La Universitatea Turku din Finlanda se predă cursul intitulat Digital Culture Theory. Jussi Parika se ocupă de acesta, un teoretician media, scriitor și Reader in Media & Design at Winchester School of Art (University of Southampton), după cum scrie el însuși pe pagina sa de internet. Există deschideri ale universităților înspre nou, înspre introducerea în aria curriculară a unor discipline noi, în contact direct cu prezentul. Este vorba despre universitățile americane, vest-europene și cele de prin Asia, din Extremul Orient, doar nu vă închipuiați că vă voi oferi exemple de la noi din țară. La noi se practică în continuare încremeneala academică, iar unii autori își explică acest situs prin tradiția gândirii autohtone. Fie și așa, această explicație devine ireleventă și derizorie în contextul dinamismului actual, al degradării liniei dintre formare – educare și piața forței de muncă. Lev Manovich, cum am mai spus în alte articole, dorește tocmai să surprindă acest prezent, această paradigmă într-o continuă schimbare. Demersul său este unul cât se poate de firesc, aș spune, chiar dacă sarcina prinderii teoretice a ceea ce scapă mereu, din cauza dinamismului său, este o sarcină ingrată din anumite aspecte. O spune el, ceea ce scriu astăzi, mâine ar putea să nu mai aibă aplicabilitate. Eu merg pe această idee frumoasă, a unui update aplicat mediului academic, a unei deschideri înspre regândirea curriculară. Îmi vine în minte un discurs drăguț al lui Ken Robinson, “educaționalist” care mizează pe o repoziționare radicală în ceea ce privește sistemele de învățământ. El le vede pe acestea din urmă precum o suprimare a creativității elevilor/ studenților. Nici măcar reformarea unui sistem de învățământ nu ar fi utilă, întrucât ceea ce trebuie aplicat nu este “evoluția” sistemului, ci “revoluția” lui.
Ați avut vreodată sentimentul că treceți prin viață fără să faceți cu adevărat ceea ce vă place? Sfaturi precum “nu studia filosofia, căci nu vei avea niciun job sau nu te face artist, întrucât…” devin din ce în ce mai dese în actuala configurație a pieței forței de muncă și a poziției universităților. Îmi exprim acordul cu Sir Ken: da, trebuie să regândim totul în sensul acordării întâietății creativității, dezvoltării personale a individului care pătrunde în spațiile menite să facă tocmai acest lucru. Care este sensul universității? În mod cert nu acordarea de simple diplome sau aruncarea pe piața forței de muncă a unor indivizi insuficient pregătiți pentru ceea ce vor găsi aici. Mă întreba în tânăr licean, cu puțin timp în urmă, dacă s-ar merita să studieze filosofia, în contextul în care părinții săi îl îndrumă spre domenii care-i pot asigura un job. Nu am găsit de cuviință să-i spun ce anume va putea face, căci aceasta este o enigmă, ci la ce anume să nu se aștepte. Întrebarea simpatică a unui amic: Un absolvent de filosofie își depune CV-uri, ca tot omu’, la firme pentru a-și găsi un job? Răspuns: Da, deși angajatorii vor privi sceptici “capabilitățile” acelui om, deoarece habar nu au de ce se face la filosofie și ce anume poate face un astfel de absolvent. Profit de situație pentru a reitera poziția mea împotriva accepției de a privi filosofia ca alternativă. În actuala conjunctură socio-economică, o culpă îi revine și universității pentru statutul absolvenților săi, pentru faptul că este incapabilă să-și aplice un update, să-și pregătească tinerii în ton cu ce se petrece în prezent. Din acest punct de vedere îi simpatizez pe tinerii de la Occupy Cluj, una dintre revendicările lor seamănă cumva cu acest update, cu această regândire curriculară. Ce trebuie să facem? Habar nu am. S-a acționat îndelung în chipuri distincte pentru schimbarea lumii și s-a eșuat! Poate a sosit clipa să stăm să analizăm, să reinterpretăm lumea, cum ne sfătuiește Slavoj Zizek. Poate acesta este unul dintre demersurilor debate-urilor de la Occupy, reintepretarea lumii după lungi sau scurte analize, discuții. Să stăm, sit-in, și să vedem ce-i de făcut, căci nimeni nu o va face pentru noi. Poate că ar fi cazul ca studenții să se mobilizeze ca masă pentru acest demers, să ajute la coerența lui, întrucât statutul lor este afectat de relația universitatea – societate. Senzația este că sunt domenii care mor social și universitar din cauza indiferenței, din cauza faptului că nimeni nu este interesat să aplice acel update, să le facă vizibile, să-i facă vizibili pe cei care studiază acolo. Este o plagă pe care inclusiv generațiile trecute de absolvenți trebuie să și-o asume, trebuie să-și dea seama că nu au făcut nimic pentru ca domeniilor lor de cercetare să redevină vizibile pentru a-și pune în valoare tinerii cercetători. Este cazul să se renunțe la a sta cu mâna întinsă în fața statului, deoarece de acolo nu va veni nimic. Atât timp cât firma produce, piața funcționează, deci nu există pierderi. Sunt dispuși la sacrificii!
