al tuturor locurilor în care fuseseră văzute creaturile. Voiam să trec şi pe la dispensar să copiez dovezile incredibile din telefonul doctoriţei – aflasem că avea încă numele de fată, Ildiko Balasz, şi ajunsese în Maglavit prin repartiţie, înainte de ’89. Strategia mea prevedea şi hotărârea de a-i oferi orice pentru a-mi da telefonul cu totul, acesta conţinând cea mai mare comoară de pe Terra la această oră: înregistrarea originală a… marii descălecări extraterestre. Aşa puteam dovedi autenticitatea la orice expertiză.

          Îl ciufulisem pe Cîrmîz, care, de la înălţimea lui, mă cadorisise cu-n glonţ de plastic drept în… – scuzaţi! – şi tocmai grăbeam pasul spre poartă. Nu mai apucai însă să o deschid, pentru că sub forţa lui Asterian aceasta aproape zbură din balamale, făcând să-mi sară inima din piept.

          – Ce-i!? aproape urlai, imaginându-mi tot ce putea fi mai rău.

          – Vin!

          Era răspunsul la care mă aşteptam cel mai puţin! Picioarele mi se înmuiară instantaneu, aşa că nu mai apucai să-l urmez înapoi în casă, unde se repezise ca un uragan.

          M-am dezmeticit repede şi am dat fuga înăuntru, cu toate echipamentele zăngănind pe mine, ca pe un soldat plecat în marş forţat, după un exerciţiu de alarmare în toiul nopţii. Am reuşit să mă strecor cu abilitate printre mai multe gloanţe de plastic ce îmi vâjâiau pe la urechi şi am ajuns cu greu în camera matrimonială a proprietăţii Brabete. Respectându-şi cu demnitate şi perseverenţă aceeaşi fişă a postului de nevastă olteancă, Ecaterina se transformase într-o tornadă, care înghiţise uraganul Asterian, liniştindu-l subit. Fără nicio vorbă şi cu multă precizie – dovedind că acţiona după o procedură îndelung exersată – îşi îmbrăca soţul în ţinuta de gală a Poliţiei Române, îi pieptăna cu mult sârg cele câteva şuviţe de păr care îi mai fluturau în jurul unei chelii prezidenţiale, îl încălţa cu cei mai buni pantofi din şifonier – i-am recunoscut pe cei de la nuntă, care, deşi se îngrăşase, îi erau buni şi acum… – şi îl parfuma din belşug dintr-un spray cu dimensiunea unui tub de insecticid (iniţial am crezut că îi dă cu fixativ sub braţ…). Scena mă lăsă din nou perplex. Nu-mi credeam ochilor!

          – Băi cumnate, aterizează extratereştrii şi ţie îţi arde de parfumat!? Ce, crezi că o să fie fericiţi dacă te văd pe tine îmbrăcat ca la paradă!?

          – Ce extratereştrii, cumnate!? mă ia el la rost.

          Vorbea din vârful buzelor, pe care, probabil tot conform procedurii, nu avea voie să le mişte prea mult, cât timp nevastă-sa îi tundea părul din nas şi verifica dacă toate firele din sprâncenele stufoase sunt orientate regulamentar.

          – E mult mai grav!

          – !?

          Reuşisem doar să casc gura şi ochii, pentru că niciun sunet nu-mi ieşise din gâtlej. În faţa ochilor mi se perindau imagini apocaliptice din filmele SF, în care o variată entomofaună extraterestră, cu dimensiuni superioare oamenilor, îşi depune ouăle în burţile noastre. Un fulger de satisfacţie traversă fugar creierul meu suprasolicitat în ultimele ore: he, he, nu cred că le vor conveni pentru clocit intestinele mele arse de racii lui Lampă…

          – Da, da, Traiane! îmi confirmă cumnatul.

          – Da, da… ce!? am reuşit să articulez.

          – E foarte grav, mă! Ce mai, o să fie nebunie mare… Vin baştanii de la Bucureşti!

          Făcu o pauză, privindu-mă printre degetele dolofane ale nevesti-sii şi savurând distrugerea mea completă. Apoi adăugă cu o grimasă de durere:

          – Vine COMISIA, fata mea!

         

          ♣

         

          Dacă Dumnezeu însuşi m-ar fi ameninţat cu reîncarnarea viitoare într-un om politic, tot nu m-ar fi convins să-i acord vreun dram de dreptate cumnatului Brabete. Eram sătul de sutele de comisii din care făcusem parte, fusesem controlat sau le numisem personal când urmărisem să nu se rezolve o problemă mai delicată ce-mi fusese încredinţată… Încă o comisie nu avea darul să mă impresioneze în vreun fel. Ba chiar mă simţeam frustrat. Vizita de la Bucureşti urma să mi-l răpească pe Asterian, iar fără acesta, eram aproape mort în Maglavit. Mai mult, mă gândeam că ceva agitaţie, ar fi putut să-mi sperie creaturile… Ei, na! Eram aici doar de câteva ore şi deja le consideram… ale mele!

          Am zis „ceva agitaţie”!? Of, Doamne!

          Bătaia de după un derby bucureştean de fotbal putea fi considerată activitate de picnic sau exerciţiu de încălzire înaintea unei partide de şah, faţă de ce a urmat în orăşelul lui Petrache Lupu. Ştia cumnatul Brabete ce ştia… În jumătate de oră de la discuţia noastră, întreaga localitate era sub asediu. Un batalion de infanterie o încercuise, iar camioane grele pline ochi cu militari sau tehnică ciudată ridicaseră un nor de praf galben, de puteai jura că după ultimele aşezări de la marginea oraşului se întinde deşertul saharian. Nimeni nu mai intra sau nu mai ieşea din încercuire decât cu bilet de voie semnat personal de generalul de brigadă Ioan Arhanghel, cel care coordona întreaga operaţiune. Iar ca să obţii un bilet de voie trebuia să stai la coadă la intrarea în şcoala gimnazială, evacuată şi transformată în cartier general. În locul lui nea Mărin, paznicul şcolii, stăteau acum la uşă doi militari cu cagule, înarmaţi cu arme ca în filmele SF. 

          Dar partea esenţială a… „comisiei” ocupase sala de sport a şcolii, unde, după spusele lui tanti Mimi, femeia de serviciu, se descărcaseră o grămadă de cutii, din care nişte tineri îmbrăcaţi civil scoteau tot felul de aparate şi căblăraie. Eeei, asta mă făcuse într-adevăr tare curios! Cine erau civilii? Şi ce descărcau?

          Înainte să întreprind orice acţiune, am bifat prima acţiune ce o hotărâsem în baza strategiei iniţiale. M-am repezit la dispensar şi, cu mai multe sărutări de mânuşiţe şi priviri pătimaşe, am reuşit să-i smulg domnişoarei Ildy telefonul mobil, dar şi promisiunea că îşi va ţine gura, orice va fi. Apoi am dat un tur Maglavitului, observând cu satisfacţie amară că intuiţia mea funcţionase fără cusur: nimeni nu mai făcea nimic! De la ţâncii care sugeau de zor la piepturile generoase ale mamelor, până la cei de nu mai aveau de mult dinţi în gură, toţi oltenii erau pe străzi. Băncile de la porţi stăteau să se rupă sub greutatea tuturor celor ce abandonaseră orice treburi prin gospodării şi dezbăteau aprins noua stare de lucruri din orăşel.

          Curios să aflu motivul ocupaţiei militare, pe care nu mi-o puteam explica decât parţial şi, în nici un caz, la o asemenea dimensiune şi exactitate (totul părea a se desfăşura după un plan îndelung exersat…), mă îndreptai spre postul de poliţie să-l caut pe Păsărică. Nu mică îmi fu surpriza când îl văzui pe acesta alergând în întâmpinarea mea, transpirat şi roşu ca racul:

          – Hai, mă, grăbeşte-te! Tocmai pusesem mâna pe telefon să te sun, da’ te văzui pe geam că vii!

          – Ei, ce s-a întâmplat? mă interesai, brusc neliniştit.

          – Nu’ş de unde, da’ ăştia ştiu că eşti p’acilea şi vor să vorbească o ţâră cu tine. La mine în birou este chiar colonelul Stăniloiu de laaaaa… (mă privi semnificativ şi îmi făcu cu ochiul) Servicii. Apoi continuă în şoaptă: ai grijă ce vorbeşti! Poate îmi pui şi mie de-o avansare…

          Ne întrerupserăm, pentru că ajunsesem mult prea aproape de alte două namile cu cagulă care stăteau înţepenite la intrarea în sediu, de o parte şi de alta a acesteia, cu picioarele desfăcute şi ochii aţintiţi pe mine. Remarcai în trecere aceleaşi arme ciudate…

          După ce trecurăm de pază, Brabete îmi şopti misterios:

          – Bă, cumnate, ăştia n-au mişcat şi n-au scos nici un sunet de când au venit!

          Îmi vorbise, suficient de aproape încât să mă lovească din plin cu un damf de praz, uşor asezonat cu ceva usturoi.

          – Or fi roboţi?

