La lansarea de la Gaudeamus, când am intrat în posesia unui exemplar cu autograf, autorul m-a întrebat: „O s-o citeşti?” L-am privit contrariată şi-am răspuns grăbită: „Normal!” Da, am făcut-o, deşi ştiam toate textele din volum. Le-am recitit nu numai pentru că am promis sau pentru că hârtia tipărită le dă alt farmec, dar mai ales ca să-mi reamintesc. Pentru a nu știrbi din plăcerea lecturii, mă voi opri doar asupra câtorva. Volumul trebuie disecat cu atenţie de la prima la ultima pagină.
Întâmplare sau nu, prima povestire semnată de autor pe care am întâlnit-o fix cu trei ani în urmă a fost „Visându-l pe Mart Senson”, cea care deschide volumul. Trecuse destul timp de la apariţia sa, dovadă stând premiul JSF la Atlantykron în 1994. Sunt visele stări reziduale ale întâmplărilor, trăirilor de peste zi sau unelte ale unei justiţii mai presus de înţelegerea omenească?
Woopy, din „Adevărul despre Woopy” este o surioară dorită de un băieţel pasionat de dinozauri. După ce ne-am pus întrebări despre vise, urmează cele despre umbre. Ne putem transforma propriile umbre sau pe ale celor din jur, influenţând astfel legile naturii? O sursă de lumină generează doar o proiecţie a corpului fizic sau mare parte din năzuințele noastre pot prinde viață folosind oglinzi şi tehnici potrivite?
„Visus” este, de bună seamă, sora mai mică a romanului Eral. (Voi scrie cât de curând și despre romanul prospăt apărut.) Un investitor profită de ideea că salariaţii ar putea lucra în vis, randamentul acestora crescând considerabil faţă de activitatea în stare de trezie. Numai că oamenii trimişi în visspaţiu intră acolo cu propriile dorinţe. Când acestea sunt mai puternice decât materia, reușesc s-o învingă, să creeze și să proiecteze viață în realitatea sumbră.
„Castelul câinilor” e un așezământ pentru copii cu dizabilități, condus de un misterios om de știință. Excentricul Director are propriile teorii în ce privește educarea micuţilor, folosind similitudini din tehnicile de dresaj ale câinilor. Un martor incomod sfârșește tragic atunci când nu-și poate stăpîni curiozitatea în privința locatarilor castelului. Terifiantă, dar minunată povestire!
„Îngeri și câini” e, de la un capăt la celălalt, o metaforă despre suflete pereche, chiar dacă jumătățile aparțin unor specii diferite.
După douăzeci și unu de ani, „Mart Senson revine”. Atâția ani trec doar între aparițiile povestirilor avându-l pe Mart ca personaj principal. Un text halucinant despre somn, moarte și granița dintre ele. E visul un liant între cele două stări sau o punte pentru sufletul neîmpăcat? Ce se întâmplă cu visul neterminat al omului care moare în somn? Ce se întâmplă cu spiritul care nu înțelege de care parte a vieții se află?
Acum trei ani, după prima lectură, am spus despre „Grădina din sicriu, sicriul din cușcă” că e un fel de „Cimitirul animalelor” pe repede-înainte, singurul lucru comun fiind reversibilitatea morţii. Ritmul e alert, de thriller captivant.
Cariera unui copil de nouă ani, pictor extrem de talentat, e curmată de un accident nefericit. După patruzeci şi patru de ani, descoperă adevăratul simbol al „Renaşterii”: toţi marii artişti au fost reîncarnări ale unui singur individ. Surpriza omului matur care-şi pierduse talentul e cu atât mai mare cu cât realizează legătura stranie dintre numele mari ale artei şi propria persoană. Revelaţia îi dă senzaţia unei proprii Renaşteri.
„Omul de pe Calea Victoriei” e pus în faţa unei dezvăluiri cutremurătoare: secretul păstrat de mamă cu privire la originile sale avusese darul de a-l proteja. Odată cunoscută legătura acestuia cu un lider dispărut al lumii politice, un cetăţean oarecare poate rescrie istoria ţării sale.
Scenariul „Îngheţul” (finalist la concursul HBO 2013) prezintă într-un mod extrem de veridic reacţia locuitorilor unui orăşel de provincie, Roşiorii de Vede, la un posibil îngheţ. Deşi nu ne sunt oferite descrieri amănunţite ale personajelor, replicile acestora îi încadrează în categorii bine definite. Dincolo de ideea îngheţului care paralizează localitatea, scenariul e şi o radiografie a societăţii româneşti actuale. O avarie a sistemului de canalizare inundă străzile într-o seară de sfârşit de noiembrie. Temperatura scade, transformând urbea într-un bloc de gheaţă. Autorităţile sunt depăşite de situaţie, lupta pentru supravieţuire devine acerbă. O haită de lupi apărută de nicăieri atacă populaţia, nimicind-o.
Nu ştiu ce mi-a plăcut mai mult: scenariul în sine sau scurtele referiri la englezul misterios sosit în Roşiorii de Vede în seara avariei, ori propoziţiile de final. (M-am gândit să le redau, dar aş fi stricat bunătate de surpriză.) Pentru că abia atunci în mintea cititorului începe să încolţească un alt scenariu: al unui complot menit să pustiască o aşezare întreagă în mai puţin de două zile folosind doar câteva sticluţe de apă aparent inofensive şi instinctele unor animale flămânde.
Ce a adus nou: E un fir roşu de-a lungul întregului volum: moartea nu mai e privită ca o certitudine, ea poate fi amânată, păcălită, răzbunată. Visul e un instrument sau o realitate paralelă. După o analiză mai atentă, am putea concluziona că oamenii sunt rămășițele viselor.
Cu ce am rămas: „În lume există un loc gol care are forma ta. Când îl vei găsi şi îl vei umple, s-ar putea întâmpla un lucru minunat. Sau, poate, unul foarte rău.”
