Cu mult timp în urmă, trăia un iscusit om de știință care avusese parte de o experiență spirituală mult mai puternică decât oricare dintre experimentele chimice pe care le condusese. Își lăsase laboratorul în grija asistentului, își spălase mâinile de chimicale și îi ceruse unei femei frumoase să devină soția sa. În acele vremuri, noi descoperiri științifice precum electricitatea păreau a deschide poteci către tărâmul miracolelor. Nu era deloc un lucru neobișnuit ca dragostea pentru știință să rivalizeze în inima cuiva cu cea pentru o femeie.
Numele omului de știință era Aylmer. Atât de tare se dedicase, trup și suflet, studiilor științifice încât dragostea pentru tânăra sa soție nu ar fi putut fi mai puternică decât dacă s-ar fi legat cumva ea însăși de pasiunea omului pentru știință. O asemenea uniune a avut loc cu rezultate cu adevărat remarcabile. Însă într-o zi, foarte curând după căsătorie, Aylmer și-a privit soția tulburat.
– Georgiana, a spus, te-ai gândit vreodată că semnul tău de pe obraz ar putea fi șters?
– Nu, răspunse ea zâmbind.
Dar văzând seriozitatea cu care-i pusese întrebarea, continuă:
– Mi s-a spus atât de des că acest semn este o parte a farmecului meu, încât în naivitatea mea am crezut-o.
– Pe un alt chip poate, răspunse soțul, dar nu pe al tău. Nu, dragă, natura te-a făcut atât de frumoasă, chiar perfectă, încât acest defect mă șochează, ca un semn al imperfecțiunii pământești.
– Te șochează? strigă Georgiana, profund jignită. Fața i se înroși și izbucni în lacrimi. Atunci de ce te-ai însurat cu mine? Nu poți iubi ceva ce te șochează!
Trebuie să explicăm că în mijlocul obrazului stâng, Georgiana avea un semn adânc în piele. Semnul era de obicei roșu închis. Când Georgiana se îmbujora, semnul devenea mai puțin vizibil. Dar când pălea, semnul apărea ca o pată roșie pe zăpadă. Acest semn din nașterea venea și pleca odată cu emoțiile inimii ei. Semnul avea forma unei foarte mici palme. Foștii iubiți ai Georgianei spuneau că mâna vrăjită a unei zâne o atinsese când se născuse. Mulți domni și-ar fi riscat viața pentru onoarea de a săruta acea palmă misterioasă. Însă alții aveau păreri diferite. Unele femei spuneau că palma cea roșie strica efectul frumuseții Georgianei. Unii bărbați, care nu prețuiau acel semn, pur și simplu își doreau ca semnul să dispară, ca să nu-l vadă. După căsătorie, Aylmer a descoperit că acestea erau și sentimentele sale. Dacă Georgiana nu ar fi fost atât de frumoasă, poate că gingășia mânuței i-ar fi sporit iubirea soțului ei. Dar, fiind perfectă altfel din toate punctele de vedere, el a găsit acest semn de nesuportat.
Aylmer vedea semnul ca pe o prevestire a tristeții ce avea să urmeze, a inevitabilei boli și a morții. Curând, își dădu seama că acel semn îi cauza mai multă angoasă decât ar fi putut vreodată frumusețea Georgianei să îi provoace bucurie. În perioada care ar fi trebuit să fie cea mai fericită pentru ei amândoi, Aylmer nu se putea gândi decât la acest nefericit subiect. Odată cu lumina dimineții, el își deschidea ochii și, privind chipul soției sale, zărea semnul imperfecțiunii. Când stăteau împreună, seara, lângă foc, nu se putea uita altundeva. Curând, Georgiana a prins frică de privirea lui. Expresia feței lui o făcea să pălească. Iar semnul ei din naștere se arăta precum un giuvaier roșu pe marmură albă.
– Ți-amintești, dragă Aylmer, visul de noaptea trecută, în care ți-a apărut acest nenorocit de semn al meu? întrebă ea cu un zâmbet palid.
– Nu, deloc, răspunse Aylmer surprins.
Mintea i se aflase în acel cumplit stadiu în care somnul nu-și poate controla stafiile, ci le lasă să evadeze, cu secretele lor cu tot. Aylmer își amintea acum acel vis. Se imaginase împreună cu asistentul său, Aminadab, încercând să extirpeze semnul printr-o operație chirurgicală. Dar, cu cât cuțitul se adâncise mai mult în carne, cu atât mai mult se scufundase și semnul, până când îi pusese Georgianei stăpânire pe inimă.
Aylmer se simțea vinovat de această amintire.
– Aylmer, spuse Georgiana, nu știu care ar fi prețul pe care amândoi l-am avea de plătit ca să scoatem această pecete. Mi-ar putea mutila chipul, mi-ar putea șubrezi sănătatea.
