Traversarea

– Ei bine?

– Ei bine, ce?

– Ţi-a plăcut?

– Mi-a plăcut.

– Nu prea se vede.

– Păi ce să se vadă? Mi-a plăcut, n-ai văzut c-am aplaudat?

Ieşeau de la operă, unde luase Adina bilete ca să-i facă o surpriză. Şi surpriză fusese, dar nu cum sperase ea. Mihai Nicodim era actor de teatru şi chiar dacă se presupune că actorii apreciază artele, nu era şi cazul lui. Ajunsese actor mai mult din întâmplare. După liceu a dat examen de admitere la facultatea de fizică şi chimie, dar a picat. De teama domnului Nicodim senior s-a dus acasă cu o poveste lungă şi întortocheată, din care ar fi trebuit să reiasă că a luat examenul, dar trebuie să mai dea nişte diferenţe în toamnă ca să-i departajeze pe profile. Taică-său văzuse deja listele, dar l-a lăsat să termine ce avea de spus, după care nici nu l-a certat, nici nu l-a lăudat.

– Tu trebuia să dai la actorie măi Mihai, că memorie ai, talentul văd că nu-ţi lipseşte şi cu notele pe care le-ai luat la examen nu cred că are rost să mai încerci în toamnă tot la fizică.

Spusese asta cu năduf, dar Mihai, de bucurie c-a scăpat aşa uşor, s-a gândit să-i facă pe plac, aşa că în sesiunea de toamnă a dat la teatru. A intrat al patrulea. A făcut toată facultatea fără să repete nici un an, dar şi fără nici un pic de entuziasm. La fizică dăduse ca să rămână împreună cu prietenul lui, Gore, dar nici fizica nu-i plăcuse. Asta până când a intrat la teatru şi a realizat cu regret ce atracţie mare simţise tot timpul pentru fizică, fără să-şi fi dat seama. Ca să-i demonstreze chemarea lui pentru fizică lui Gore, care se sufocase de râs când îl auzise, s-a apucat de citit tot ce credea el că merită să ştie în domeniul ăsta. La sfârşitul facultăţii, după ce patru ani ei doi nu avuseseră nici o discuţie din care să lipsească subiectele de fizică, Gore, care fusese bursier tot timpul, a recunoscut că-l judecase greşit.

– La câtă fizică ştii tu ca actor, dacă făceai facultatea de fizică, probabil ai fi fost olimpic.

Abia atunci a realizat că tot ce învăţase, învăţase pentru Gore. A fost cea mai aşteptată apreciere pe care o primise vreodată. După ce a obţinut-o s-a gândit c-o să renunţe la moftul ăsta cu fizica. Numai că moftul devenise drog. Discuţiile în contradictoriu cu Gore erau sarea şi piperul vieţii lui. Şi acum, după opt ani, aştepta întâlnirile cu el simţind anticipat savoarea polemicilor nelipsite care deviaseră cu timpul spre teme filozofice.

Aşa că spectacolul de operă de la care ieşise îl lăsa rece, iar el trebuia să mimeze entuziasmul pentru snoaba asta care aştepta laude.

– Deci chiar ţi-a plăcut?

– Mi-a plăcut dragă, nu ţi-am spus? Dar nu prea sunt în apele mele că iar mă doare gâtul. Cred că te conduc acasă şi mă duc până la farmacie să iau ceva.

Era snoabă, dar nu proastă. A înţeles că-i dă papucii, dar n-a zis nimic. Şi-a luat doar o faţă indignată, să vadă el că n-o poate duce cu preşul, ca pe un puşti de grădiniţă. Şi el a înţeles că ea a înţeles, dar n-a mai comentat pentru că de fapt chiar îl durea gâtul. Cu vreo jumătate de an în urmă fusese la un meci, unde urlase în tribună până răguşise şi de atunci nu mai scăpase de iritaţia din gât. Mâncase tot felul de dropsuri şi pastile, dar nu scăpase de usturime, iar de câteva săptămâni începuse să-l doară. Cu două zile în urmă s-a dus la un doctor care, după ce l-a consultat, i-a făcut o grămadă de analize la care urma să-i dea rezultatul mâine.

A dus-o pe Adina acasă şi l-a sunat pe Gore să-l scotă la o terasă. Gore era plecat din oraş, venea abia peste două zile. A rămas c-o să se vadă atunci. S-a dus acasă şi s-a culcat, deşi era devreme. A doua zi a plecat la teatru de dimineaţă. Aveau repetiţie la o piesă despre Caterina de Medici în care el avea rolul lui Nostradamus. Doi ani după ce terminase facultatea de teatru avusese câteva roluri principale pe care, deşi le abordase bine, le interpretase cu o lipsă totală de entuziasm, aşa că de atunci avea parte numai de roluri mici. Nu-l interesa. Important pentru el era să joace orice numai să ia salariu. Teatrul schimbase de atunci trei regizori, dar toţi se interesau de la început de prestaţia actorilor şi el mereu primea roluri secundare. Ultimul regizor era la prima lui piesă şi după ce i-a spus că el avea numai două intrări în scenă, de câte două minute fiecare, a simţit nevoia să se justifice.