          Îmi întorsei brusc privirea încruntată către acesta. Îşi puse imediat mâna imensă la gură, dar înţelese imediat că reproşul nu se referea la Channel-ul oltenesc, ci la întrebarea sa care mi se păruse neroadă.

          – Ho, că întrebai şi eu… mai zise ruşinat.

          Îmi deschise apoi uşa biroului său şi mă împinse înăuntru. Mai bine zis îmi dădu un brânci discret, pentru că imaginea care mi se desfăşurase în faţa ochilor mă făcuse să înţepenesc în cadrul uşii. Era ceva mult mai neaşteptat decât o întâlnire directă cu creatura. Pe imensul fotoliu al şefului de post trona o… amazoancă, pentru a cărei masă cred că trebuia folosit chintalul ca unitate de măsură. Era îmbrăcată tot în uniformă kaki de camuflaj, doar că pe umeri avea epoleţi cu însemne a căror semnificaţie nu reuşisem niciodată să o înţeleg. În afara dimensiuniilor agabaritice şi sexului feminin ale militarului din faţa mea, mă izbi ţinuta perfect regulamentară a acestuia. Cu o singură excepţie: o mustăcioară nepensată şi bogat transpirată, ce dădea un aer tare oacheş purtătorului…  Se ridică cu dificultate din fotoliu şi veni către mine cu mâna întinsă.

          – Domnişoara colonel Stăniloiu, sări Asterian să o prezinte.

          Avea un aer de divinizare în privire, iar vocea îi era transpusă, de-ai fi zis că în faţa mea se afla însăşi regina Angliei. Domnişoara se înroşi. Părea emoţionată cu adevărat de întâlnirea cu mine. Pentru a doua dată în foarte scurt timp m-am simţit mândru de meseria mea… Strânsei delicat pernuţa de grăsime întinsă şi, deşi eram sigur acum că mi se cunoştea inclusiv mărimea de la pantofi, m-am simţit dator să mă prezint:

          – Traian Safim. Încântat să vă cunosc, domnişoară colonel.

          – Vă rog, vă rog, domnule profesor… Zmara pentru dumneavoastră! spuse ea cu o voce fină.

          Era vădit fâstâcită, ceea ce mă făcu să mă întreb cum de putea să impună ceva unor gorile precum cele de la intrarea în clădire.

          – Vă rog să luaţi loc, îmi indică scaunul ca de interogatoriu din faţa biroului.

          Mă aşezai relaxat, dar foarte curios să aflu de ce eram dorit acolo. Asterian rămăsese în picioare în faţa biroului, într-o poziţie cvasiregulamentară. Era încordat ca un resort de ceas, gata să execute imediat orice i-ar fi cerut domnişoara colonel.

          – Îmi pare rău că v-am făcut să vă deranjaţi, îmi vorbi suava voce. Dar… ştiţi… hmm… este vorba de interesul naţional. Ba chiar vă fac o mărturisire: este vorba despre interese comune cu aliaţii!

          Se prăbuşi în fotoliul ce gemu sub impactul suferit, dar rezistă, obişnuit probabil cu un tratament asemănător din partea ocupantului său de zi cu zi. Îşi strânse reflex coada neagră şi bogată ce îi ieşea pe la spatele şepcii din material militar. Se lăsă apoi pe spătarul generos, prinzându-se bărbăteşte cu ambele mâini de mânere. Nu scosei o vorbă, hotărât să redeschid gura doar după ce îmi voi fi înţeles rostul. Totuşi, cred că o uşoară urmă de uimire şi neîncredere mi se citi pe faţă, pentru că Zmara adăugă imediat, întărindu-şi spusele cu gesturi din cap:

          – Da, da! Ce vedeţi este un batalion… să-i spunem mixt. Dar sub comandă românească, desigur! Datele obţinute au declanşat imediat procedura standard şi… iată-ne aici! Cu toţii. În următoarele zile…

          Nu mai apucă să continue, pentru că de afară începu să se audă gălăgie, care îi acoperi la un moment dat tonul plăcut al vocii. Vacarmul creştea exponenţial. În câteva secunde uşa biroului zbură într-o parte şi ne lăsă să vedem o scenă ce îmi dădu iarăşi peste cap logica cu privire la ordinea militară. O fiinţă lungă şi deşirată, îmbrăcată tot în uniformă militară, era cu spatele la noi şi tocmai îl pocnea sănătos cu dosul palmei peste bot pe unul dintre soldaţii de la intrare. Acesta se străduia din răsputeri să-l oprească să intre, dar intenţia nu prea îi ieşi, pentru că avea cagula sucită într-un mod cel puţin caraghios, în aşa fel încât nu mai putea să vadă ce se petrece decât foarte puţin cu ochiul stâng. Prin cealaltă gaură a cagulei îi ieşea nasul. Un nas imens, turtit şi… negru!

          Imediat ce dădu cu ochiul semifuncţional de domnişoara colonel, gorila cu cagula se opri şi luă instantaneu poziţia de drepţi. Deşiratul se apropia de noi cu spatele, având mâna ridicată ameninţător, cu promisiunea fermă a aplicării unei noi scatoalce dacă ar mai fost împiedicat în intenţia sa de a pătrunde în biroul lui Brabete. În cealaltă mână ţinea cu o dexteritate incredibilă o tavă cu o halbă mare de bere, alături de care „zăceau” vreo cinci cârnaţi groşi şi bine rumeniţi, cu o pâine feliată şi un borcan cu muştar. Dacă văzu că agresorul s-a oprit, deşiratul făcu jumătate de pas înapoi către acesta şi, cu mâna liberă, simulă gestul de a-i mai întoarce acestuia încă un dos de palmă. Reflex, gorila se feri, ieşind din poziţia regulamentară. Momentul fu marcat cu un râs dogit:

          – ’Aidi, bă… ce te speriaşi aşa!? ’R-aţi ale dracu’ de baragladine! Deh, io v-am spus că tot intru… Nu pot să nu respect ordinu’!

          Trânti apoi uşa peste faţa celui ce încercase să-l oprească şi se întoarse zâmbind victorios către noi. Zâmbetul însă îi îngheţă instantaneu când se pomeni privit fix de trei perechi de ochi, două uimite, iar a treia aruncând fulgere şi prevestind furtună… Nu, nu furtună, ci un uragan se dezlănţui. Cu o voce de tunet (ce m-a făcut să descopăr cum îşi făcea respectate ordinele…) şi cu o agilitate de elefant în călduri, domnişoara colonel se repezi spre soldatul, rămas ţintuit cu spatele în uşă, dar ţinând cu aceeaşi sfinţenie tava cu mâncare:

          – Mă, dobitocule, ţi-am zis de atâtea ori să te porţi civilizat… Şi tu!?

          – Domnişoara colonel, eu… Tanti Zmara, mă, să nu dai… apucă să mai spună sacadat cel din faţă, făcându-mă să bănuiesc existenţa unei relaţii de rudenie între domnişoară şi aghiotant. După care închise ochii şi suportă cu stoicism torentul de cuvinte imposibil de reprodus, în detaliu, ce îi erau aruncate în faţă de la mai puţin de douăzeci de centimetri:

          – Nenorocitule, te bag în… mă-tii şi îţi… şi…

          La un moment dat, după ce se mai descărcă, „tanti Zmara” realiză că eu eram încă în spatele ei, înmărmurit de ieşirea la care asistam. Se opri brusc, îşi îndreptă spatele şi, fără să mă privească, îşi aranjă ţinuta cu un aer de cochetărie tipic feminină. Apoi se întoarse încet către mine şi, cu cel mai dulce zâmbet, îmi şopti graţios:

          – Mă scuzaţi, domnule profesor…

         

          ♣

         

          După mai multe porţii de cârnaţi, stropite din belşug cu zaibăr rece (Păsărică ne interzisese să bem bere: „E cel mai mare păcat să bei bere în Maglavit!”, ne avertizase el, vărsând halba domnişoarei în toaletă…) m-am lămurit pe deplin asupra tuturor conexiunilor ce ne adusese împreună în biroul şefului de post. Raportul lui Brabete nu fusese o surpriză, ci dăduse substanţă anomaliilor electromagnetice şi gravitaţionale cu magnitudini ieşite din comun, înregistrate de sateliţii de deasupra Maglavitului. Până la debarcarea batalionului cu aliaţi, drone de dimensiunea unor gândaci de bălegar trimiseseră imagini ale creaturii – sau creaturilor – ce ne invadaseră arealul strămoşesc. Erau şi unele instantanee cu mine gonind spre locul faptei… În pozele ce mi le arătă domnişoara colonel am recunoscut aceleaşi ciudăţenii ca cele din telefonul lui Ildy, dar mă recunoscui şi pe mine stând ca un tont lângă maşina de poliţie, în care se vedea incredibil de clar agentul Elefterescu… Aveam însă şi un motiv de mândrie: eram sigur la acel moment că nimeni în afara mea nu deţinea o înregistrare audio-video a Necuratului. Aveam deci cu ce să negociez un viitor schimb de informaţii… Să negociez!? Păcatele mele! Cred că era doar curajul dat de zaibăr…

