În Republica lui Platon se conţin unele dintre cele mai vechi referinţe la ideea de cenzură. Pornind de la premisa că toate creaţiile literare şi artistice care exercită o influenţă negativă asupra societăţii ar trebui interzise, în cartea a treia, partea a doua, a faimosului tratat filosofic, Socrate, figura sa centrală, ajunge atât de departe în speculaţiile sale, încât recomandă scoaterea în afara legii a tuturor instrumentelor muzicale, cu excepţia harpei şi lirei, şi chiar a unor registre muzicale. În aceleaşi dialoguri socratice este sugerată amputarea unor pasaje din opera lui Homer şi a altor scriitori elini. Totodată, se conturează o viziune nouă asupra teologiei, care neagă puterea zeilor de a săvârşi miracole şi esenţa lor proteică, anticipând oarecum reprezentările moderne ale Dumnezeului creştin.

Dintr-o anumită perspectivă, unele dintre aceste idei pot să pară ridicole, prin caracterul lor arbitrar. Însă simţul umorului lipseşte cu desăvârşire în afirmaţiile lui Socrate. Marcate de un sentiment al infailibilităţii, aceste proiecte ambiţioase amintesc mai curând de societăţile distopice descrise peste secole de Orwell şi Huxley.

Concepţiile expuse în Republica aduc în prim-plan o serie de dileme de ordin moral şi etic. Cine-i administrează pe… administratorii societăţii? În ce măsură îi este permis unui singur individ sau unui grup să-şi asume responsabilitatea de a decide ce e bine pentru întreaga societate? Sau chiar să impună acest bine contrar voinţei celorlalţi cetăţeni? În cazul în care cineva şi-ar asuma această putere, oare ce ar garanta onestitatea acestui individ şi ar fi oare el imun la eroare? Nici cele mai luminate minţi, nici chiar însuşi autorul butadei „Ştiu că nu ştiu nimic” nu au fost în stare să se ridice deasupra condiţiei lor umane, imperfecte şi limitate, alcătuite din umbre şi lumini. În fine, cât de productivă pentru societate ar fi limitarea libertăţii de expresie, a liberei iniţiative şi a autodeterminării în general? Poate exista vreodată „prea multă libertate”?

Pe parcursul istoriei, ideea de stat centralizat a evoluat continuu. Ce-i drept, spre deosebire de monarhiile, aristocraţia şi elita politică din ultimele secole, în care nobleţea idealurilor cavalereşti a fost dată uitării, puterea primilor regi era delimitată strict de angajamentele lor faţă de popor. În cazul în care regii nu-şi respectau obligaţia de a soluţiona problemele cetăţii, aceştia erau detronaţi imediat. În secolul XVIII, Adam Smith a evidenţiat în eseul său Wealth of Nations (Prosperitatea naţiunilor) beneficiile aduse de un stat condus de o autoritate centrală, capabilă să asigure securitatea militară şi să lanseze proiecte economice de mare anvergură. Un secol mai târziu însă John Stuart Mill avea să semnaleze în On Liberty pericolele unei autorităţi finanţate de cetăţeni, dar care abuzează de putere, acţionând împotriva poporului.

Ideile socialismului, promovate în continuare în anumite cercuri în pofida caracterului lor perimat, încearcă să justifice modelul statului centralizat, dotat cu puteri nelimitate, cel al economiei controlate de stat şi al cenzurii ideologice. Dar, dincolo de pericolul abuzului de putere pe care-l implică acest model, poate oare o societate civilizată să-şi permită să renunţe benevol la libertăţile sale? Ne putem oare închipui o „dictatură benefică”?

Republica lui Platon a devenit un text canonic, inclus în programa de studii a universităţilor occidentale, iar viitorii politicieni sunt obligaţi astfel să-l cunoască într-o anumită măsură. Concepţiile sale despre putere şi control cadrează oarecum cu un fenomen ce ia amploare, aşa-numita political correctness, care exercită o influenţă considerabilă asupra culturii şi mass-mediei. Însă este incert dacă se poate crea o artă înaltă rămânând în cadrul strict impus de cenzură, fără integrarea unor teme controversate, a naturalismului şi a criticii la adresa autorităţilor.

Multe personalităţi au fost supuse unui adevărat linşaj public din motivul că s-au îndepărtat de linia generală promovată de establishment-ul cultural. Se observă chiar o tendinţă de a subordona întreaga creaţie literară şi artistică unei forme de activism social. Proiectele de alternativă sunt în mare parte refuzate de editurile şi studiourile din Occident, iar autorităţile preferă să finanţeze mai ales creaţiile ce abordează probleme sociale. Autorii talentaţi, dar care promovează alte formule artistice sunt ignoraţi şi invers, sunt susţinuţi diletanţii „politic corecţi”. În limbajul de lemn al funcţionarilor europeni a intrat chiar un nou termen, cel de artă interculturală, care renunţă la cultura performantă şi promovează artiştii amatori, cu condiţia ca aceştia să reprezinte grupurile sociale defavorizate.

Literatura anglofonă de consum confirmă această tendinţă. Pe piaţă apar tot mai multe romane fantasy şi SF ce surprind prin tezismul lor, nişte „poveşti pentru retardaţi” care integrează întreaga agendă political correctness: propaganda marxistă, atitudinile antireligioase şi antiregaliste, aversiunea faţă de statul naţional etc. Noul roman World War Z (Războiul Mondial Z), semnat de Max Brooks, fiul cunoscutului regizor Mel Brooks, este o mostră tipică a acestui fenomen. În loc să ne ofere ceea ce ne-am fi dorit noi, cititorii, un roman bun despre zombi, autorul preferă să se lanseze în fabulaţii geopolitice care pe alocuri pot părea penibile şi chiar ofensatoare pentru reprezentanţii culturilor respective. De exemplu, într-un pasaj Max Brooks califică fostele republici sovietice din Asia drept nişte „state de improvizaţie”. Iar într-un alt loc descrie cum în Tibetul devenit independent, Partidul Socialist accede la putere prin alegeri democratice. Iată ce se întâmplă când spiritul justiţiar este asociat unei neglijenţe elementare, unei lenevii de a se informa.

Problema „îndrumătorilor societăţii” se dovedeşte a fi mult mai complicată. Ca o consecinţă a dualităţii naturii umane, uneori aceeaşi persoană poate lansa atât afirmaţii defectuoase, cât şi idei pertinente, ce au un impact benefic asupra publicului larg. Un exemplu în acest sens este romanul SF 2312 al lui Kim Stanley Robinson, lansat în 2012, în care referinţele la cele mai noi descoperiri ale ştiinţei, preluate de la profesioniştii din domeniile respective, alternează cu obsesiile autorului pentru marxism şi „revoluţia mondială”, derivate dintr-o percepţie deformată a istoriei. Până la urmă însă, impresia generală pe care o lasă cartea lui Kim Stanley Robinson este cea a unui roman reuşit.

În fine, volumul Cuadratura cercului, o colecţie de povestiri fantastice despre oraşe imaginare şi utopii eşuate, scrisă în anii 70 de autorul român Gheorghe Săsărman, oferă următoarea concluzie: toate construcţiile sociale care sfidează ordinea firească sunt sortite eşecului.