– V-am ales pentru rolul acesta fiindcă aveţi acelaşi prenume cu personajul.

– Cum adică?

– Păi îl chema Michel de Nostredame.

– A, da? Bine.

Reacţia lui scurtă l-a lăsat cam nedumerit pe regizor, care se aşteptase probabil să emită pretenţii pentru un rol mai mare.

La repetiţie, pentru alea patru minute în care mai mult se plimba pe scenă decât vorbea, a stat la teatru şase ore. Pe la două a plecat şi s-a dus la spital să-şi ia analizele. La ghişeu era o doamnă grasă, tunsă scurt, care se străduia să bea pe furiş o ceaşcă de cafea. Când l-a văzut a ascuns ceaşca într-un sertar şi l-a întrebat vizibil deranjată.

– Dumneavoastră?

– Am venit pentru analize. Mă numesc Nicodim Mihai.

A văzut-o cum deschide un registru mare şi-l răsfoieşte oprindu-se la ultima filă completată.

– Da. Domnul Nicodim Mihai. Aveţi de făcut două analize. Mergeţi la etajul doi, camera nouă.

– Doamnă eu am făcut deja analizele, acum am venit pentru rezultate.

– Trebuie să repetaţi două din ele.

– De ce?

– N-au ieşit concludente.

Ştia că dacă te pun să repeţi analizele nu e bine. Avusese un unchi pe care l-au pus să facă nişte analize de trei ori, ca să fie absolut siguri, după care i-au spus că are cancer. A murit după două luni.

– Nu ştiţi cumva din ce cauză pot fi neconcludente?

Asistenta i-a văzut faţa speriată şi i s-a făcut milă de el. I-a şoptit confidenţial.

– Sunt reactivii proşti. Nu mai sunt bani să ia substanţe de calitate. Dar să nu le ziceţi că v-am spus eu. Mergeţi la camera nouă, etajul doi.

Confidenţa femeii nu l-a liniştit deplin. Era hotărât să-l întrebe şi pe doctor de ce trebuie să repete analizele. Numai că doctorul nu era la spital astăzi, iar asistenta care era la camera nouă nu ştia, sau n-a vrut să-i spună despre ce era vorba. I-a recoltat cele două analize şi l-a chemat peste două zile după rezultate. Atunci era de gardă şi medicul care trebuia să le interpreteze.

A plecat destul de bulversat de la spital. Nu era prăpăstios de fel, dar treaba asta l-a pus pe gânduri şi era sigur că n-o să se poată linişti decât după ce-i va spune medicul ce-a găsit la analize.

Ca să mai scape de gândurile negre s-a dus la Mall să vadă un film. Când stătea la rând să ia bilet l-a sunat Adina. Iniţial a vrut să nu-i răspundă, dar cum o ştia pisăloagă şi-a dat seama c-o să insiste la nesfârşit. Voia să-l vadă, numai că el nu avea chef nici de ea, nici de altcineva şi i-a zis că au repetiţie până noaptea târziu. L-a crezut, ştia că peste două zile aveau premiera.

Când a ieşit de la film era ceva mai relaxat. A mâncat o pizza şi s-a gândit că n-ar fi rău să mai intre la un film, oricum n-avea ce face singur toată seara. Filmul dinainte fusese o comedie, acum a ales un film de aventură. După ce s-a terminat a plecat pe jos spre casă. Era deja întuneric. I-ar fi plăcut să meargă pe la Gore, dar Gore venea abia mâine.

Ajuns acasă, a găsit în uşă o notificare de la fisc. Nu plătise impozitul şi acumulase nişte majorări. Şi-a adus aminte de vorba aia cu moartea şi taxele, şi a început să înjure cu obidă, guvern, parlament, fisc, primărie şi pe profu’ de mate din liceu. Ăsta din urmă n-avea nici o legătură cu taxele, dar de fiecare dată când se enerva pe cineva, nu uita să-l adauge şi pe el la pomelnic. Avea el motivele lui. Acum nu-i mai păsa de analize. Se ambalase şi-şi vărsa năduful pe cine-i venea în minte. Şi-a luat o bere din frigider şi s-a aşezat în pat să mai vadă un film. A adormit cu televizorul aprins şi cu sticla de bere în mână.

A doua zi s-a trezit târziu. Era ultima zi până în premieră şi nu aveau repetiţie. Avea chef să socializeze şi s-a gândit s-o sune pe Adina. Apoi şi-a adus aminte că azi trebuie să vină Gore de la ţară şi n-a mai sunat-o. Îl prefera pe Gore. Ştia c-o să-l anunţe când ajunge, aşa c-a ieşit afară să mai umple timpul rămas plimbându-se prin oraş.

