GSF 79 banner01-650

          Mutaţiile care se produc în paradigma culturală a lumii impun ca un imperativ al zilei căutarea unor noi limbaje de expresie pentru o adecvare la realitate. În acest context, muzica electronică este prin definiţie un produs al schimbării. În accepţia generală a teoreticienilor acestui gen, spre deosebire de muzica tradiţională care se bazează pe melodie, tonalitate şi ritm, muzica electronică are ca resursă de expresie primară sunetul însuşi, fiind din acest motiv definită şi prin noţiunea de sound art.

          În prezent, instrumentele electronice sînt capabile să sintetizeze, practic, orice sunet posibil, oferind astfel o libertate de creaţie extraordinară. Aceste sunete artificiale acoperă întregul spectru de senzaţii umane, de la stări de beatitudine pînă la depresie, de la calm pînă la agitaţie, de la plăcere pînă la durere. Pot fi create sonorităţi obiectuale care să imite ambianţe reale – sunet de ploaie, freamăt al pădurii, apă curgătoare a rîului – echivalent al graficii de computer hiperrealiste pe care spectatorul nu o mai distinge de realitate. De asemenea, pot fi realizate sunete abstracte care să evoce cele mai profunde straturi ale subconştientului.

          Dacă muzica tradiţională este determinată de reguli rigide, atunci în cea electronică totul e posibil. Artistul are libertatea să formuleze singur principiile de „funcţionare” a creaţiei sale şi modul în care aceasta urmează să acţioneze asupra ascultătorului. Dacă limbajul scris este, dintr-un anumit punct de vedere, o rearanjare a unor cuvinte preexistente, atunci în muzica electronică sîntem capabili să generăm din „neant” atomii limbajului.

          Fenomenul muzicii electronice a evoluat în contextul mai general al mişcării de avangardă iniţiat la începutul secolului 20, în paralel cu valul de schimbare din artele plastice şi literatură. Gruparea suprarealistă a lui Andre Breton se distanţa de convenţiile realismului şi încerca să transceandă forma şi materia, orientîndu-se spre o artă metafizică, impersonală, care să opereze cu simboluri şi arhetipuri, reprezentată în pictură prin ciclul „Supremaţiei” al lui Malevici. Într-o primă perioadă, ideile novatoare ale lui Debussy au condus la realizarea împreună cu inginerul rus Lev Teremin a instrumentului electronic Teremin Vox, care marca o ruptură faţă de principiile muzicii tonale. Schoenberg şi Webern şi-au adus propria lor contribuţie la elaborarea unui nou limbaj muzical prin concepţia de muzică dodecafonică, la fel ca şi Olivier Messiaen, a cărui viziune panteistă şi transculturală a condus la realizarea unei fuziuni inedite dintre teoria muzicală europeană şi cea indiană. Iar cei doi discipoli de geniu ai săi, Karlheinz Stockhausen şi Iannis Xenakis, au transformat muzica electronică într-un gen artistic împlinit.

          Dacă arta tradiţională are la origine o concepţie dualistă, care valorifică elementul armonios şi elimină dizarmonia, atunci cea de avangardă, din care face parte implicit şi muzica electronică, se structurează pe o viziune holistică, conform căreia toate nuanţele sînt la fel de importante. În muzica dodecafonică nu mai există armonii şi disonanţe, ci doar structuri stabile şi instabile prin intermediul cărora artistul elaborează dimensiunea temporală a unei piese.

          Un exemplu ne oferă piesa instrumentală „Metastasis” a lui Iannis Xenakis, care începe printr-o stare de echilibru, pentru ca apoi să exploreze extremele dizarmoniei şi să revină într-un final la o nouă armonie. „Metastasis” are ca temă condiţia lumii de după şocul celui de-al doilea război mondial. Seria de compoziţii realizate de Xenakis cu ajutorul instrumentului electronic UPIC, din care face parte şi piesa „Mycenae Alpha”, a contribuit în mod decisiv la elaborarea noii morfologii sonore. Dispozitivul UPIC este capabil să transforme imagini grafice în sunet şi operează cu unităţi microtonale de pînă la 120 de diviziuni într-o octavă. Ciclul de compoziţii „Kontakte” al lui Karlheinz Stockhausen, dominat de sonorităţi percutive sintetizate, s-a dovedit a fi la fel de important în procesul de constituire a expresiei muzicale electronice.

          Însă, contrar diferenţelor aparente, forma generală de dezvoltare a unei lucrări clasice este identică cu cea a unei creaţii experimentale. Ambele urmează aceeaşi cale de la un echilibru iniţial, printr-un dezechilibru şi o dezvoltare, urmate de o concentrare de energie şi o culminaţie care conduce la un nou echilibru şi, de asemenea, în ambele cazuri este aplicată proporţia Secţiunii de Aur. De fapt, toate artele temporale – muzică, literatură sau dramaturgie – tind să imite acest arhetip universal al formei, care e omniprezent în natură. În cadrul ciclurilor perpetue ale naturii, toate obiectele se pierd pentru a se regăsi, şi prin acest periplu ele devin complete. Orice creaţie artistică ne apare astfel ca o ecuaţie matematică ce tinde spre o rezolvare, urmînd un cod universal al vieţii. Această idee ne aminteşte de teoria arhetipurilor repetitive a lui Mircea Eliade, care afirma că simbolurile şi arhetipurile, atunci cînd sînt aplicate în artă, pot îngloba un volum de cunoştinţe mai mare decît ar putea fi redate vreodată prin limbaj verbal.

          Există programe computerizate capabile să transforme orice informaţii multidimensionale în sunet. Toate bazele de date extrase din natură, ca, de exemplu, hărţile topografice ale oceanelor sau chiar graficele evoluţiei financiare a unor corporaţii, manifestă o muzicalitate surprinzătoare. Au mai fost, de asemenea, realizate experienţe de transformare a unor secvenţe din codul ADN în muzică. Un exemplu este piesa „S2 Translation” semnată de grupul techno The Shamen în colaborare cu biologul Ross King şi inclusă în albumul „Axis Mutatis” (1995). Pentru această piesă o secvenţă ADN a fost transpusă pe note, iar diverse date, ca solubilitatea în apă sau reacţia la lumină, au fost aplicate unor parametri sonori.

          Rezultatul acestei experienţe este deosebit de pitoresc. Un ascultător neiniţiat al piesei „S2 Translation” ar auzi o structură melodică de o complexitate extraordinară, fără să bănuiască faptul că autorul acestei compoziţii muzicale nu este un om, ci însuşi Creatorul.

          Muzica electronică constituie astfel un mijloc de cunoaştere. Simbolurile şi formele abstracte la care apelează acest limbaj ne îndeamnă să descifrăm codul de acces la mainframe-ul naturii, pentru a dezlega enigma finală a vieţii.