         

         

          4. C. N. Tudose

         

          Simţindu-mă oarecum cu spatele asigurat de relaţia directă şi apropiată cu domnişoara Zmara, pornisem direct spre ceea ce bănuiam a fi creierul întregii operaţiuni: sala de sport a şcolii. Mă interesa în cel mai înalt grad orice informaţie legată de ciudatele creaturi, incluzând în aceste informaţii utilitatea şi scopul dispozitivelor amplasate acolo. Nu mă interesa niciun aspect militar; orice implicaţie a armatei în astfel de cazuri mi se părea aberantă. Să-i aperi pe românii din Maglavit… De cine!? De nişte creaturi care puteau apărea şi dispărea unde şi când voiau? Care puteau lua orice înfăţişare şi orice dimensiune doreau? Haida, de! Îmi era clară dorinţa „aliaţilor” de a secretiza din faşă orice posibilă achiziţie viitoare de tehnologie extraterestră. O dorinţă meschină, de oameni mici, care gândesc la niveluri josnice, de insectă incapabilă de a conştientiza evenimente cruciale, de economist pus să evalueze financiar Teoria Relativităţii. Dar asta nu o puteam spune cu voce tare, pentru că nu-mi surâdea să dispar şi eu odată cu vreuna din creaturi…

          Până la destinaţia mea finală, mii de ochi mă petrecură, de pe aceleaşi bănci arhipline din faţa porţilor sau din spatele perdelelor de la casele cu vedere la stradă. Le simţeam sfredelindu-mă din toate părţile, analizându-mi toate aluniţele şi coşurile de pe faţă, toate cusăturile hainelor şi tocurile ceva mai roase ale pantofilor. Eram ca în acele filme western mai vechi, în care un renumit pistolar, cu spirit civic dezvoltat, merge pe mijlocul unui drum pustiu, galben şi prăfuit, să-şi întâlnească un rival pe măsură. În finalul obişnuit şi previzibil, cei doi se duelează în piaţa centrală, miza fiind viaţa, dar mai ales frumoasa filmului. Ştiind tot ce avea să urmeze, toţi fug din calea celor doi, de teamă să nu devină… victime colaterale.

          Speram din tot sufletul ca printre mizele pentru care mă luptam eu să nu fie şi viaţa mea. Nu de alta, dar eram conştient că mă născusem cu o curiozitate pentru care existenţa individuală nu preţuise niciodată mai mult decât o ceapă degerată… La opt ani lansasem prima „rachetă” al cărei combustibil avea ca principale componente îngrăşăminte chimice şi catranul de la zece duzini de cutii de chibrituri, pe care îl curăţasem cu o migală demnă de un ceasornicar elveţian. Şi acum mai purtam în frunte semnul „decolării”. Fără nici un fel de stabilizare, după ce-mi raşchetase pielea de pe frunte, traiectoria „navei” se încheiase subit în coteţul porcului. Astfel, bietul tata fusese nevoit să-l taie în iulie, aproape gata pârlit… Nimeni nu-şi amintea până atunci să mai fi mâncat şorici asezonat cu cireşe şi ciorbă de lobodă… Mai recent, cu numai o lună înainte de a mă afla aici, experimentasem un propulsor antigravitaţional bazat pe o idee pe care mi-o urmăream cu tenacitate încă din studenţie. Rezultatul!? Hmm, nu ştiu dacă vă interesează… Vă spun doar că am rămas şi fără ultimul meu asistent (înainte să se închidă uşa ambulanţei, a jurat că nu mai calcă prin laboratorul meu…), iar banii de concediu ai familiei mi-au permis să înlocuiesc bobinele supraconductoare ce explodaseră ca urmare a suprasolicitării. Mă consolez că cel puţin am încercat – veşnica smiorcăială a omului de ştiinţă. Am încercat să ating la nivel local acea valoare critică a câmpului magnetic care, conform calculelor mele, determină tranziţia continuumului spaţiotemporal spre o stare de autorăsucire. La nivel observabil, corespunzător simţurilor noastre relative, aceasta echivala cu inversia câmpului gravitaţional…

          În faţa sălii de sport, fără nici un cuvânt, una din namilele de la intrare mi se aşeză în faţă. Cu privirea îmi indică un panou mare pe care scria cu litere negre pe un fond galben, ţipător: „No entry”. Dau să duc repede mâna la buzunar, dar ezit în ultima clipă, simţind o crispare pavloviană sub cagula aflată cu un cap deasupra mea. Continui totuşi gestul cu mişcări foarte încete, cu numai două degete şi la vedere, urmărit foarte atent de doi ochi injectaţi, care nu clipeau. Scot încet din buzunar legitimaţia roz pe care mi-o dăduse domnişoara colonel, o plasez la cincisprezece centimetri de faţa namilei şi, concomitent, rostesc parola: „Monica Lewinsky”! Simt cum crisparea se destramă şi, imediat, calea spre… fericire mi-e deschisă. Nu mai am timp de alte formalităţi şi observaţii. Apăs hotărât pe clanţa veche şi intru…

          Cerule, parcă te-ai deschis şi Raiul a coborât la Maglavit! Raiul meu, vreau să spun, al fizicianului care a visat dintotdeauna la instrumentele cu care să-şi poată verifica credinţele. Şi erau aici, toate! Dragele mele… Tot ce mi-aş fi putut imagina se afla într-o sală de sport de la malul Dunării… Treceam fascinat de la un dispozitiv la altul, privindu-le ca pe operele celor mai mari artişti expuse la Ermitaj. Despre unele chiar puteam spune că erau cu adevărat opere, pentru că păreau unicate, dispozitive proiectate şi realizate individual, după proiectele cine ştie cărui geniu. Unul care în mod sigur întrevăzuse posibilitatea de…

          – Să trăiţi, dom’ profesor! auzii dintr-o dată.

          Din spatele meu, vocea piţigăiată îmi întrerupsese brutal starea de contemplare în care căzusem, uitând complet de momentele cruciale ce mă făcuseră să ajung aici. Mă întorc ruşinat, cu gesturi necontrolate, ca un puşti tocmai prins la furat de corcoduşe, şi dau cu ochii de… de… hmm… de o chestie ciudată. O fiinţă bipedă cu aspect aparent humanoid, dotată cu o gură în care se vedeau câţiva dinţi mari, foarte rari şi foarte galbeni, cu un nas coroiat ce sprijinea confortabil o pereche de ochelari imenşi, făcuţi probabil pe comandă (nu cred că există în mod uzual lentile cu asemenea dimensiuni şi dioptrii), şi o claie de păr ce întruchipa în modul cel mai sugestiv haosul brownian. Cu un cap mai mică decât mine şi cu un corp aproape fusiform, creatura mă privea prin două pupile albastre ca cerul care, din cauza lentilelor, păreau fiecare cât un ou de bibilică. Cred că zâmbea, dar nu aş fi putut să jur, cum nu puteam nici să bag mâna în foc că nu sosise odată cu creatura din telefonul doctoriţei…

          Probabil că rămăsesem într-o postură tare tâmpă, pentru că humanoidul beli şi mai mult fasolea din gură şi mă interpelă amuzat:

          – Aşa-i că nu mă mai cunoaşteţi?

          – Chiar ne-am cunoscut!? exclam, speriat de posibilitatea ca în timpul vreunui experiment de-al meu să fi călătorit inconştient prin alte universuri…

          – Aaa… mă dezamăgiţi, dom’ profesor! Am să vă dau un mic indiciu: C.N. Tudose.

          – Tudose… Tudose…

          Mormăiam încet, cu ochii întredeschişi, încercând să dau un imbold memoriei mele să facă vreo conexiune. Şi, deodată… minune! O explozie de lumină izbucni sub pleoapele-mi semiînchise:

          – Ha, Tudose!!! Cum, mă, chiar tu!?

          Cezar Nectarie Tudose! Student din prima promoţie a carierei mele didactice! Incredibil! Studentul care mă chinuise înfiorător, ani de-a rândul, şapte zile pe săptămână, douăzeci şi patru de ore pe zi, cu tot felul de idei despre civilizaţii extraterestre. Mă culcam cu gândul la Nectarie şi la 4 dimineaţă mă scula telefonul acestuia… Pentru el achiziţionasem în laborator unul din cele mai performante telescoape, la care stătea ore întregi pândind Luna. Era ferm convins – şi avea atâtea argumente, de reuşise să-mi bage şi mie în cap ideea… – că satelitul natural al Pământului nu este deloc natural, că este o navă transformată în satelit geostaţionar, cu care civilizaţia umană venise pe Terra în urmă cu zeci de milenii. Aşadar Tudose… Iniţialele prenumelor îi atrăseseră porecla de „copilul atomic” (CN – Centrală Nuclearoelectrică), una care şi acum îl prindea de minune…

          – Doamne, câţi ani au trecut … Adevărat, nu te-am recunoscut. Te-ai schimbat. Ce mai faci, mă băiatule?

          – Bine, domnule profesor! Foarte bine! Mi-am urmat calea. Mi-am realizat visele.