Gore l-a sunat abia la patru şi l-a chemat pe la el. Venise cu două sacoşe mari cu mâncare de la părinţi, aşa c-aveau de lucru. Mama lui Gore, femeie de la ţară, îl aproviziona cu mâncare de fiecare dată când mergea pe acasă. Rămăsese cu obiceiul ăsta de când era elev şi apoi student căminist. Degeaba îi spunea mereu că acum are bani să-şi cumpere singur sau să mănânce la restaurant, nu scăpa niciodată de bagaje. Aşa că-şi făcuse un obicei din a-l chema pe Mihai pe la el după ce venea de la ţară şi vreo două zile mâncau amândoi cât îi ţineau burţile. De data asta aveau sarmale, chiftele, raţă umplută, cozonac, plăcintă cu mere şi trei litri de vin. Au început uşurel. Mesele lor erau lungi şi vorbite. De fapt mâncarea era mereu un pretext pentru discuţii şi controverse interminabile. Între două sarmale Gore l-a întrebat pe Mihai.

– Îţi mai aduci aminte de discuţia aia cu întoarcerea în timp, în ideea de a schimba desfăşurarea unor evenimente?

– Îmi aduc aminte. Susţineai că de fapt nu s-ar putea schimba nimic. Dar nu prea aveai argumente.

– Acum am. M-am gândit bine şi am conceput o teorie pe care atunci n-am reuşit să o ating decât tangenţial.

Mihai se uita la Gore cum mănâncă relaxat, ca şi cum spusese tot ce avea de spus.

– Ce teorie?

– Stai mă. Trebuie s-o iau de la început, aşa cum am ajuns şi eu să dezvolt ideea asta. Am plecat de la Teoria Relativităţii, care spune că nu există un sistem de referinţă universal valabil. Orice sistem de coordonate poate deveni sistem de referinţă în măsura în care îl definim noi ca atare. Asta a dus la concluzia, deprimantă pentru unii, că în tot universul nu există nici un punct de reper absolut fix.

– Din păcate aşa este. Eu fac parte dintre ăia, nu deprimaţi, ci dezamăgiţi de lipsa unui punct de reper absolut fix. De aia au ajuns la noi să fie unii mai egali decât alţii, ca în ’’Ferma Animalelor’’. Că fiecare interpretează legea din punctul lui de vedere.

– Hai mă Mihai că-mi tai tot elanul. Vrei să asculţi teoria mea sau înjurăm guvernul?

– Scuză-mă, nu te mai întrerup.

– Ei bine, nu e cazul să mai fi dezamăgit pentru că am găsit un punct de reper absolut fix. Nu e unul singur pentru toată lumea, dar fiecare dintre noi are un punct pe care îl poate considera fix în raport cu întreg universul. Punctul naşterii.

– Vrei să spui locul naşterii.

– Nu Mihai, mă refer la determinarea punctului ăsta, definind toate cele patru coordonate, adică inclusiv timpul. Ce facem după ce ne naştem poate varia în funcţie de noi, de cei din jur, de starea vremii şi de multe altele, dar punctul naşterii este imuabil în raport cu toată viaţa noastră, de oriunde l-ai privi din univers. Toate teoriile care susţin existenţa unei a patra dimensiuni, compară diferenţa între patru şi trei dimensiuni cu cea între trei şi două dimensiuni. O să fac şi eu la fel. Să ne imaginăm că universul are doar două dimensiuni. Dacă privim universul ca pe un plan care curge prin timp, acesta va umple timpul pe care îl străbate, lăsând în urmă un spaţiu tridimensional care formează istoria universului. Tot spaţiul acela tridimensional va fi plin de o mulţime de puncte, care reprezintă punctele de naştere ale tuturor oamenilor. Punctele alea vor fi distribuite în tot volumul acelui spaţiu, pentru că ne naştem în locuri diferite şi în momente diferite. Dar ele nu-şi vor schimba niciodată poziţia, pentru că ne naştem o singură dată, într-un singur moment şi într-un singur loc. Acum imaginează-ţi vieţile oamenilor ca pe nişte fire ce pleacă din punctele de naştere şi curg în jos odată cu timpul, formând o mulţime de segmente de diverse lungimi în funcţie de cât a trăit fiecare.

– De fapt o viaţă nu va fi un segment, ci o multitudine de segmente legate între ele în funcţie de cum s-a plimbat fiecare de-a lungul vieţii dintr-un loc într-altul.

– Ai dreptate doar dacă privim exemplul pe care l-am dat, în modul simplist descris de mine. Dar eu cred că linia fiecărei vieţi este dreaptă, dacă o raportăm la un sistem de referinţă corespunzător. Un sistem de referinţă care să ţină cont de neuniformităţile spaţiului şi timpului.

– Cum adică neuniformităţile spaţiului şi timpului?

– Păi spaţiul tridimensional e uniform când e privit din interior. Dacă l-am privi dintr-un spaţiu cu patru dimensiuni am putea constata că nu e deloc omogen. Şi mai mult decât atât, ar putea să nu fie fix, să-şi schimbe în timp forma. Iar timpul, deşi îl numim a patra dimensiune, nu e o dimensiune, e un vector. E ca o forţă care atrage necontenit spaţiul, lăsând în urmă istoria plină de segmentele-vieţi. De unde ştim noi că forţa asta e constantă? Şi ea poate fluctua. Aşa că, dacă am putea ţine cont de toate variabilele astea, am putea construi un sistem de referinţă în care toate firele alea ar fi perfect drepte. Ar fi nişte traiectorii care pleacă din puncte bine determinate pe direcţii fixe.

