Negru. Întunericul protector care o învăluia ca un giulgiu, și gheața din mădulare. Și setea. Teribila sete care îi ardea gâtul, îi usca gura și o făcea să își înfigă unghiile lungi și ascuțite în tapițeria de satin roșu pe care zăcea întinsă. Cât mai durează?…

Era trează, deși încă nu era timpul. Știa că, undeva afară, soarele încă ardea și că lumina nu fugise din încăpere; i-o spunea trupul pe jumătate înghețat pe care încă nu îl putea mișca. De văzut, nu putea vedea nimic.
Respirația i se acceleră, pe măsură ce amorțeala o părăsea treptat. Atinse căptușeala de satin de deasupra și încercă să împingă capacul, dar era greu, mult prea greu pentru mâna ei slăbită și rece. Împinse mai tare. Setea. Începu să gâfâie din cauza efortului. Trebuia să iasă, trebuia să bea. Poate că încă nu e momentul. Zgâria căptușeala cu unghiile, cu degetele. Dacă el ar fi fost aici, ar fi știut să o liniștească.

Dar el nu e aici.

Capacul cedă, în sfârșit. Se ridică în capul oaselor ca împinsă de un resort și inspiră adânc. Era răcoare. Vântul intra prin fereastra deschisă și mișca lin draperiile groase, negre.

Ieși înfiorată în amurgul albastru – gheața încă nu îi părăsise trupul, se mișca încet, dezarticulat, ca o păpușă cu încheieturi de sârmă. Setea. Ochii ei se făcură roșii în întregime, și, între buzele palide, colții sticliră albi, ascuțiți, ca de fiară.

*

 

– Ți-e rău?…

Vocea bărbatului trăda îngrijorare. Căzu în brațele lui cu ochii închiși, albă ca ceara și grea ca plumbul, iar el o prinse la timp să nu se prăbușească pe trotuar. Dar era prea grea, cum putea un trup atât de fragil să fie atât de greu, și se lăsă la pământ, cu tânăra leșinată în brațe. Își lipi urechea de pieptul ei pentru a-i auzi inima, însă nu se auzea nimic, nici măcar o bătaie slabă. O lăsă jos și căută în buzunar telefonul pentru a chema salvarea, când mâna ei o prinse pe a lui. Mirat, se întoarse spre ea. Își revenise?… Îl privea fix, și buzele ei tremurau ușor. Avea ochi mari, cenușii, străbătuți de vinișoare roșii care se înmulțeau și se lățeau, păr negru foarte lung, răvășit de la cădere, și o expresie greu de descris. Parcă ar vrea să mă sfâșie. Gândul se înfipse în mintea lui odios, cu o certitudine de nezdruncinat. Vrea să mă sfâșie. Încercă să se ridice. Mâna ei îl strângea ca într-un clește. Unghiile ei lungi, ascuțite ca niște gheare, i se înfipseseră în încheietură, îl trăgea spre ea cu o putere de nebănuit. Fixitatea privirii ei îl hipnotiza. Apoi buzele ei se deschiseră, lăsând să se vadă dinții de un alb strălucitor.

*

 

Era atâta liniște. Treceau pe lângă ea în valuri, râzând și vorbind tare, dar ea nu-i auzea. Mergea cu capul în jos, cu ochii plecați, sperând că paloarea ei de cadavru nu va atrage atenția, nici ochii ei care se colorau în roșu de câte ori Setea punea stăpânire pe ea.

Se simțea mai bine, pieptul ei palpita de viață nouă și avea pielea aproape la fel de caldă ca a lor. Aproape. Dar a fost numai unul, prea puțin pentru arșița care îi chinuia măruntaiele. Și niciodată nu erau destui, oricâți ar fi fost. Trebuie să fii atentă, Celeste, îi spunea el. Trebuie să te stăpânești, ca să nu te dai de gol. Ce ușor era atunci. Erau doar ei doi, și nimic nu conta. Până în noaptea aia.

*

 

… O urmărea din priviri ca un lup flămând, dar ea n-a sesizat ochii lui însângerați, nici colții albi ce se întrevedeau printre buzele lui roșii. Prea roșii. A râs copilărește și a întors capul în felul acela elegant, cum a văzut la doamna Margaret Colombieres, ca să își arate gâtul frumos și profilul perfect. Iar el a ridicat-o de pe scaun ca pe o pană și a condus-o într-un dans amețitor, fără să îi ceară permisiunea. Nu i-a adresat nici un cuvânt. Doar o privea cu ochii aceia mari, strălucitori, care nu clipeau. Sala de bal se învârtea și imaginile se topeau unele în altele. A închis ochii, epuizată, iar când i-a deschis nu a mai văzut nici lumini, nici decorații, nici perechile care dansau. Era pe coridorul slab luminat, sprijinită de peretele rece, și el era acolo, lângă ea. Aproape. Prea aproape. A vrut să râdă ca de o glumă, să se strecoare pe lângă el și să fugă înapoi, dar râsul i-a murit pe buze când el i-a prins mâinile ca în niște lanțuri de oțel și i le-a țintuit de perete. A vrut să țipe când el s-a lipit de ea într-un mod extrem de necuviincios, dar șocul provocat de o durere fulgerătoare, urmată de o slăbiciune tot mai accentuată, a amuțit-o. Simțea cum brațele lui puternice o sprijină să nu cadă, în timp ce o golea de sânge prin carnea sfâșiată de la gât…