          Făcu o pauză şi se apropie şi mai mult de mine:

          – Dacă nu veneaţi dumneavoastră, vă căutam eu. Ştiam că sunteţi pe aici şi ţineam neapărat să vă revăd.

          – Te-ai căsătorit, dragule? Ai familie, copii?

          Pusesem problema mai mult dintr-o uzanţă a dialogului tipic cu foştii studenţi.

          – Ha, ha, cine să mă ia pe mine!? Poate… vreo extraterestră! rînji el la mine.

          Mi se păruse însă că văd parcă o umbră de tristeţe, prin ochelarii săi imenşi…

          – Nuuu! M-am căsătorit cu pasiunea mea. O cunoaşteţi. Nu m-am lăsat!

          – Bravo! Mă bucur că te-ai realizat. Dar cum ai ajuns aici? Şi… auzi… cine sunt ăştia de mişună pe aici?

          – Cine sunt!? Uff, greu de spus, oftă Tudose. Şi mai greu de înţeles, adăugă el plin de mister. Ezită un moment: dumneavoastră am să vă spun, pentru că aţi fost singurul care a crezut în mine şi ştiu că înţelegeţi că nu veţi vorbi niciodată despre asta, nici măcar cu soţia. Nici măcar în somn…

          Mă uit spre arătarea din faţa mea şi parcă am senzaţia că îşi bate joc de mine. Dacă nu m-aş fi convins chiar eu de realitatea a ceea ce trăiam, la cum arăta copilul atomic, aş fi sunat după nişte medici cu o anumită specialitate…

           – Sunt ’ăi de conduc omenirea, dom’ profesor! spuse el şoptit. Avea un aer misterios şi o expresie de complicitate.

          – Americanii!? CIA-ul!? exclam automat, ca un resort despiedicat.

          Niciodată nu am fost un adept al vreunei teorii conspiraţioniste, aşa că întrebarea mea era cât se poate de sinceră. Lui Tudose însă îi căzuseră brusc pomeţii obrajilor a dezamăgire. Cred că până la această întrebare chiar mă idolatrizase; dar acum mă dăduse jos de pe piedestal…

          – Ştiţi… EI nu au nicio ţară… bâigui el, întorcând capul parcă speriat să nu-l audă cineva.

          Sar ca ars, cu riscul de a coborî şi mai jos pe scara de valori a lui Tudose:

          – Cum adică!?

          – Eeeei, v-am spus că este greu de înţeles!

          – Dar de unde vin, omule!? Din Lună!? ridic vocea, atins întrucâtva în credinţa mea de element inteligent.

          – !!!

          Tudose doar că nu strigase „Bingo!”. Am primit confirmarea nesperatei atingeri a ţintei doar prin ochii pe care îi holbase în spatele sifoanelor de deasupra nasului. Albastrul irişilor ocupa acum întreaga suprafaţă a lentilelor. Uimirea că nimerisem îi era aşa de mare, încât pesteă ramele ochelarilor se puteau zări acum şi câte ceva din cele două sprâncene foarte stufoase şi ridicate. Probabil urcasem din nou pe piedestal…

          – Mă, tu vrei să spui că…

          Se repezi brusc la mine şi îmi puse mâna peste gură, oprindu-mă să mai continui. Înţelesei. Înţelesei înspăimântat că pânda lui prin vechiul telescop ce i-l făcusem cadou după ce fusese casat, continuase şi… reuşise. Dar gâfâiam! În decursul a mai puţin de-o zi, universul îmi făcea cadou mai multe piese din puzzle-ul vieţii decât puteam să duc.

          Am înghiţit cu greu de câteva ori. Doar din reflex, pentru că şi gura şi gâtul îmi erau perfect uscate. Apoi reuşii să şi articulez câteva cuvinte:

          – Despre ce faci aici… putem vorbi!?

          – Sigur că da!

          Răspunsul entuziast venise instantaneu. Un răspuns pe care, sincer, nu mă aşteptasem să-l aud. Tudose cred că-mi remarcase faţa lăţită de bucurie, pentru că imediat plecă privirea şi adăugă ca o sentinţă:

          – Dar nu ştiu dacă e bine să vă bucuraţi…

          – De ce, bre Nectarie? o dădui pe glumă, mai relaxat. Asta mi-am dorit de când am făcut ochi! Doar mă ştii! În secret îţi recunosc că i-am invidiat pe cei ca tine, despre care doar bănuiam că există… Cum să nu mă bucur!? am exclamat înfrigurat.

          Băiatul continua să privească în pământ. Nu-l înţelegeam. Aveam toate motivele din lume să zbor! Aveam atât de multe confirmări ale credinţelor mele, iar Pulitzer-ul se contura cu din ce în ce mai multă claritate!

          – Ştiţi… domnule profesor… e ceva care…

          Se poticnea. Îl încurajai, încrezător în el ca pe vremea când era student şi îl scoteam la tablă:

          – Ce e, măi? Hai, dă-i drumul!

          – Ei bine, nu veţi putea vorbi cu nimeni despre ce veţi vedea aici…

          Îl privesc lung pe C.N. Tudose şi parcă am senzaţia că nu a vorbit româneşte. Ceva nu se leagă. Zâmbetul mi-a rămas întins pe faţă doar din inerţie, ca o mască cu castraveţi a nevesti-mii.

          – Ce… ce vrei să spui!?

          – Aşa cum aţi auzit! Nu veţi putea să vorbiţi şi nici să scrieţi nimic.

          – Şi cum vă veţi asigura că nu o fac? întreb cu disperare.

          Începusem să bănuiesc ceva. Încerc să-mi acopăr nesiguraţa sub un ton glumeţ:

          – O să fiu urmărit şi în dormitor? O să mi se implanteze un cip în gât?

          – Nu, nu… nimic din toate astea! Au metode mult mai… avansate. Este ca o condiţionare mentală: dacă veţi intenţiona doar să o faceţi, imediat vi se vor şterge toate amintirile care au legătură cu Maglavitul. De parcă niciodată în viaţă nu aţi fost pe aici…

          Îl fixez în continuare pe fostul meu student cu neîncredere şi spaimă. Mă simt de parcă am trecut din western-ul de adineauri într-un SF de proastă calitate, cu farfurii zburătoare pline de extratereştri ce fură oameni şi fac experienţe scârboase cu creierul şi maţele lor.

          – Şi cu toţi ceilalţi din Maglavit ce o să se întâmple!? gândesc cu voce tare. Şi ei o să fie condiţionaţi?

          – Aaa… nu! Lor o să li se şteargă direct memoria! Bineînţeles…

         

          ♣

         

          Aşezat alături de Tudose pe o ladă ce îmi transferase deja câteva aşchii de lemn în partea dorsală, urmăream de ceva timp imensul ecran virtual din faţă. Prin imaginea aproape holografică zăream şi una dintre porţile de handbal vechi ale sălii de sport. Remarcai amuzat că vopseaua de pe barele laterale aproape nu mai era vizibilă; ambele erau pline de gume de mestecat lipite una lângă alta, mai strâns decât quarcii uniţi cu gluoni. Apoi, după acest scurt moment de relaxare, muşchii oculari se reactivară şi privirea mi se focaliză pe planul ecranului. Mare parte a acestuia era ocupată de o hartă cu totul specială a Maglavitului, asemănătoare întrucâtva cu imaginile obţinute prin camerele de termoviziune. Totul era însă reprezentat numai în diverse nuanţe de albastru, mai pale sau mai intense, după cum rezulta din analiza intensităţii câmpurilor electromagnetic şi gravitaţional din zona încercuită de aliaţi. Pe marginea imaginii defilau nişte simboluri ciudate, ca nişte hieroglife, din care Tudose mai îmi „citea” din când în când.

          Se scurseseră câteva minute bune de tăcere, în care amândoi cred că ne pusesem oarecare ordine în gândurile răvăşite şi integrasem noile informaţii în imaginea de ansamblu a lumii în care trăiam.

          – Cam plictiseală! oftă fostul meu student. Nici observatoarele fixe de pe Lună, nici sateliţii şi nici dronele nu au mai semnalat vreo modificare semnificativă de când ne-am instalat aici. S-ar putea să fi venit degeaba.

          – Dar de unde ştii tu dacă o modificare este sau nu semnificativă? mă interesai.

          Eram curios să aflu mai în detaliu ce ar trebui să urmăresc pe ecran.

          – Toate activităţile normale sunt monitorizate, aşa încât este stabilit din cele mai vechi timpuri un prag de semnificaţie peste care fenomenele intră în atenţia noastră. Dar acum, adăugă fostul meu student, întorcându-şi sifoanele spre mine, este ceva în plus: ştim de zilele trecute la ce trebuie să ne aşteptăm.

          – Da!? Şi la ce trebuie să ne aşteptăm?

          Amintindu-mi pentru ce venisem de fapt în Maglavit, întrerupsei brutal subiectul:

          – Auzi, Tudose, dacă tot nu avem ce face, poate îmi spui şi mie ce se întâmplă. Acum, că tot am înghiţit situaţia asta, nu cred că mai are rost ideea de secret…

          – Mda… asta cam aşa e! zise el.