– Asta dă apă la moară teoriei cu soarta, cu destinul pe care nu poţi să-l schimbi.

– De ce?

– Păi dacă ştiu punctul de plecare şi direcţia, pot stabili tot traseul. Mai puţin lungimea traseului. Adică singurul lucru pe care nu-l poate afla un om ar fi data morţii.

– Mda. Nu m-am gândit la asta. Eu am dus teoria în altă direcţie.

– Hai spune, că iar te-am întrerupt.

– Da. Plecând de la ce am spus până acum, putem considera că firul ăla care pleacă din punctul naşterii este în acelaşi timp şi memoria fiecărui individ. Putem compara fiecare om cu un păianjen care şi-a lipit firul în punctul naşterii şi acum coboară pe el în jos. Firul străbate timpul de la data naşterii până în momentul prezent. Fiecare amintire din trecutul nostru este de fapt un impuls dat firului într-un anumit punct, care se transmite până la noi cei din prezent. La fel cum un păianjen simte, datorită vibraţiei transmise, incidenţa unei insecte cu firul lui şi poate aprecia distanţa la care s-a produs. Amintirile noastre despre evenimente care s-au produs de mult sunt din ce în ce mai slabe, pentru că informaţia – sau vibraţia – se atenuează de-a lungul firului, proporţional cu lungimea traseului străbătut. Vom ajunge la un moment dat să ne amintim din perioada copilăriei doar evenimentele care ne-au marcat foarte puternic, cele care reuşesc să mişte firul suficient de tare încât mişcarea să se transmită până în prezent.

Gore s-a oprit cât să-şi aprindă o ţigară, după care a continuat.

– Şi acum ajung la problema cu modificarea trecutului. Să presupunem că, printr-o metodă pe care n-o cunoaştem încă, eu mă pot întoarce în timp cu o zi. Hai să iau un exemplu concret. Ieri am jucat la loto şi azi am constatat că au ieşit alte numere. Mă întorc ieri, să pun numerele corecte. Dar conform teoriei segmentului (hai s-o numim aşa) dacă eu aş păstra şi memoria de ieri până azi, firul memoriei ar face un unghi prin această întoarcere, ceea ce l-ar face să nu mai fie drept.

– Asta înseamnă că teoria ta e greşită. Păcat, era foarte interesantă şi până aici nu avea nici un cusur.

– Nu e greşită nici acum. Numai că, tocmai datorită acestei teorii, se dovedeşte că nu putem memora două variante ale istoriei pentru aceeaşi perioadă de timp. În momentul în care m-am întors ieri, pentru a păstra liniaritatea segmentului, eu pierd memoria de ieri până azi. Aşa că n-o să mai ţin minte pentru ce m-am întors. De fapt nici n-o să ştiu că m-am întors, pentru că memoria mea va păstra doar evenimentele de la data naşterii până ieri, chiar dacă eu am trăit o dată şi de ieri până azi. Şi în mod logic, având aceleaşi date de pornire, voi străbate de ieri până azi exact acelaşi traseu ca data trecută. Deci n-o să pot modifica nimic pentru că n-o să ştiu că m-am întors, aşa că voi face exact ce am făcut şi data trecută şi implicit voi alege aceleaşi numere necâştigătoare.

– Deci dacă vrei şi reuşeşti să te întorci în timp, asta înseamnă că viaţa ta se termină fără ca tu să mori.

Gore, concentrat la logica explicaţiei lui, n-a prins sensul afirmaţiei lui Mihai.

– Cum adică să nu mori?

– Păi dacă de ieri până azi vei face totul la fel ca data trecută, azi o să vrei din nou să te întorci, aşa că vei intra într-o buclă din care nu există ieşire. N-o să poţi trece niciodată de ziua de azi, dar nici n-o să mori niciodată. Vei retrăi la infinit aceeaşi zi.

– Mă, eu am ajuns cu teoria asta doar până aici, că voiam să demonstrez de ce nu se poate modifica istoria călătorind în timp. Dar cu siguranţă mai putem găsi şi alte efecte ale ei. Mă gândesc acum că există totuşi o metodă pentru a detecta o eventuală călătorie în timp. Dacă rămânem la exemplu pe care l-am dat, eu n-o să ştiu niciodată că m-am întors în timp, dar o să ştii tu.

– De unde să ştiu?

– Păi de azi înainte eu o să dispar. Cum ziceai tu, deşi n-o să mor, timpul meu se termină totuşi azi. În momentul în care n-o să mă mai găsească nimeni, nici viu nici mort, înseamnă că am intrat în bucla aia de timp.

– Asta dacă nu eşti cumva la madam Genoveva.