…S-a trezit cu o stare cumplită se slăbiciune și cu o sete cum nu mai avusese niciodată. El era lângă ea, îi dezmierda părul negru și o privea cu o tristețe seducătoare. Nu l-a întrebat nimic, pentru că totul era groaznic de clar. I-a spus doar mi-e sete. Mi-e atât de sete. Și el a clătinat din cap în semn de încuviințare…

 

*

Lăsă trupul să cadă, lingându-și de pe buze ultimii stropi de sânge. Căldura îi invadă venele sleite și îi coloră obrajii într-o nuanță naturală. Își mai privi o dată victima, care zăcea la picioarele ei cu gâtul sfâșiat și ochii închiși. Era moartă. O împinse în valurile canalului și se întoarse pe strada luminată și înțesată de lume.

Rămâneau pe străzi până la ore târzii, în special când veneau lunile călduroase. Uneori își zicea că i-ar fi plăcut și ei să ia parte la bucuria lor. La conversațiile lor. La atmosfera veselă ce plutea în jurul micilor grupuri care ocupau mesele cafenelelor sau care se plimbau pur și simplu. Atunci, înainte, ea nu pomenise asemenea distracție. Știa de baluri, de vânătoare și de jocurile de societate. Plimbările se întâmplau ziua, la lumina soarelui, prin parcuri cu trandafiri și iasomie. Doamnele purtau rochii grele, înfoiate, și pălării mari. Erau însoțite de câini de vânătoare cu trup subțire și mers elegant, ținuți în curele de piele de paji cu chip plăcut și zâmbitor…
El ce-ar fi zis?… Poate că n-ar fi zis nimic. Sau ar fi zâmbit melancolic și i-ar fi spus că nu se poate. Că fiarele nopții aparțin întunericului și că locul lor este în umbră. Apoi ar fi privit-o cu o tristețe de nedescris, ca și cum ar fi vrut să-i mai spună ceva, dar ar fi tăcut, pentru că oricum ar fi fost prea târziu pentru regrete.

*

 

A dispărut în urmă cu aproape o jumătate de secol. Locuiau în cavoul unui castel de pe valea Loirei și dormeau împreună în sicriul cuiva mort de foarte multă vreme. Se trezise primul, mereu se trezea primul, și se plimba neliniștit prin întunericul cavoului. Ca un lup închis în cușcă. A venit la ea și a ținut-o în brațe când a văzut-o deschizând ochii, până când amorțeala i-a părăsit membrele paralizate. Așa făcea mereu, pentru că ei îi era foarte frică în momentul imediat trezirii, dar în seara aia era cuprins de o agitație stranie. Părea că nu mai are răbdare până la apusul soarelui și că e gata să iasă în orice moment, fără să țină seama de consecințe. Poate că singurul motiv pentru care nu a făcut-o a fost ea.

Și a vorbit în dodii toată seara. M-am săturat, i-a spus. Parcă am fi niște cârtițe. Mai rămâne să ne îngropăm în pământ și în fiecare seară să ne săpăm drumul spre suprafață, cum fac niște indivizi pe care i-am cunoscut mai demult. Erau murdari, miroseau a putred și aveau pământ din morminte în păr…

Uită-te și la nenorociții ăștia, a mai zis, împingând cu piciorul cadavrul golit de sânge și râzând cu un glas pe care nu i-l cunoștea. E atât de scârbos. Și s-a strâmbat, cuprins de o repulsie vădită.

A privit-o lung, de parcă abia atunci a conștientizat prezența ei. Și ai venit și tu, a șoptit el. Apoi s-a întors cu spatele și a început să meargă. Încet, gârbovit, parcă apăsat de o greutate enormă. A alergat după el, lăcrimând sânge. L-a prins de umăr. Du-te acasă, i-a șoptit el. Iartă-mă. Vreau să fiu puțin singur. Vin și eu mai târziu…

A plecat. Și nu l-a mai văzut niciodată.

*

 

S-a întors în vechea casă a părinților ei. Era pustie și invadată de iederă, nu mai locuia nimeni acolo de sute de ani. Vecinii șopteau că e bântuită, vedeau noaptea o fată cu păr negru și rochie albă care se plimba printre ruine.