– Draga mea Georgiana, m-am gândit mult la asta, spuse Aylmer, sunt convins că poate fi înlăturat.
– Atunci să încercăm, oricare ar fi riscurile, spuse Georgiana. Viața nu merită trăită câtă vreme pata asta ticăloasă mă transformă în întruchiparea groazei tale. Tu ai o înțelegere științifică profundă, ai făcut descoperiri uimitoare. Șterge semnul, pentru liniștea ta și a mea deopotrivă.
– Dragă soție, se tângui Aylmer, nu te îndoi de puterile mele. Sunt pregătit să-ți fac acest obraz la fel de frumos, de perfect, precum celălalt.
I-a sărutat cu blândețe obrazul drept, cel fără mâna roșie.
A doua zi, merseră împreună la laboratorul lui Aylmer, unde acesta își făcuse toate faimoasele descoperiri. Georgiana fu instalată într-o cameră frumoasă pe care el o pregătise în apropiere, iar el purcese îndârjit la lucru în laborator. Unul după altul, Aylmer încercă un șir de experimente puternice pe soția sa, dar semnul rămase.
Georgiana aștepta în camera ei. Îi citea caietele cu observații științifice și nu putea să nu observe cât de multe experimente se terminaseră prin eșecuri. La un moment dat se decise să meargă să-l vadă cu ochii ei pe omul de știință la lucru.
Primul lucru care o șocă pe Georgiana când intră în laborator fu cuptorul încins. Judecând după cantitatea de funingine de deasupra, părea că arsese de când lumea. Văzu mașinării, tuburi, cilindrii și alte recipiente pentru experimente chimice. Dar ceea ce-i atrase atenția în mod deosebit fu însuși Aylmer. Era agitat și palid ca moartea în timp ce lucra la prepararea unui lichid. Georgiana realiză că soțul ei își ascunsese încordarea și frica față de ea.
– Nu mă desconsidera într-atât încât să nu-mi spui cinstit riscurile pe care ni le asumăm, spuse ea. Voi bea orice vei face pentru mine, chiar dacă e otravă.
– Draga mea, nu-ți voi ascunde nimic, spuse Aylmer. Ți-am dat deja chimicale suficient de puternice încât să-ți schimbe tot organismul. Un singur lucru rămâne de încercat, iar dacă și acesta dă greș, suntem pierduți.
O duse înapoi la camera ei unde ea așteptă încă o dată, singură cu gândurile ei. Spera că, măcar pentru un moment, să-i poată satisface soțului ei cele mai înalte idealuri. Dar realiză că o minte ca a lui va fi mereu în mișcare, mereu pretinzând ceva mai nou, mai bun, mai perfecționat.
Câteva ore mai târziu, Aylmer se întoarse aducând un pahar de cristal cu un lichid incolor.
– Procesul chimic a mers fără cusur, spuse. Dacă știința nu mă înșală, nu poate da greș.
Pentru a testa lichidul, picură un strop pe pământul din ghiveciul unei flori veștejite. În câteva clipe, planta se însănătoși și înverzi din nou.
– Nu am nevoie de dovezi, vorbi încet Georgiana. Dă-mi paharul! Îmi voi pune bucuroasă viața în mâinile tale. Bău lichidul și adormi imediat.
Aylmer stătu la căpătâiul soției sale, cercetând-o și luând notițe. Își notă totul – respirația ei, mișcările pleoapelor, dar mai ales urmări semnul. Și, foarte încet, cu fiecare respirație, acesta își pierdea din strălucire.
– Doamne, aproape a dispărut de tot! spuse Aylmer. Succes! Succes!
Dădu draperiile la o parte ca să-i poată admira chipul la lumina zilei. Era atât de palidă. Georgiana își deschise ochii și se privi în oglinda pe care soțul ei o ținea. Încercă să zâmbească văzând semnul care abia se mai întrezărea.
– Bietul meu Aylmer, spuse ea cu blândețe. Ai țintit atât de sus. Cu sentimente atât de nobile și de pure ai refuzat cel mai bun lucru pe care Pământul ți l-ar fi putut oferi. Sunt pe moarte, dragul meu.
Acesta era adevărul. Mânuța de pe față îi fusese legătura cu viața. Când ultimele urme de culoare îi dispărură de pe obraz, își dădu și ultima suflare.
Orbit de o imperfecțiune neînsemnată și de un țel imposibil de atins, Aylmer îi irosise viața și, odată cu ea, șansa lui la fericire. Încercând să-și desăvârșească frumoasa soție, nu realizase că ea fusese perfectă dintotdeauna.
(În traducerea lui Alexandru Lamba)