Gore şi-a mai pus nişte vin în pahar şi s-a făcut că n-aude. În urmă cu un an îl apucase amorul pentru o tipă cam de vârsta lui. Frumuşică, isteţică, l-a convins, după trei zile de când s-au văzut prima dată, să se mute la ea. O săptămână a fost atât de amorezat, că n-a mai dat nici pe acasă, nici pe la muncă. Mihai îl căutase la început nedumerit, iar mai apoi neliniştit de-a binelea. După o săptămână, exact când voia să anunţe la poliţie, s-a trezit cu Gore la el acasă, spăşit, ruşinat, cu nasul vânăt şi mult mai mare. Duduia uitase să-i spună că e măritată cu un marinar de un metru nouăzeci şi opt, care a venit acasă neanunţat şi când l-a văzut pe Gore l-a înghesuit într-o debara.

– Păi bine măi Gore şi tu n-ai zis nimic?

– N-am vrut să-l deranjez, c-avea cam două chintale.

– Puteai măcar să te fereşti.

– Nu mi-a permis spaţiul locativ. Debaraua era mică rău.

Mihai şi-a pus şi el nişte vin în pahar. Acum, când vedea că Gore nu mai zice nimic, îi părea rău c-a adus vorba de povestea aia veche, aşa că s-a gândit să reînnoade discuţia.

– E foarte interesantă teoria ta măi Gore, dar mă gândesc acum la ceva care ar putea s-o infirme. Dacă într-un fel oarecare ai putea să te întorci în timp, atunci nu văd ce te-ar împiedica să te întorci înapoi o sută sau o mie de ani. Să traversezi timpul dincolo de punctul naşterii. Ei bine, în cazul ăsta nu mai poţi evita frângerea liniei memoriei.

– Ba da, poţi. S-a grăbit Gore să răspundă însufleţit. M-am gândit şi la asta. Dacă treci dincolo de punctul naşterii, firul memoriei va fi tot drept, numai că se va întinde în spatele punctului naşterii.

– Adică memoria ta va conţine evenimentele din punctul de unde ai ajuns până în punctul naşterii?

– Aşa mă gândesc, pentru că numai acele evenimente pot face să vibreze firul memoriei tale.

– Asta înseamnă că n-o să-ţi mai aduci aminte nimic din viaţa ta trăită după punctul naşterii. Din viaţa pe care ai avut-o până să faci traversarea.

– Nu, n-o să-ţi mai aduci aminte nimic. Pentru că asta ar contrazice teoria segmentului. Vei avea un fel de memorie viitoare, în loc să ai o memorie trecută.

În momentul acela a pornit radioul pe care-l folosea Gore ca ceas deşteptător. Când a văzut că e şase dimineaţa, Mihai s-a ridicat grăbit de pe fotoliu.

– Gore, continuăm discuţia data viitoare. Mă duc să mă culc vreo câteva ore că la patru am premiera.

– La patru? Păi vin şi eu să te văd.

– Vino! Am vorbit cu Gina să facă rezervare pentru tine şi pentru Adina. Da’ să vii mai devreme că ştii ce ai păţit data trecută.

– Vin, că azi n-am nici o treabă.

– Bine. Te salut, am plecat.

– La revedere! Şi somn uşor!

A ajuns acasă puţin înainte de şapte, dar nu s-a mai culcat. Şi-a adus aminte că la opt trebuie să meargă după analize şi iar l-a cuprins neliniştea. La spital, după ce a spus pentru ce venise, asistenta de la ghişeu l-a trimis la cabinetul medicului.

– Mergeţi direct, că analizele le-a luat domnul doctor acum o jumătate de oră.

Asta i-a sunat ca o ameninţare. Inima a început să-i bată cu putere şi pe scări în sus i-a trecut prin minte să se întoarcă şi să meargă acasă. Şi-a făcut totuşi curaj şi a ajuns în faţa cabinetului. Pe două scaune alăturate stăteau doi domni în vârstă care discutau în şoaptă. S-a aşezat şi el, dar n-a putut să stea jos. S-a ridicat şi a început să se plimbe agitat pe coridor. După câteva minute uşa cabinetului s-a deschis şi unul dintre bătrâni s-a ridicat şi a intrat. Când s-a închis uşa, Mihai, care rămăsese fără respiraţie, a oftat uşurat şi a început din nou să se plimbe. Şi-a adus aminte cum făcea când era mic şi-l trimitea maică-sa singur la dentist. Cum ajungea acolo, căuta cel mai întunecat colţ din sala de aşteptare şi stătea nemişcat, ţinându-şi răsuflarea de fiecare dată când se deschidea uşa cabinetului. Aştepta aşa, cu inima cât un purice, ore întregi, până când asistenta ieşea şi anunţa că domnul doctor şi-a terminat programul pe ziua de azi, aşa că pacienţii rămaşi trebuie să-şi facă programare pentru altă zi. Apoi o zbughea fericit acasă unde spunea, fără să mintă, că a fost aglomeraţie şi domnul doctor le-a spus să vină altă dată.

