gsf81 bn01-650

„Rău de spațiu” „Omul fără nume”, Ovidiu Vitan, Pavcon, ISBN 978-606-8879-20-8

          Dacă ar trebui să descriu într-o singură propoziție volumul de povestiri „Rău de spațiu” „Omul fără nume” aș spune că a fost una dintre cele mai „altfel” cărți pe care le-am citit în ultima vreme. Cu siguranță a fost cea mai nonconformistă carte din SF-ul românesc pe care am întâlnit-o. Și spun asta nu pentru că acest fapt în sine, acela de a fi altfel, i-ar aduce vreun punct în plus, ci pur și simplu pentru că este lucrul care rămâne cel mai pregnant în mintea cititorului după parcurgerea ei.

          De ce spun că nu-i aduce puncte în plus? Pentru că, deși originalitatea este un deziderat pentru orice autor de SF, în această carte ea se manifestă în primul rând la nivelul formei, nu al ideii. Începând cu titlul, despre care aflăm din prefața semnată de unul dintre personajele literare ale lui Ovidiu Vitan că este variabil în funcție de exemplar și încheind cu ultimul text, scris sub forma unei note tehnice, după cuprinsul cărții, o serie de bizarerii de execuție atrag atenția la fiecare întorsătură de pagină.

          Avem texte scrise în paralel, pe coloane, variind doar printr-un cuvânt ici-acolo, avem texte scrise cu fonturi și alinieri variabile, pentru a întări o anumită stare de fapt sau descriere, avem cuvinte scrise cu litere răsfirate pe mai multe pagini, secvențe foarte lungi de XXX-uri care substituie cuvinte, titluri interminabile, pagini negre cu steluțe și așa mai departe. Dacă aceste procedee și-au atins sau nu scopul, este discutabil. Cert este însă că au atras atenția. Și, cred eu, a miza într-un produs literar pe o serie de procedee de efect care nu am nimic de-a face cu literatura e riscant. Iar în cazul meu riscul nu a adus folosul scontat.

Rau_de_spatiu          Pe lângă aceste procedee… să le spunem „de formatare”, cartea mai suferă și de o foarte pronunțată auto-referire, prea multe dintre povestiri având personaje care citesc, privesc, găsesc… etc. exact volumul în cauză, pentru a exemplifica o anume idee.

          Dar haideți acum să vorbim și despre povești. E cam târziu să amintești proza în sine abia în paragraful cinci al unei cronici, dar în cazul acesta, cum spuneam, cartea mi-a lăsat impresia că primează redactarea, nu conținutul, de aceea am atacat și eu lucrurile în aceeași ordine. Din punct de vedere al tematicii, cele trei probleme principale pe care prozele le tratează sunt lumile paralele, viața personajului literar și existența lui Dumnezeu.

          Nu voi considera cele câteva cuvinte care deschid volumul, scrise cu litere minuscule, drept un text de sine stătător, deși el este trecut în cuprins ca atare și dat ca referință ulterior în alte proze, ci voi spune că primele patru adevărate texte, purtând toate variațiuni ale cuvântului „Cutremurare” și tratând variante alternative ale unei anumite realități, mi s-au părut foarte bune. După cum se sugerează și în titlu(ri?), ne găsim după un cutremur, este vorba de cel din 1977, cred, însă acest lucru nu este relevant decât în una dintre lumile prezentate, mai importantă fiind relația variabilă dintre un băiat și o fată. Problematica realităților alternative este tratată aici într-un mod plăcut, cu o scriitură caldă, variația fiind introdusă la niveluri succesive, într-un caz chiar și fonetic, ceea ce mi s-a părut o tușă foarte inspirată.

          Următorul text însă, „Rău de spațiu”, deși este un space opera, gen pe care-l prefer, nu m-a convins aproape deloc. Acțiunea străvezie este completată de o doză disproporționată de introspecție, ceea ce face lectura plictisitoare. Deși am găsit explicația „fiarei” ca fiind una interesantă, trebuie să mă recunosc dezamăgit de text în ansamblul său, de la ideea care mi s-a părut cam fragilă și până la soluționarea bombastică. Mi s-a părut genul acela de povestire din categoria „cu orice preț”.

          Următorul text, „Cum s-a făcut de-a rămas teratomul”, mi-a adus aminte de unele pasaje din „Ne vom întoarce în Muribecca”, de Sebastian A. Corn, prin idee. Este vorba despre scris ca entitate, despre posibilitatea poveștilor de a se schimba cu de la sine putere, respectiv despre transcendența realității din ficțiune.

          Ajungem la ETF/ETO SRL, proza care vorbește din nou despre realități paralele, dar și despre existența lui Dumnezeu pe care, chipurile, existența acestor mai multe lumi paralele ar trebui să o infirme dar, de fapt, ar confirma-o. Dacă în cazul primelor patru texte această idee a fost pusă în scenă într-un mod plăcut, nu același lucru pot spune despre această povestire, monologul paralel al personajului și drama sa părându-mi neverosimile și naive.

          Urmează apoi câteva texte de mai mică întindere: „Vecivigeno” vorbește din nou despre personaje literare conștiente de sine, dar, din nou, într-un mod plăcut, „Roci seci reci” despre imposibilitatea mașinii de a interpreta simțirea umană, iar următoarele trei proze despre contopirea a două texte într-una care să preia caracteristici din amândouă, într-un soi de reproducere sexuată, idee introdusă cu câteva proze mai înainte.

          În fine, povestirile care mi-au displăcut cel mai mult din acest volum sunt și cele care-l încheie, respectiv „**=|O.^^” – nu e un typo, acesta e titlul, explicat ca simbol în text, respectiv „Dumnezeu”. De ce spun că mi-au displăcut? Păi primul pentru că, deși se bucură de o construcție care face povestea să pară interesantă, are un sfârșit brusc, fără niciun soi de soluționare sau explicare a conflictului și pentru că în ansamblul volumului nu aduce nici un beneficiu, despre viața personajelor literare mai fiind vorba în câteva texte, iar al doilea pentru că este pur și simplu exprimarea unei convingeri religioase suprapuse pe o poveste distopică minimalistă, a cărei cheie este, din nou, plasată în tehnoredactare.

          Poate că, dacă n-ar fi fost efectiv sufocat de elemente extraliterare, dacă povestea nu ar fi eclipsată de puzzle-uri, de trimiteri de la o proză la alta și de litere scrise în josul paginilor, cartea mi-ar fi plăcut mai mult. Așa însă, nu pot spune că mă îndeamnă la o a doua lectură. Cât despre reboot-ul pe care autorul ne invită să-l descoperim printr-o metodă ce-i drept inedită, în postfața semnată din nou de același zglobiu personaj, voi spune „pas”.