          Mai înainte îşi aruncase pe furiş privirea undeva spre partea opusă mie de unde se auzise un foşnet.

          – Dar să nu vă aşteptaţi la cine ştie ce…

          Îl simţeam dintr-o dată crispat. Nu mai părea în apele lui. Cu jumătate de gură şi cu scurte priviri aproape speriate aruncate către intrarea în sală, începu să-mi povestească. Ascultându-l pe C.N. Tudose, aveam impresia că prin cine ştie ce minune am urcat în timp cu câteva milenii şi, abia trezit din somn, mi se amestecau imagini din trecutul îndepărtat cu realitatea pe care o trăiam efectiv. Decorul din jurul meu mă ajuta din plin să-mi desăvârşesc senzaţia de iluzoriu, aceea că Elefterescu, Petrache Lupu, Brabete, Ildy păreau doar personaje dintr-un roman foarte vechi.

          După ce terminase facultatea, Nectarie plecase în Constanţa lui natală. Obsedat de seminariile şi discuţiile cu mine – în care adeseori îl citam pe marele Einstein – se angajase… ei bine, paznic de far! Cel de dinaintea lui tocmai se pensionase pe caz de boală, acuzând că zilnic era hărţuit sexual de un număr din ce în ce mare de sirene, ce ieşeau din mare şi se târau până în turnul farului. Nu asta l-ar fi deranjat cel mai tare, ci faptul că entităţile cu sâni apetisanţi îi consumau tot ce prindeau, lăsând în urmă – cu o nesimţire strigătoare la cer! – mormane de sticle goale. Ba şi câteva damigene… Din acest motiv, deşi postul se scosese de mai multe ori la concurs – pe bune! – nimeni nu îşi depusese dosarul. Iniţial lui Nectarie îi fusese refuzată înscrierea, fiind considerat ca supracalificat. Dar, după ce se aflase că postul ar fi vizat şi de un conferenţiar universitar, ba chiar şi de un călugăr de la Sâmbăta – de Sus sau de Jos, Tudose nu mai ştia exact… – fusese acceptat, considerându-se dintr-o dată a fi cel mai potrivit. Începutul nu fusese deloc promiţător, pentru că după ce se întâlnise prima dată cu şeful său, acesta ceruse celor de la personal să-i treacă în fişa de protecţie a muncii şi obligaţia de a ieşi din far numai asigurat cu o cordelină împotriva vântului…

          La puţin timp după ce reuşise să obţină postul visurilor sale – şi acum era ferm convins că fusese mâna soartei… – primise de la mine telescopul casat. Imi dezvălui în şoaptă că plânsese ca un copil. După ce îl instalase în far şi îl orientase către veşnica sa ţintă, Luna, se dusese la cea mai apropiată biserică şi, deşi era ateu, aprinsese o lumânare pentru mine. Din nepricepere însă, o aprinsese la „Morţi”, dar îşi mărturisi fapta şi îmi ceru iertare.

          Şapte ani aproape nu dormise, stând cu ochii în telescop şi pândind orice mişcare de pe satelitul natural al Pământului. Pe măsură ce zilele se scurgeau într-o monotonie ce nu-l descuraja în niciun fel, singurele rezultate vizibile fuseseră încercările tot mai disperate ale căpităniei portului de a automatiza funcţionarea farului (gurile rele spuneau că de când se suise Tudose în far nu mai dispăruse nicio navă, iar contrabanda din port se cam gâtuise…) şi creşterea galopantă a dioptriei lentilelor de la ochelari. Medicul care îl avea în grijă deja nu îl mai chema la control, ci la două luni urca singur până în far să-i aducă provizii, să-i „upgradeze” lentilele şi să-l încurajeze, bătându-l pe umăr şi cerându-i să privească în telescop pe rând, cu ambii ochi, ca să menţină măcar simetria lentilelor.

          Toate aceste sacrificii nu fuseseră însă în van. Într-o noapte ceva licărise într-un crater selenar! Iniţial crezuse că visează. Se dăduse un pas în spate, cu inima bătând să-i spargă pieptul! Îşi scosese ochelarii, cu gândul să-i şteargă, pentru a îndepărta orice bănuială. Dar nu mai apucase. O rază tractoare îl prinsese prin sticla farului şi… se trezise într-o cameră ce semăna foarte mult cu una de infirmerie. Când devenise conştient, deschisese ochii foarte puţin, doar cât să zărească încăperea unde se afla şi câteva fiinţe, îmbrăcate toate în alb. Iniţial crezuse că a visat şi că, în urma cine ştie cărei situaţii, fusese internat într-un spital. Însă discuţiile fiinţelor aproximativ umane, care stăteau de vorbă în apropierea lui, îl făcuseră să accepte că viaţa lui nu va mai fi niciodată ce fusese până atunci.

          „– N-am avut ce să-i fac, Tegor! zisese una din ele, de sex feminin, într-o română aproximativă. Idiotul se holba la noi de ani de zile. Nu puteam să mişcăm nimic. M-am săturat să ne tot furişăm prin partea întunecată…

          – Da, Gopi, dar nu corespunde câtuşi de puţin; este departe de oricare din criteriile noastre! o întrerupsese autoritar o voce baritonală. Tu nu te-ai uitat la el când l-ai adus aici!?

          – Şi ce voiai, să aştept până moare!? Nu te-ai convins că ăsta nu o să cedeze vreodată?

          – Atunci mai bine îl dezintegrai de la început! Poate nici acum nu ar fi timpul pierdut… mai zisese ameninţător aceeaşi voce baritonală, în timp ce se îndepărta.”

          La auzul acestor vorbe, marea inimă din micuţul piept al lui Tudose aproape se oprise. În timp ce îmi povestea, rememora toate acele amintiri dureroase şi tot corpul îi tremura. Nemaiavând ce pierde, deschisese ochii complet. Îşi amintea perfect că prima imagine clară ce i se înfăţişase fusese aceea a Terrei, ce se vedea mare şi albastră printr-un hublou de formă eliptică. Ceea ce, în mod neaşteptat, în loc să-i accentueze spaima, îl linişti! Îşi văzuse visul cu ochii: acum nimic nu mai conta. Putea să moară, puteau să facă orice experienţe voiau pe el, puteau să-l prepare sub formă de tobă sau caltaboş…

          Dar nimic din toate astea nu se întâmplaseră. Cea care se numea Gopi, şi căreia îi datora viaţa, îl luase… sub oblăduirea ei. Aşa începuse să lucreze alături de aceasta în cercetarea şi supravegherea Pământului şi a întregului Sistem Solar. Aflase despre fiinţele de lângă el că, aşa cum îi fusese credinţa fermă dintotdeauna, erau tot oameni. Unii de care ne legau strămoşi comuni, care veniseră cu nava Selena de pe o planetă îndepărtată, secătuită complet de resurse şi plină de zoaiele unei civilizaţii ajunse la un apogeu. Condiţiile de pe Lună îi făceau puţin diferiţi de noi: din cauza gravitaţiei mai scăzute erau ceva mai înalţi; mulţi erau mai graşi, aproape obezi, pentru că mâncarea sintetică şi lipsa de mişcare erau destul de cronice. Apoi ochii erau mai mari şi de diverse nuanţe de portocaliu, datorită unor factori genetici care se menţinuseră.

          – Dar de ce nu locuiesc împreună cu noi pe Pământ? întrebai curios. De ce se chinuie de atâtea mii de generaţii pe Lună, într-un spaţiu pustiu şi aproape închis?

          – Acolo este baza ştiinţelor şi tehnologiilor umanităţii cu ajutorul cărora ne apără de duşmani. În plus pe Lună se păstrează rasa umană iniţială; cea pură… Aceea dintre ei care au coborât pe Pământ, după câteva generaţii, s-au corcit cu subspeciile neanderthaliene pe care le-au întâlnit pe aici. Le-au transformat pe acestea în Sapiens, dar…

          – Dar ce!?

          Tudose ezitase câteva clipe. Îl fixam insistent, aşteptând. Apoi spuse cu curaj:

          – Dar ne consideră totuşi degeneraţi, inferiori.

          Puse discret un deget la buze şi îmi făcu cu ochiul:

          – Când îi veţi cunoaşte, vă veţi convinge că au ceva dreptate.

          Recunosc că nu mă simţeam prea confortabil. Dar semnele pe care mi le făcea arătarea ce-mi fusese student păreau concludente: nu eram singuri…

          – De care duşmani ne apără… verii ăştia ai noştri?

          Ca şi cum nu m-ar fi auzit, omuleţul se ridică de lângă mine şi reglă ceva la un dispozitiv din care intrau şi ieşeau mai multe cabluri. Apoi spuse încet, în barbă:

          – Ehei, câţi râvnesc la planetuţa asta…

          Mă ridic şi eu. Se aude un pârâit scurt, dar nu îl iau în seamă; mai mult ca sigur mi-am agăţat turul pantalonilor în vreo aşchie a lăzii de lemn, construită tare neglijent pentru nişte „aliaţi” atât de avansaţi precum susţine Tudose.