După o vreme, din cabinet a ieşit primul bătrân şi a intrat celălalt. Mihai s-a aşezat pe scaun de două ori, dar s-a ridicat de fiecare dată ca să-şi continue plimbarea nervoasă prin faţa uşii. Se uita la ceas din zece în zece secunde, dar dacă l-ar fi întrebat cineva ce oră e n-ar fi ştiut să spună. Când s-a deschis uşa şi a ieşit cel de-al doilea bătrân, a rămas blocat, neputând să mai facă nici o mişcare. Doctorul, care a venit să închidă uşa rămasă întredeschisă, l-a văzut şi, cu o faţă îngândurată, l-a poftit înăuntru.

– Intraţi domnule Nicodim!

A intrat şi a rămas în picioare în faţa biroului. Medicul a ocolit biroul şi s-a aşezat pe fotoliu. Apoi i-a făcut şi lui semn să se aşeze.

– Luaţi loc vă rog!

S-a aşezat pe scaun, dar n-a reuşit să se relaxeze. Muşchii îi erau la fel de încordaţi ca şi când ar fi stat în picioare.

– Domnule Nicodim, spuneaţi că aveţi iritaţia asta în gât de şase luni?

– Da.

– Şi e prima dată când faceţi analizele astea?

– Da.

Medicul şi-a scos o ţigară din pachet şi a dus-o spre gură. Pe la jumătatea gestului, s-a răzgândit şi a pus-o pe masă, acoperind-o cu palma. Apoi s-a ridicat în picioare cu un gest prea agitat, pentru figura calmă pe care încerca s-o afişeze.

– Domnule Nicodim, din păcate analizele dumneavoastră au scos la iveală un cancer într-o stare destul de avansată. Nu e totul pierdut, dar n-are rost să vă dau speranţe deşarte. Cazurile de remisie, într-un stadiu al bolii similar cu al dumneavoastră, sunt atât de rare încât pot fi considerate miracole.

– Dar există, nu?

Mihai negocia. Voia şanse ceva mai mari decât cele pe care le avea de fapt. Nu putea să se gândească la moarte, la moartea lui. Şi-a adus aminte ce i-a spus asistenta cu două zile în urmă.

– Domnule doctor, dacă sunt reactivii proşti şi au ieşit analizele greşite? Înseamnă că şi diagnosticul e greşit, nu?

– Domnule Nicodim eu sunt un om orgolios. Dar nici nu vă închipuiţi cât de mult îmi doresc să greşesc în toate cazurile de genul acesta. Bineînţeles, în situaţia dumneavoastră, o a doua părere este practic obligatorie. Rugămintea mea este să nu mai aşteptaţi nici o clipă. Sunt persoane care se tem atât de mult de o confirmare a diagnosticului încât renunţă definitiv.

Cuprins de spaimă şi incapabil să mai asculte calm în continuare, Mihai se ridicase deja în picioare, aşa că medicul n-a mai continuat. A rămas şi el în picioare, uitându-se la cel pe care-l anunţase că va muri. Mihai a stat o vreme nemişcat, gândindu-se că poate trebuie să mai spună ceva. N-a ştiut ce să mai spună, aşa că a dat bună ziua, s-a întors şi a plecat, lăsând uşa deschisă în urma lui. Ajuns în faţa spitalului, a plecat pe trotuar fără să se gândească unde anume vrea să ajungă. În mintea lui pornise un război cu vinovatul pentru situaţia în care se descoperise. Duşmanul acesta trebuia să înţeleagă, sau dacă nu, îl va obliga el să înţeleagă că nu poate să moară acum. Şi mai ales nu poate să moară în felul ăsta stupid, semi-anunţat. Dacă e anunţat c-o să moară, atunci să-l fi anunţat cu câţiva ani înainte, să termine şi el ce mai are de făcut. Sau altfel, să nu-l anunţe deloc. Să moară când o muri, fără să ştie dinainte. Ce e cu avertismentul ăsta ” fii atent că te omor ’’? Păi ori mă omori, ori nu mă omori. La ce bun să mă mai anunţi, dacă tot nu pot face nimic?

Nu se adresa cuiva definit. Duşmanul lui nu avea nici faţă nici nume. Deşi se născuse într-o familie de oameni credincioşi, cu timpul se îndepărtase de religie, ajungând mai târziu să conteste cu vehemenţă existenţa vreunui Dumnezeu. Aşa că acum, cu toată spaima pe care o simţea, i s-ar fi părut infam să-l acuze de starea lui pe cel a cărui existenţă o negase atâta vreme. De aceea, cel cu care se certa nu era cineva anume. Ştia sigur că cineva sau ceva e vinovat de soarta lui nedreaptă, dar nu ştia cine sau ce.