Rareș Iordache este doctorand la Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul Universității Babeș-Bolyai, specializarea – filosofie. Este interesat de software theory, net-art, internet research, new media, social media and communications, VR, viral culture, computational culture, free software movement, cybercultures. A publicat articole în diverse reviste din țară și străinătate. Cartea sa digitală poate fi accesată la http://www.ifilosofie.ro/.
Blog personal: http://rares-iordache.ifilosofie.ro/
3 comments
Florin Nae says:
iun. 2, 2013
Foarte bun articolul tău, Rareș – nu-s deloc surprins totuși de numărul infim de vizualizări. “Reinterpetarea” lumii – și cu atât mai puțin reinventarea ei – par să fie ultimele preocupări ale… lumii în definitiv. 😀 (cu excepția autorilor SF și-a fanilor genului, evident. ;))
Clar, trăim în iluzia libertății, cu norme / limite imaginate și subtil impuse de puținii profitori ai Establishmentului și asta… ne ocupă tot timpul. Nu degeaba scriam și-aici pe tema anchilozării gandirii prin „luxarea” SF-ului (inclusiv prin promovarea obsesiva a “F”-ului): : http://povestoteca.wordpress.com/2013/05/31/ce-i-sf-ul-si-ce-vrea-el/
„Contemporanii-s așadar (e doar părerea mea și asta, clar) mult prea grăbiți și (con)duși discret în 1001 direcții neesențiale, cu zăhărelul otrăvit al mediei aservite acelorași tartori conservatori – iluzioniștii cărora le convine clar eșuarea Turmei în derizoriul ridicat la rang de esențial. Derizoriul însemnând, evident, tocarea repetitivă a unor narațiuni și psihodrame fără vreo tentaculă de contact cu o realitate ce alunecă insidios spre cea a unui sclavagism fardat diabolic. Realitate a cărei analiză se vede că nu trebuie cu niciun preț să „atingă” cititorul mediu, care musai trebuie să rămână cantonat într-un gen de anesteziere blândă, cu visuri atent controlate.” 🙁
Pe un plan mai general, nu doar țara, ci și lumea se pare că “ne vrea proști” 🙂 – adică o adunătură de idioți specializați, deloc creativi și implicit ușor de condus. În turmă, normal.
Eugen Lenghel says:
iun. 2, 2013
Societatea ne vrea de nivel mediu. Dar fluctuatiile periodice stabilesc acest nivel mediu la diferite altitudini. Depinde de noi sa ne ridicam deasupra acestui nivel, sa ne impunem limitele si sa aratam si generatiei urmatoare cum s-o facă. Dacă nu facem acest efort, cei care vin dupa noi vor avea o medie mai scazuta si tyot asa. In douazeci de ani te miri cum a devenit un popor de dobitoci. CUm de valorile morale au fost inlocuite de bancuri cu Bula si admiterea la facultate e pe bani.
Ovidiu Bufnilă says:
dec. 13, 2017
Interesant. Bine punctat.