          – Şi ciudăţeniile astea de creaturi care apar prin Maglavit!?

          – Ce-i cu ele? face Nectarie pe miratul.

          Puţin fals după părerea mea… Ori îi place să mă fiarbă, ori a depăşit destul de mult limita celor despre care i se permite să-mi vorbească.

          – Şi ăstea vor ceva de la noi? aproape că strig, furios şi pe ele, şi pe Tudose.

          – Nu ştim încă, da’ o să vedem noi! îmi răspunde. Avea limba scoasă în efortul de a potrivi un fel de potenţiometru la o gradaţie numai de el ştiută. Mi-l amintesc că tot aşa se concentra şi când era student, la examene sau la lucrările de laborator.

          – Am reuşit să aflăm câte ceva, dar mai e până o să le aflăm intenţiile, adăugă el.

          – Şi cam ce ştiţi despre ele? îl întreb.

          – Care „ele”!?

          Sunt din ce în ce mai furios că dintr-o dată trebuie să scot vorbele de la el cu cleştele. Din tăcerea mea, cred că dom’ Tudose m-a simţit că sunt aproape să explodez, pentru că a abandonat potenţiometrul şi s-a întors spre mine, ştergându-şi mâinile cu o lavetă destul de soioasă.

          – Dom’ profesor, este una singură! Şi este un „el”, să ştiţi!

          Am rămas mut! Şi toată furia mea s-a topit în uimirea care îmi devenise aproape o stare normală.

          – Cum, mă, numai una!?

          – Da, mormăi băiatul, reluîndu-şi munca la reglajele sale. Ne-am mai întâlnit cu el. Bântuie de câteva luni pe Terra, căutând ceva… nu ştim încă ce. Îi spunem Gonzales, pentru că limbajul lui se aseamănă cu cel al unui şoricel. Doar aţi auzit ce chiţăituri scoate!

          Am încremenit cu gândul la telefonul din buzunar:

          – De unde ştii că am… auzit!? şoptesc.

          Nu-mi răspunde, dar o privire pe deasupra ochelarilor îmi spune mai multe decât orice cuvinte.

          – Sunt sigur că nu vă vine să credeţi, dar e o entitate dintr-un univers hexadimensional. Patru dimensiuni spaţiale şi două temporale.

          – Păi şi… şi noi cum de îl vedem!? întreb gâtuit.

          Curiozitatea mă făcuse să prind iarăşi glas.

          – Nu, nu-l vedem, îmi zise Tudose. Nu avem cum! Asta ştiu încă de pe vremea cursurilor dumneavoastră. Nu-i vedem decât un fel de umbră în cele patru dimensiuni ale universului nostru. Cine ştie cum o arăta la el acasă… Şi ca orice umbră, aici la noi poate avea forme şi mărimi diferite. Şi poate apărea şi dispărea. Depinde de un fel de unghi din care îl privim.

          Mai migăli ceva la nişte butoane, „dansând” cu degetele direct pe ecranul virtual, şi apoi, cu un oftat de uşurare, îşi îndreptă spatele costeliv. Se întoarse definitiv către mine şi îşi scoase ochelarii de la ochi. Începu să îi şteargă energic cu dosul flanelei cu care era îmbrăcat. Îmi zâmbea larg şi tâmp, etalându-şi fasolele late şi rare din gură în toată splendoarea lor. Dar zâmbea aiurea, pentru că ochii săi mijiţi, fără ajutorul sifoanelor, nu păreau să vadă mai mult de o… umbră a mea.

          – Da’ să mai ştiţi una, dom’ profesor! Gonzales nu pare băiat rău. Iar acum când o să apară am să aflu în sfârşit ce vrea, pentru că am reuşit să termin analiza chiţăiturilor lui şi să reglez maşina de conversie a acestora în limbaj uman. Doar să vină că…

          O bubuitură puternică mă făcu să mă arunc la pământ. Imediat privii în sus şi îl văzui pe Tudose care rămăsese în picioare, punându-şi precipitat ochelarii la ochi. Cu bruma de condiţie fizică pe care o mai aveam în portofoliul vârstei, mă ridicai cât ai clipi, ruşinat de gestul meu fricos. Ajuns în picioare înţelesei că fusese vorba doar de deschiderea bruscă a uşii metalice de la intrare, atât de bruscă, încât sărise din balamalele vechi, neobişnuite cu astfel de gesturi, şi se izbise de perete. Prin cadrul ce se căsca acum către strada prăfuită se apropia de noi o… o capodoperă a naturii! Nu cred că putea exista ceva mai frumos, mai perfect pe această lume. Modelele lui Calvin Klein, Channel sau Gaultier puteau fi considerate nişte babe zbârcite – mume ale pădurii! – faţă de EA. Peste 1,90 – din care parcă mai mult de două treimi picioare! – blondă natural, cu un păr sălbatec ce cădea în valuri până la mijloc. Era îmbrăcată într-un costum lucios şi mulat, ce făcea vizibile mai multe detalii ale perfecţiunii întruchipate. Ridic privirea, căutând să văd ce grade are şi această duduie – ferm convins, după întâlnirea cu domnişoara colonel de la „servicii”, că drumul spre matriarhat al societăţii europene este tot mai neted şi mai scurt… Întâlnesc însă, deasupra unui zâmbet adecvat mai degrabă reclamei la pasta de dinţi, doi ochi cu irişii de un portocaliu incredibil de aprins… Mă priveau cu intensitate şi cu aceeaşi admiraţie cu care nu eram deloc obişnuit şi de care tot aveam parte, în mod inexplicabil, de la întâlnirea cu agentul Benedict Elefterescu.

          – Profesorul Safim! În sfârşit! Ce bucurie să vă cunosc! rosti diva, cu mâinile în şolduri.

          Se oprise la mai puţin de un metru de mine, ceea ce, dată fiind diferenţa de înălţime dintre noi, mă situa pe o poziţie în care orizontul îmi era ocupat în cea mai mare parte de un decolteu foarte generos, ce nu reuşea decât să sublinieze de principiu anumite aspecte de mare interes pentru sexul… tare. Dar probabil că asta era moda pe Lună (Doamne, incredibil cât de repede mă obişnuisem cu ideea!)

          – Şi eu… ăăă… mă bucur să… am plăcerea de a vă…

          Mă simţeam ca dracu’! La cum mă bâlbâiam, cred că mă şi înroşisem şi probabil că aveam acelaşi aspect imbecil şi umil ca atunci când mă certam cu nevastă-mea. Îmi venea să-mi dau palme, dar eram mult prea confuz să o fac. În niciun caz nu aşa îmi imaginasem eu prima mea întâlnire cu civilizaţii extraterestre…

          – Vai! exclamă superbenia.

          Zâmbetul cald ce mi-l adresase până atunci se transformă într-un rictus, însoţind o privire ca un pumnal cu vârful îndreptat spre bietul Nectarie. De ce bietul!? Pentru că, după ce că era el atât de sfrijit, apariţia femeii îl făcuse dintr-o dată să pară aproape transparent. Avea o privire pierdută, ca de epileptic, de şoarece surprins de mâţă la caşcaval. Senzaţia mea era aceea că, dacă ar fi putut, în momentul acela ar fi intrat în lada pe care stătusem până acum câteva minute şi ar fi bătut capacul în cuie…

          – C.N. Tudose! îl strigă „mâţa”, cu o voce plină de reproş, făcându-mă să tresar. Nu crezi că era cazul să faci prezentările până acum!?

          – Da… da, mă scuzaţi! sări băiatul. Domnule profesor, daţi-mi voie să v-o prezint pe domnişoara Gopi. Gopi Zhar.

          – Atât!?

          Diva continua să-l privească la fel de ameninţător, cu acelaşi rictus, în timp ce se apropia şi mai mult de mine cu mâna întinsă pentru a-i fi sărutată.

          Tudose tresări. Apoi lăsă ochii în jos, parcă ruşinat, şi adăugă cu o voce gâtuită:

          – Stăpâna mea…

         

         

          5. Sfârşit!?

         

          Mă îndreptam alene, ca un om beat, către postul de poliţie din Maglavit. În amurgul dulceag al toamnei cu miros de fum şi must, totul era pustiu. Nici ţipenie de om. Un maidanez plictisit mă privea cu vădit dispreţ de sub o bancă, gândind probabil că nu merita să se deranjeze.

          Filmul din imaginaţia mea se schimbase. Nu mai era western-ul de la venirea spre sala de sport, ci aveam senzaţia că sunt într-unul din reportajele despre Cernobîl, la un an după accidentul nuclear. Pe lângă frunze galbene ori petale de flori pornite în bejenie, vântul rostogolea după el un întreg inventar ce putea dovedi oricărui for internaţional că civilizaţia umană ajunsese şi în micul orăşel de la Dunăre: pungi de hârtie şi plastic cu tot felul de inscripţionări, sticle şi pahare din polietilenă, bidoane din carton aluminizat, pachete de ţigări ale celor mai renumite mărci, moţuri de prins părul, batiste de hârtie sau pânză, etichete, bonuri de casă mai scurte sau mai lungi… Dacă ar fi bătut mai cu putere, ar fi scos pe câmpul din afara oraşului mormanele de coji de seminţe şi chiştocuri din faţa băncilor de la porţi sau din parcuri, sticlele şi cutiile de bere sau de alte băuturi prohibite în Maglavit, cutiile din carton sau plastic de diferite forme sau mărimi, cotoarele şi cojile diferitelor fructe autohtone ori exotice, chiar păpuşile sau lopeţelele lăsate de copii în nisip.