Ducându-şi războiul lui, cu duşmanul necunoscut, şi-a dat seama c-a ajuns în parc. S-a aşezat pe o bancă şi renunţând pentru o clipă la gândurile războinice, s-a trezit dintr-o dată într-o lume care părea scoasă dintr-o poveste. Deşi era vară şi totul în jur era plin de verdeaţă, întreg parcul căpătase pentru el o tentă gălbui-maronie, ca într-o poză sepia. Vedea copacii învăluiţi de o lumină caldă, portocalie, ca în serile unei toamne târzii. Toate zgomotele parcului răzbăteau până la el printr-un ţiuit continuu, ca atunci când ţi se desfundă urechile la creşterea presiunii. Descătuşat de gândurile de până atunci, a realizat pentru prima oară, în mod concret, că pentru el ducea războiul acela mental. Nu pentru o cauză impersonală căuta un vinovat şi o soluţie. Chiar el era cel care urma să moară. Revelaţia asta, în loc să-l sperie mai tare, l-a liniştit. S-a lăsat cuprins de atmosfera asta de basm care-l încercuia ca un zid protector, separându-l de lumea reală, lumea în care îl pândea pericolul morţii iminente. O vreme s-a complăcut în starea asta de prostraţie care-i alungase frica şi-i ostoise aleanul.

Apoi, treptat peisajul din jurul lui a început să capete iar culoare. Zgomotele maşinilor din apropierea parcului au devenit predominante şi toată atmosfera de poveste a dispărut, lăsând loc imaginii prozaice, a parcului cu bănci rupte, cu hârtii aruncare pe jos, cu balta mare şi plină de noroi ce rămăsese pe locul fostului lac.

Teama i-a revenit într-o formă atenuată care i-a permis să gândească lucid la ceea ce aflase astăzi. Ideea că nu poate să moară aşa, în modul ăsta stupid, nu l-a părăsit, doar că acum nu mai învinovăţea pe nimeni. S-a gândit că trebuie să facă ceva, să găsească o soluţie pe care acum nu reuşea nici măcar s-o întrezărească. Tăria cu care credea că nu vă muri aşa i-a creat certitudinea că rezolvarea era la îndemâna lui, trebuie doar s-o vadă. Ţipetele unor copii care se jucau l-au dezmeticit complet şi i-au mutat gândurile la rutina zilei de azi. S-a uitat la ceas şi a constatat că era trecut de două. La trei trebuia să fie la teatru. Ar fi trebuit să se bărbierească, dar nu mai avea timp şi oricum la spectacol purta barbă falsă. Era destul de aproape de teatru, aşa că s-a dus pe jos.

Ajuns acolo a constatat că venise printre primii. Regizorul părea să fie în pragul apoplexiei. Fiind prima lui piesă, avea un trac îngrozitor şi era disperat că s-ar putea să nu ajungă la timp toţi actorii. După ce au venit toţi, agitaţia lui a căpătat altă motivaţie. Era oare sigură toată lumea că-şi cunoaşte rolul perfect? În afară de actriţa din rolul principal, care era foarte afectată de importanţa ei, nu prea îl băga nimeni în seamă. Mihai s-a dus în foaier să bea o cafea. Îi venea să râdă de spaimele regizorului ”Uite domnule ce probleme cruciale are ăsta’’. Reuşise să se detaşeze total de starea pe care o avusese toată dimineaţa şi acum privea totul foarte degajat.

După ce şi-a băut cafeaua s-a dus în cabina de machiaj unde şi-a lipit singur barba, şi-a pus costumul şi s-a aşezat pe o canapea de recuzită să se odihnească. Intrările lui în scena erau pe la jumătatea spectacolului. Se simţea foarte obosit şi a adormit, dar l-au trezit zgâlţâielile furibunde ale regizorului.

– Ce faci domnule, dormi? Acum ţi-ai găsit, când trebuie să intri în scenă? Du-te domnule şi fă-ţi rolul că se termină piesa!

Trezit brusc, era să facă o gafă şi să intre cu câteva minute mai devreme. L-a tras de mână Carmen, care juca rolul Dianei de Poitiers.

– Stai mă uşor, ce te arunci ca nuca-n perete? Tu te iei după istericul ăla? Dacă stătea acasă ieşea un spectacol de nota zece, pe când aşa…

Când a sosit momentul a intrat în scenă, unde trebuia să aştepte vreo două minute într-o sală de consiliu a palatului, în timp ce două cameriste ale reginei îl bârfeau pe rege, dezvăluind una alteia infidelitatea lui faţă de regină. Apoi una dintre ele l-a condus în partea cealaltă a scenei şi i-a deschis uşa de la cabinetul Caterinei de Medici, unde se presupune că el urma să-i facă acesteia nişte preziceri. A ieşit din scenă pe uşa aia şi s-a întors în culise să-şi aştepte şi a doua intrare tot aşa de scurtă. Cât a stat pe scenă a încercat să se uite după Gore şi Adina. Ştia unde aveau locuri rezervate, dar n-a putut să-i vadă din cauza unui reflector care-l orbea.

