Retronext și alte povestiri de Lucian-Vasile Szabo

          Motto: „Spune-mi,(…), cine mă trăiește pe mine?”

          Cum ar fi dacă ați fi obligați să trăiți într-o conductă? Cum ar fi dacă ați recepta orice suferință a lumii ca pe o durere proprie și, pentru a vă feri de un asemenea chin permanent, ar trebui să vă refugiați între pereții unei țevi de oțel? Ați percepe o asemenea situație ca pe un dar, ca pe o modalitate ce v-a fost pusă la dispoziție pentru a înțelege mai profund, până la ultimele ei limite, realitatea înconjurătoare sau ca pe un cumplit supliciu la care Universul vă obligă?

          Volumul de proze scurte semnat de Lucian-Vasile Szabo (Iubita de la miezul nopții, Editura Tritonic, 2017) se deschide cu o povestire (cea care dă și numele cărții, de altfel) care emană, în același timp, atât un aer clasic de mister inexplicabil, cât și prospețimea unei abordări cât se poate de relaxate, din care lipsesc efectele speciale teribile, cele tipice ale genului. Epicul, în această proză, provine din simplitatea cu care este tratat paradoxul spațio-temporal prin care trece eroul (un om banal aflat într-o situație excepțională) și din ambivalența realității pe care o surprinde la final. Să fie oare ploaia cea care a declanșat intrarea în buclă sau cerbul lopătar fantomatic care traversează șoseaua? Să fie reală lumea reală sau lumea aparent spectrală pe care o tranzitează eroul? Și dacă lumea reală este, totuși, cea reală, de ce oare aceasta, la final, este incongruentă cu sine însăși? Sau se petrece o reintersectare a celor două lumi, la care toate personajele devin, involuntar, martori? Autorul nu ne dă nici un răspuns la aceste întrebări și nicio cheie de dezlegare, astfel că fiecare dintre noi își poate formula propriile răspunsuri.

          Din aceeași categorie, a misterelor insolubile, face parte și povestirea intitulată “Pe orbita creierului nostru”. După cum sugerează și titlul, miezul acesteia se referă la tainele conștiinței umane, la acel abis probabil de necuprins pe care, în mod convențional, îl numim subconștient. Ar fi posibil ca programarea neurolingvistică, psihanaliza, terapiile cognitiv-comportamentale să fie transformate în arme? Autorul ne sugerează că răspunsul la această întrebare ar putea fi unul afirmativ și face acest lucru punând în scenă, în secvența finală a povestirii, un mic episod cu aer carnavalesc, în care grotescul situației devine un avertisment cu privire la consecințele monstruoase pe care utilizarea abuzivă a științei neuro-psihiatrice le poate genera.

          Nu mai puțin, povestirea amintită mai sus ilustrează destul de limpede și altceva, anume un procedeu literar care pare a-i fi foarte drag autorului: acela de a construi ficțiunile sale ca pe niște prelungiri ale realității imediate, mergând (în cea de a cincea povestire, de exemplu) chiar până la autoficțiune atunci când se plasează pe sine însuși ca personaj (aparent) ficțional. Astfel, numele unora dintre eroii săi, care îi amintesc instantaneu cititorului de unele personaje reale ale cotidianului românesc actual, sunt emblematice pentru acest demers pe care, de altfel, îl regăsim și în povestirea “Mergem în permisie, în permisie, în permisie…”, dar mai ales în “Casa lacrimilor”, unde numele extrem de străvezii ale personajelor nu prea lasă nicio îndoială, atât cu privire intenția autorului de a calchia realitatea, cât și cu privire la cine se referă ironia acidă a poveștii.

          Dar citatul din realitatea imediată nu se oprește aici ci, într-o povestire precum „Retronext” (titlu paradoxal și semnificant, totodată), cotidianul se transfigurează căpătând caracteristici suprarealiste. Invenții fără nume și fără rost (precum mecano-animale, tramelefanți etc.) coborâte din imaginație în lumea reală, se regăsesc într-un fascinant Muzeu al Curiozităților. Absurdul aparent capătă însă noimă pentru că, inevitabil, ajungem să ne întrebăm dacă lumea noastră, cea imediat perceptibilă, nu este, de fapt, un muzeu al fenomenelor ciudate (căci, nu-i așa?, se întâmplă zilnic foarte multe lucruri bizare) iar noi nu suntem decât niște animații create de un băiat cârlionțat  pe calculator. Trăim, oare, într-o lume a aparențelor? Oare tot ceea ce vedem în jurul nostru să fie doar o înșiruire de măști, expresii diferire și diverse ale propriului nostru eu (așa precum unele filozofii care își au originea în Extremul Orient ne învederează)? Tema se reia și într-o altă povestire („Vânătoare”) în care întinerirea improbabilă a unuia dintre personaje îl face pe narator să realizeze că el însuși ar putea fi un spectator al propriului său destin.

          Există însă și o altă față a acestei cărți, aceea în care proza (în povestirile „Cronia” și „Satirul”, de exemplu) pare a se transforma în poezie onirică în care imagini și idei de toate felurile se amestecă ca într-un fel de dans literar cu ritmuri variabile și surprinzătoare, în care fracturi narative și discursivități (care pot surprinde prin apariția lor aparent ne-conexă) se reunesc pentru a da, în final, sensul unitar.

          Astfel, cititorul curios va avea plăcuta surpriză să constate că într-un volum de dimensiuni nu foarte mari poate găsi o paletă largă de abordări, exprimate printr-o scriitură elegantă și elaborată: proze care incită la descifrarea misterelor transcendente ale realității, proze care caricaturizează neajunsurile realității, proze (aparent) confesionale, precum și proze în care par a-și da întâlnire, în același timp, atât absurdul și grotescul dar și fantasticul, metafizicul și oniricul, toate tinzând, aparent cel puțin, spre căuta răspunsul la o întrebare care constituie moto-ul acestui articol, o întrebare universală, pe care fiecare om o poate adresa, întotdeauna, propriului sine: „Spune-mi,(…), cine mă trăiește pe mine?”

          Lectură plăcută să aveți !