A văzut și mormintele. Dormeau cu toții liniștiți în cimitirul vechi, sub lespezi albe, somnul cel veșnic pe care ea nu-l va cunoaște niciodată. Era și al ei acolo. Își vedea limpede numele săpat în piatră- Celeste Wissant- și îl repeta la nesfârșit, cu mirare, ca și cum ar fi fost un nume străin. Era un nume străin. Pentru că în portretul pe care l-au pus atunci pe sicriu și în fața căruia au plâns era altcineva.

*

 

Ce scârbos.

Împinse cadavrul la o parte și se așeză pe pavajul de piatră. În jurul rănii căscate hidos pe gât atârnau bucăți de carne sfârtecată. Mirosea a sânge proaspăt și a carne crudă.

Strânse în mână medalionul lui – îl găsise după ce el a plecat, a umblat nebună pe străzi și l-a văzut lucind stins într-o grămăjoară de cenușă – și ridică ochii spre cer. Stelele începeau să pălească. Era timpul să se întoarcă acasă, la adăpostul draperiilor negre și al întunericului protector. Spre est, cerul se colora ușor în albastru și simțea ceva ca un vânt cald care îi sufla în față. În același timp, amorțeala din timpul zilei începea să pună stăpânire pe ea.

Se ridică în picioare, strângând medalionul în mână.

Nu voia să plece.

I se părea un efort mult prea mare să se întoarcă. Să meargă până acasă. Să urce scările până la camera cu draperii negre și să se întindă în sicriul cu căptușeală roșie. Era atât de departe. Iar ea era atât de obosită. Şi poate că, în seara următoare, capacul nu se va deschide. Va rămâne prinsă acolo, ca un şoarece în capcană. Doar ea şi Setea…

Poate că încă era devreme. Culoarea albastră a fost doar o părere, la fel ca și stelele care se stingeau una câte una. Mai avea timp destul. Putea să stea aici încă multe ore. Aerul tot mai cald care o învăluia era consecința sângelui abia băut. Poate că băuse mai mult ca de obicei și era cuprinsă de un fel de beție.

Culoarea albastră a fost doar o părere.

*

 

Avea opt ani când a văzut răsăritul pentru prima dată. S-a trezit, fără să știe de ce, mai devreme ca în alte dăți. A sărit jos din pat și a dat draperiile la o parte. Cerul avea o culoare sidefie, umedă, iar aerul era transparent de tot. Și atunci l-a văzut. Mare și roșu, urca deasupra acoperișurilor din față, iar pereții caselor s-au făcut aurii.

Era atât de sigură că nimeni n-a mai văzut așa ceva. Eu m-am uitat la soare, le-a spus ea, cu un aer misterios, mamei și surorii mai mari. Eu pot să mă uit la el fără să închid ochii. Nu ținea minte ce i-au răspuns ele. Poate că au râs. A trecut atâta timp…

*

 

Era tot mai cald. Privi în urmă la drumul care ducea spre casă, dar se simțea prea obosită să plece. Obosită și plictisită. Amorțeala o cuprindea tot mai tare, ca un somn de neînvins care îi îngreuna mișcările și gândurile.

Cerul prinse nuanțe roșietice acolo, de unde venea vântul cel fierbinte care o ardea ca pala unui cuptor încins. Știa ce va urma. Îi era frică, la fel cum i-a fost și atunci. Nu, atunci i-a fost mai frică. Totul s-a întâmplat atât de repede și neașteptat. Și a fost și fiorul acela care i-a străbătut tot corpul când el a țintuit-o de perete și s-a lipit de ea în întuneric…

Acum era doar obosită și voia să se termine. I se părea că durează prea mult. Ca și cum soarele știa și el ceva și se răzgândise, ca să îi facă în ciudă. Sau întârzia dinadins, ca să îi prelungească agonia. Și căldura era de nesuportat.

*

 

Cei câțiva nori împrăștiați pe cer deveniră aurii.

Văzu primele raze. Văzu culoarea aurie pe care o prinseseră pereții albi ai caselor din jur și umbrele lungi care se întindeau în urmă. Văzu cerul de un albastru pur, catifelat. Apoi nu mai văzu nimic. Lumina o orbi. Gândurile i se împrăștiară. Avea ciudata senzație că trupul i se risipește în vântul dimineții…

*

 

…Se anunța o zi frumoasă. Soarele strălucea cald deasupra orașului, a străzilor proaspăt stropite și a copacilor cu frunze de un verde crud. Lângă un stejar, pe pavajul de piatră, zăcea o mână de cenușă, pe care vântul o împrăștia încet…

Cătălina Fometici s-a născut la 4 octombre 1986 în municipiul Timişoara. Este absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi, secţia Română- Engleză, din cadrul Universităţii de Vest Timişoara, şi a urmat cursurile Masteratului de Comunicare Interculturală. Este pasionată de muzică, desen şi este mare admiroatoare a operelor lui Salman Rushdie, Marion Zimmer Bradley, Michael Ende, Gabriel Garcia Marquez, Paul Auster, Umberto Eco.