La câteva minute a urmat antractul şi s-a schimbat decorul. Nu mai aveau de mult decât un maşinist, aşa că a ajutat şi el la mutarea pereţilor şi a mobilierului. A doua lui intrare în scenă era la începutul actului doi când regina trebuia să-l apostrofeze pentru modul brutal în care îi vorbise fiului ei, Carol, iar el urma să se justifice destul de spăşit. După interpretarea rolului a fost scos din scenă pe o uşă care dădea, teoretic, în dreptul unei străduţe rău famate din Paris. Când s-a închis uşa în spatele lui a simţit cum îl cuprinde o stare de leşin, după care privirea i s-a întunecat şi a căzut jos.

*

La terminarea spectacolului, Gore şi Adina au ieşit în faţa teatrului să-l aştepte pe Mihai. Ştiau că o să dureze puţin mai mult până se schimbă actorii, până se laudă unul pe altul, aşa că au făcut şi ei puţină conversaţie. Părerea lui Gore era că piesa fusese bunicică, dar Adina i-a găsit tot felul de cusururi. Înainte să intre prea adânc în polemică au început să iasă actorii. Pe cei mai mulţi îi cunoşteau personal de la Mihai aşa că i-au salutat şi i-au felicitat pe fiecare în parte. După ce au ieşit toţi şi Mihai tot n-a apărut, Gore a intrat înapoi să vadă ce e cu el. A găsit-o pe Gina care stingea luminile în foaier.

– Îl aşteptam pe Mihai să iasă şi n-a mai apărut.

– Păi nu mai e nimeni înăuntru că eu am stins peste tot.

– O fi ieşit mai devreme?

– Dacă nu l-aţi văzut, a ieşit sigur mai devreme, că rolul lui s-a terminat pe la jumătatea piesei.

– Bine Gina. La revedere!

– La revedere dom’ profesor!

A ieşit afară şi s-a dus la Adina.

– Nu mai e. Gina zice c-a ieşit mai devreme.

– Şi a plecat fără să ne aştepte?

– S-o fi dus la o bere cu colegii.

– Care colegi, că au ieşit toţi odată şi Mihai nu era cu ei.

– Atunci s-o fi dus să se culce, că noaptea trecută a fost pe la mine şi ne-a prins dimineaţa treji.

– Azi trebuia să se ducă după analize. Eu îl sun să văd ce e cu el.

Şi cu o expresie îngrijorată şi-a scos telefonul să-l sune.

– Lasă-l în pace Adina, nu-l mai stresa atâta. O să ne sune el când o să aibă chef. Poate că e deja acasă şi doarme.

Fără prea multă convingere, Adina a renunţat totuşi să-l mai sune şi a băgat telefonul în poşetă. Au mers împreună până la gura de metrou unde ea a coborât, iar Gore şi-a continuat drumul spre casă.

*

Când s-a trezit din leşin, Mihai şi-a dat seama că e deja noapte şi el zace pe caldarâmul de piatră al unei străduţe străjuită de două şiruri de case vechi. Purta hainele de recuzită de la rolul lui Nostradamus. Incapabil să-şi mai aducă aminte ceva, s-a ridicat şi a pornit pe străduţa aia, cu paşi hotărâţi, ca şi cum ştia sigur unde trebuie să meargă. Ajuns în faţa unei case mari, a intrat, a urcat la etaj şi a pătruns într-un dormitor somptuos, unde s-a culcat fără să încerce să se mai gândească la ceva.

A doua zi, Nostradamus s-a trezit şi s-a pregătit să meargă la Academia Regală. Ştia că trebuie să ajungă acolo şi să citească o carte numită Istoria Lumii. Citind-o a remarcat cu câtă dezinvoltură, oameni consideraţi învăţaţi puteau să scrie poveşti fantastice despre o presupusă istorie pe care ei o considerau cunoscută. Era înconjurat de nişte ignoranţi ce se credeau savanţi, dar care nu ştiau nimic despre viitor. Nu-şi dădea seama cum puteau fi cu toţii atât de liniştiţi, când nu erau în stare să vadă nici măcar viitorul cel mai apropiat. Cum se poate trăi oare cu spaima că nu ştii ce-o să păţeşti mâine sau peste un ceas? Cum se pot lăsa pe mâna hazardului, cum se pot avânta spre viitor fără nici o călăuză, fără nici o lumină care să le arate unde să facă următorul pas?

Probabil frica asta, de un viitor pe care nu-l vedeau, îi făcea să inventeze poveştile acelea fantasmagorice, despre trecutul pe care pretindeau că şi-l cunosc. Nu-şi dădea seama cum reuşise până acum să trăiască în mijlocul acestei gloate de uituci. Dar el ştia bine că de acum încolo va trăi printre ei cu glorie şi onoruri, apreciat de regi şi regine. Va trăi printre ignoranţii aceştia care-şi uitaseră viitorul, dar care pretindeau în mod stupid că-şi cunosc trecutul. Va trăi şi vă scrie el o istorie a viitorului, o istorie adevărată, nu fabulaţiile pe care le scriau ei drept o istorie a trecutului.

Daniel Barbu s-a născut pe 13 octombrie 1968, în Curtea de Argeş. Este electrician PRAM (un mix între electrician şi electronist). Locuieşte în Curtea de Argeş.

A publicat proză scurtă în revista online SRSFF.