          Totul părea pustiu. Parcă părăsit. Nicio vorbă, niciun lătrat, măcănit ori guiţat – nicio înjurătură… – nu întrerupea şoptitul continuu al adierii de seară. Mi-au sărit în ochi cioturile dăliilor de la poarta unei curţi foarte îngrijite. Ca mai toate florile, probabil fuseseră rupte şi aruncate spre militari, când aceştia sosiseră în urmă cu mai multe ore să „apere” orăşelul. Imaginea dezolantă se potrivea de minune cu băbuţa cocârjată ce părea a fi singurul supravieţuitor al unui cataclism nuclear, imună la orice tip de radiaţii. Se uita printre uluci, vorbind cine ştie cu cine:

          – ’Ăi, Mărine, Mărine, cu sufletu’ tău… Cine-o fi jumulit, nană, frumuseţe de flori? Că doar nu trecu nimeni…

          A dat a lehamite dintr-una din ghiarele arse de soare care îi ţineau loc de mână:

          – Că io n-am blestemat pe nimeni vreodată… da’ să şi le bage-n cur!

          Continuam să mă bălăbănesc pe un traseu de care nu eram foarte sigur că mă duce unde voiam. Dar nu avea importanţă: nimic nu mă mai grăbea de acum. Ba chiar speram să rătăcesc drumul, pentru ca, în ritmul paşilor şi pe fundalul toamnei olteneşti, să am timp să îmi aşez toate gândurile, toate ultimele trăiri care îmi schimbaseră întreaga existenţă. Începând chiar cu naşterea…

          Într-un sfert de oră de la emiterea ordinului de retragere, după ceas, nu a mai fost nici urmă de militar în Maglavit sau în împrejurimile acestuia. Parcă tot batalionul lui Arhanghel intrase în pământ ori se ridicase la ceruri. Şi cine ştie dacă nu… Cert este că plecaseră fără a lăsa în urma lor nici măcar un nasture sau un placheu de bocanc. Luaseră totul cu ei. Şi urmele din colbul de pe drum. Chiar şi amintirile, cu excepţia alor mele… Ale mele!? Oare ce rost au gândurile şi credinţele pentru un om de ştiinţă, pentru un scriitor, pentru un… hmm, dacă nu le poate împărtăşi nimănui!? Puteam doar să le iau cu mine în mormânt. Straşnică consolare! Dar oare nu fusese doar o glumă ceea ce-mi spusese Tudose şi îmi confirmase vară-mea Gopi? Nu, în mod sigur, nu! Tot ceea ce vedeam în jurul meu, tot pustiul, toată tăcerea era deocamdată cea mai clară dovadă că rubedeniile mele de pe Lună nu glumiseră…

          În minte mi se înghesuiau acum o mulţime de imagini. Flash-uri ca în trailer-ul unui film de acţiune se suprapuneau peste imaginea oscilantă a drumului. Ah, aproape o mai simţeam fizic pe Gopi… După prezentarea şocantă făcută de C.N. Tudose, mă luase de braţ şi, strâns lipită de mine, îmi povestise multe, cu un debit verbal şi o nonşalanţă de parcă nu vorbeam despre lucruri incredibile pentru mine, interzise în trecut şi viitor, ci doar stăteam la o bârfă mică. Vorbisem despre Selena şi organizarea acestei nave-planetoid cu care umanitatea emigrase aici venind din Pleiade, despre înrudirea ei cu mine (!), despre sclavii la care aveau dreptul arienii de pe navă (aşa îşi spuneau EI, făcându-mă să-mi reamintesc multe lecturi despre istoria mai puţin oficială a omenirii…), despre intervenţiile lor atunci când evoluţia nivelului inferior al omenirii  – cel de pe Terra – o lua razna, despre tehnologiile de călătorie prin hiperspaţiu şi teleportare… Discutasem multe, până când un sunet ascuţit o făcuse să mă abandoneze ca pe o batistă murdară şi să fugă „în faţa” ecranului virtual. O urmasem aproape instinctiv, mai-mai să calc peste bietul Tudose, ciucit după un container voluminos. O zonă roşie pulsa peste albastrul omniprezent al hărţii, deplasându-se într-un fel de zig-zag destul de haotic. Deodată se oprise brusc. Diva parcă atât aşteptase; atinsese câteva hieroglife de pe ecran şi, imediat, după o scurtă ameţeală, toţi trei, secondaţi de două gorile cu cagulă, ne treziserăm în pivniţa unei case. Era o hurubă lungă de vreo douăzeci de metri, săpată într-un deal (din câte îmi dădusem seama), pereţii fiind consolidaţi cu cărămizi zidite într-o boltă rotundă, nu prea înaltă. Era frig şi umed, şi aproape toţi pereţii plini de un mucegai verde şi pufos. După câţiva metri huruba se lărgea semnificativ. Pe partea noastră stângă pereţii erau acoperiţi de zeci de butoaie din stejar sau inox, iar pe dreapta cu rafturi generoase pline cu lădiţe acoperite. Din unele ieşeau cozile lungi ale unor fire de praz groase ca pe mână, puse probabil la păstrare pentru iarnă.

          După toate câte văzusem şi auzisem în ultimele ore, mi s-a părut aproape natural de această dată ca în mijlocul culoarului rămas între butoaie şi lăzile cu praz să o găsim pe… Aţi ghicit!  „Prietena” noastră, creatura cea neagră şi diformă, de sex masculin… De această dată era cu mult mai mare decât mine, ceea ce, dată fiind şi culoarea întunecată şi forma nedefinibilă de amoebă, făcu să mi se strângă sufletul. Părea că ne aşteaptă liniştită şi că ne priveşte cu ochii ei complet negri şi lucioşi, ca cei ai ursuleţilor de jucărie. Câteva secunde cu toţii rămăseserăm nemişcaţi. Apoi  Gonzales începuse să îşi mişte capul într-o parte şi în alta şi să scoată ciudatele chiţăituri prin sfincterul ce părea că-i serveşte drept gură. Cu un gest semnificativ din mână, Gopi îl opri şi apoi se întorsese imediat către Tudose, făcând un scurt gest din cap. Acesta se executase instantaneu, ca un roboţel. Pusese jos o cutie de mărimea unei mingi de rugby – pe care abia atunci am observat că o purta în braţe – şi îşi trecuse mâna pe deasupra acesteia, ca într-o mângâiere uşoară. Imediat în jurul obiectului apăruse o irizaţie aurie puternică şi… atât! Femeia, care supraveghease cu o privire de vultur toate gesturile… sclavului său, se întorsese către creatură, invitând-o verbal (!) să… vorbească! Şi o nouă minune se produsese în timpul meu de viaţă: percepeam de această dată direct în minte ceea ce voia aceasta să spună! Înţelesesem într-o clipă că Tudose nu mă minţise: Necuratul venea dintr-un alt univers. I se defectase nava interdimensională; o reparase, dar când să se întoarcă constatase nu mai avea nici hrană şi nici combustibil. Căutase în toată Galaxia şi nu găsise ce-i trebuia decât aici, la noi. Da, în Maglavit! Ne cerea să-i vindem ce avea nevoie, fiind dispus să ne ofere la schimb cel mai preţios obiect de la bordul navei sale. Ceva ce ştia că ne dorim dintotdeauna.

          Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci cu mine, dar ca vaca-n lucernă m-am trezit dintr-o dată că încep să vorbesc cu exaltare, spunându-i entităţii cât de bucuros sunt să o ajut. M-am lansat într-un adevărat discurs: că noi, oltenii, dăm tot ce avem – şi cămaşa de pe noi! – să-i facem pe cei care ne calcă în picioare (şi mă refeream doar la pragul casei…) să se simtă cât mai bine. Am vrut să mai spun multe, dar nu am mai apucat, pentru că interlocutorul meu a dispărut brusc, în acea irizaţie portocalie de care mi se vorbise. Se vede că era mult mai pragmatic, că nu agrea vorba lungă… În locul lui rămăsese doar o bucată de cristal translucid de culoare verde, în care se distingea cu ceva dificultate un fel de ceas. M-am repezit curios şi l-am luat în mână, cu acea inconştienţă copilărească ce îmi bloca mai mereu orice simţ de conservare. Nu mai apucasem nici măcar să-mi pun problema că, la cum arăta, obiectul putea fi radioactiv. Sau măcar fierbinte!

          Întrucât în semiobscuritatea din hurubă nu vedeam prea bine, mă apropiasem cu obiectul cristalin de cutiuţa adusă de Tudose, care lumina suficient. În secunda imediat următoare l-am scăpat din mână de uimire. „Vocea” creaturii îmi suna iarăşi în minte. Ţineam în mână o maşinărie de… călătorit în timp!

          Conştientizasem simultan şi alte… amănunte. În primul rând, Gonzales mă percepuse direct ca fiind… stăpânul Terrei şi cel care îi „vânduse” – deja!? – ceea ce îşi dorise (oare ce îi vândusem!?). Ca urmare, cristalul era acordat exclusiv la mintea mea: numai eu puteam să-l comand şi să călătoresc în trecut. Iar toate „instrucţiunile de folosire” le cunoşteam deja! Călătoria se realiza prin hipertimp, adică prin cea de-a două dimensiune temporală cunoscută de fiinţele hexadimensionale. În funcţie de informaţia transmisă mental de mine ceasului interior al cristalului, acesta curba timpul meu în spaţiul temporal bidimensional, astfel încât puteam să ajung în trecut, oriunde aş fi dorit. În viitor nu, pentru că… viitorul nu exista! Călătoria în timp era însă complet lipsită de dimensionalitate spaţială. Urma să fiu în trecut doar o „umbră”, fără posibilitatea de interacţiune materială. Astfel, niciun principiu nu se încălca, înlăturându-se o veche temere a fizicienilor privind apariţia unor paradoxuri… Făcând un bilanţ informaţional al unei asemenea călătorii, însemna în fapt că era un fel de „reamintire a trecutului”. De altfel fusesem mereu convins că acesta există în fiecare dintre noi, în totalitatea sa, de la facerea lumii. Doar că „am uitat” cum se mai citesc informaţiile depozitate şi codificate în noi…

          În câteva clipe părăsisem huruba. În timpul celor câteva secunde de pregătire, apucasem să observ „în fugă” ceva care, pe moment, m-a intrigat, fiindu-mi desluşită situaţia ceva mai târziu: nu se mai vedeau cozile de la prazul din lădiţe… După o nouă ameţeală, eram din nou în sala de sport, mult mai plină acum de indivizi înalţi şi cu ochii portocalii. În rest, sala era goală. Nici urmă de vreun echipament sofisticat. Doar nişte tenişi murdari şi renumitele saltele de gimnastică, cărora li se vedea buretele ros de pe margini, zăceau în dezordine pe lângă şpalierele de pe pereţi. Ba, mint! În mijlocul săli, înconjurată de arieni, trona veşnica ladă de sărit peste cap cu bătaie pe trambulină, aparat de care toată viaţa mea de şcolar şi elev de liceu fusesem terorizat. Pe aceasta era un ştergar oltenesc, iar în mijlocul său cristalul de călătorie temporală. Toţi ochii îl fixau cu intensitate, într-o tăcere de parcă eram la priveghi. Din când în când privirile se ridicau spre mine, fie încruntate, fie dispreţuitoare. Era clar că făcusem ceva ce nu ar fi trebuit şi că, prin cine ştie ce tehnologie, toţi aflaseră până la cel mai mic amănunt.

          Ceea ce a urmat m-a făcut ca până la sfârşitul zilelor mele să urăsc Luna! Unul dintre indivizi – un nenorocit, un… – s-a desprin de grupul tăcut şi s-a apropiat încet de ladă. Ţinea ceva în mână. Pe moment nu am dat importanţă. S-a oprit lângă cristal, apoi a ridicat privirea spre toţi cei din jurul său, parcă aşteptând o confirmare. După care a lovit cu sete cristalul cu un … cu un banal ciocan! Cred că am răcnit ca un porc înjunghiat, sărind la cel ce îmi făcuse ţăndări viitorul, planurile de călătorie în cretacic şi mezozoic ce mi se urzeau deja în minte. N-am apucat să fac mai mult de un pas, că m-am trezit plutind în aer, agitându-mă şi zbierând în continuare de furie. Individul a aruncat ciocanul pe jos, apoi s-a apropiat de mine, privindu-mă de foarte aproape, cu aceeaşi expresie cu care eu studiez exponatele preistorice de la intrarea în muzeul Antipa. Şi a mormăit furios către Gopi: „Ţi-am spus de atâtea ori că gena maternă este întotdeauna cea dominantă…”

          Apoi s-a întors către toţi ceilalţi şi a lătrat scurt: „Plecăm!”

          Ultimul în sală a rămas… preistoricul Tudose. M-a aşezat pe un morman de saltele, pentru că picioarele nu mă ascultau:

          – E un banal câmp antigravitaţional. În câteva minute o să-i treacă complet efectul, m-a asigurat băiatul, foarte amabil.

          Mi-a aranjat gulerul cămăşii şi a dat să se ridice.

          – De ce!? am mai murmurat printre buzele întredeschise, amorţite ca după o vizită la dentist.

          Simţeam cum lacrimile mi se împreunau în barbă cu un firicel de salivă care se scurgea din colţul gurii. Nectarie m-a privit cu compătimire şi înţelegere:

          – Trebuie să-i înţelegeţi, domnule profesor! Nu se putea altfel! Unele lucruri din trecut e bine să rămână acolo.

          Şi pentru că faţa mea l-a făcut probabil să priceapă că nu înţelegeam ce vrea să spună, a mai adăugat înainte să dispară şi el:

          – Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă s-ar afla adevărul despre 11 septembrie! Sau despre Revoluţia din ’89! S-ar duce naibii tot farmecu’ vieţii…

         

          ♣

         

          Gonisem ca un nebun pe drumul de întoarcere în Bucureşti. Soarta a ţinut cu mine de data aceasta: şi nu m-a oprit niciun Elefterescu. Plecasem, oricât de epuizat eram. Brabeţii insistaseră amândoi să rămân măcar o noapte la ei, cu toate că nu înţelegeau nici măcar de ce venisem în Maglavit. Ecaterina, într-un acces de melancolie filosofică în timp ce mesteca zdravăn într-un cazan cu grăsime ce fierbea în mijlocul curţii, îmi şoptise duios că ea înţelege că eu şi Didu simţim mereu nevoia să ne întoarcem la rădăcini. Deşi ştia foarte bine că eu eram din Pleniţa…

          Mai precis fugisem din Maglavit – nu mai stătusem nici să mă spăl o ţâră, cum mă îmbiase cumnata – pentru că îmi era teamă că sub imperiul puternicelor emoţii lăsate de tot ce trăisem, îmi va scăpa vreo vorbă, riscând să-mi pierd amintirile preţioase. Oricum, nu mai avea niciun rost să rămân. Cumnatul Păsărică nu avea timp de mine; era prins până peste cap cu înregistrarea sutelor de plângeri cu privire la dispariţia inexplicabilă a prazului, usturoiului şi, mai ales, a zaibărului din întregul orăşel: nu mai exista nicio moleculă! Iar Katÿ mă înnebunea cu scuipăturile în sânii ei generoşi şi descântecele pe care le bolborosea aproape continuu, de frică să nu i se taie săpunul de la vreo uitătură rea…

          Mă oprisem un singur minut la dispensar să-i las lui Ildy telefonul. Nu-mi mai era de niciun folos: orice bit de informaţie în legătură cu creatura dispăruse. Plecasem puţin bulversat, pentru că doctoriţa mă luase la rost, întrebându-mă cine sunt şi de unde aveam eu telefonul ei. De la foarte mică distanţă, îmi mărturisise că avea totuşi o vagă senzaţie că mă mai văzuse; aşa că un sărut tandru al mânuşiţei ce mi-o întinsese la plecare şi invocarea alianţei mele cu Păsărică o făcură să-mi declare că nu o să mai depună plângere că i se furase mobilul…

          Cred că era trecut binişor de miezul nopţii. Mă spălam pe dinţi într-un mod aproape automat, animat de o singură dorinţă: să mă bag cât mai repede în pat. Voiam să dorm şi să visez, apoi să mă trezesc… la realitate. La care realitate!? Ei bine, asta era cea mai mare curiozitate a mea acum…

          Prin uşa de la baie, nevasta-mea mă toca la cap în acelaşi ritm constant la care ajunsese după numai un an de la cununie: unde-am fost, ce-am făcut, iar am umblat cu beţivii aia… Că ce dracu’ inspiraţie îmi dau mie nişte nenorociţi care dorm prin laboratoare, pe ea n-o bag în seamă cu săptămânile, copiii ar mai avea nevoie şi de tată… Şuvoiul verbal se asemăna izbitor de mult cu zgomotul apei care curgea în chiuvetă… Cu diferenţa că Didu nu era prevăzută cu robinet…

          Am pus periuţa în paharul de pe etajeră şi, înainte să deschid uşa şi să-mi înfrunt soarta nedreaptă, m-am uitat în oglindă la ochii mei încercănaţi. Abia acum am observat cu atenţie marcajul genelor recesive de care amintea nenorocitul cu ciocanul: în irisul meu spălăcit se iţeau multe puncte portocalii. Foarte multe!

          Hmm… Avea dreptate vară-mea Gopi: frumuseţea maică-mii fusese irezistibilă pentru fratele lui taică-său…