Punct de convergență 1968

          – … şi nu aveam cu cine să discut, punct. Nu mai zic de ce se întâmplă în jurul nostru, de lumea în care trăim, chestii care nu o interesau. Dar am dus-o la bunici la moşie, i-am arătat şemineul şi i-am zis bagă şi tu nişte lemne şi fă focul. Mă cheamă din curte după o jumătate de oră şi-mi zice că nu găseşte butonul. Păi chiar aşa?! Butonul?!

          – Ce vrei, Lemmy, nu toată lumea trebuie să ştie fineţuri de-astea de-ale tale. Gândeşte-te şi tu…

          – Da, mă, fineţuri, zi-mi iar că-s învechit! Dar butonul?! Cum adică unde e butonul şemineului?!

          – Hai că sunt şi şeminee care au buton. Cu pretenţiile astea ale tale o să rămâi burlac toată viaţa.

          Lemmy mă privi lung, pufni, mormăi ceva indecent despre pretenţii şi îmi întoarse spatele, atât cât putea în scaunul maşinii. Mi-am înăbuşit cu greu un zâmbet: îl cunoşteam bine pe colegul meu şi ştiam ce… hm, butoane să apăs ca să obţin ce vreau de la el. În cazul de faţă câştigasem cel puţin 10 minute de linişte, timp suficient să-mi fac ordine în gânduri şi să mă pregătesc moralmente pentru misiune.

          M-am uitat la ceas. 17 şi 23 de minute. Afară se înnoptase deja, iar luminile stradale lipseau aproape cu desăvârşire. Stăteam de aproape o jumătate de oră într-o parcare micuţă de pe malul Dâmboviţei şi mai aveam de pierdut încă vreo oră şi pe-atât până la punctul de convergenţă. Am scos o hartă din buzunar şi am desfăşurat-o pe bord. Nu strica să aprofundez un pic traseul.

          – Lemmy, ia spune, mă, ştii cine a fost Petru Groza? întrebai într-o doară.

          – Habar n-am, zise.

          – Dar Gheorghe Gheorghiu-Dej?

          – Mă întrebi nume de străzi de pe harta aia, sau ce faci acum?

          Fu rândul meu să pufnesc nemulţumit.

          – Eu ţi-am mai spus, fă şi tu un minim de efort şi documentează-te atunci când vii cu mine la treabă. Sunt străzile astea două de-aici, uite intersecţia în faţa noastră, uite Gheorghiu încolo şi Groza încoace. Dacă vine careva să ne întrebe de vorbă?

          – Am răspunsurile standard pentru situaţia asta, doar nu vrei acum să intru în detalii cu localnicii? Eşti as când e vorba de reguli, îmi răspunse Lemmy, fără să se întoarcă spre mine.

          – Răspunsurile standard nu ne scot tot timpul din belea, colega. Ştii şi tu cum… Sau trebuia să te gândeşti la asta înainte să iei de la Logistică o nenorocită de Volgă papuc-

          – Dar ce voiai, omule, o Ceaikă?!

          – … pe deasupra şi taximetru-

          – Omule, ai tu faţă de nomenclaturist ca să te plimbi cu Ceaika pe-aici?!

          –… şi să o laşi într-o parcare!

          – Nu-ţi face griji, în Bucureştii ăştia doar bogaţii şi străinii merg cu taxiuri. Localnicii nu dau bani la taxi, nomenclaturiştii au maşină la scară. Şi taximetriştii au statut special, trebuie pile. Apoi, te avem pe tine cu vastul bagaj de cunoştinţe pe care-l posezi. Shemba atoateştiutorul.

          Surprinzător, Lemmy citise ceva înainte să plecăm în misiune. Mai puţin surprinzător, era pus pe scandal. Nu ştiam dacă din cauza mea sau din cauza situaţiei lui sentimentale, aşa că am preferat să tac şi să-mi văd de hartă. Cinci minute de linişte apăsătoare mai târziu, am strâns-o, am băgat-o în torpedou şi mi-am îndreptat oasele în loc.

          – Ies, mă duc spre punctul de convergenţă, am zis.

          – Vorbim, mi-a răspuns.

          Tot fără să se uite la mine. M-a umflat un râs pe care-am reuşit cu greu să-l absorb înainte să scape în sălbăticie. Al dracului tu, Lemmy, cu nervii tăi cu tot. Am luat geanta cu documente de pe bancheta din spate şi am coborât din maşină. Frigul de noiembrie târziu m-a înconjurat instantaneu. Am tras o gură proaspătă de aer şi am simţit până în plămâni cele două sau trei grade Celsius din atmosferă. Ştiam de la Planificare la ce să mă aştept, dar realitatea din teren nu se potriveşte niciodată cu pregătirea de acasă. Mă rog, aproape niciodată.

          Nu era multă lume pe străzi. Bătea vântul. Mi-am strâns paltonul pe trup, am îndesat căciula până sub urechi şi am luat-o la pas către centru. Mai aveam timp berechet, încă vreo oră până la punctul de convergenţă, aşa că am decis să mă încălzesc cu un păhărel neoficial într-un restaurant despre care auzisem numai lucruri bune şi pe care-mi doream să-l testez de ani de zile. Tot neoficial, asta e una din marile plăceri ale celor din branşa mea: să facă liste interminabile cu localuri bune şi să încerce să bifeze cât mai multe în timpul misiunilor. Măcar de data asta am avut noroc: punctul de convergenţă era la doi paşi număraţi de localul respectiv.

          Am ţinut tot înainte pe Bulevardul Gheorghiu-Dej până am ajuns la intersecţia cu Victoriei. Tocmai voiam să traversez şi să intru pe Republicii, când am văzut un bătrânel chinuindu-se să tragă obloanele la un chioşc de ziare. Omul era rebegit de frig, în ciuda şubei şi-a căciulii cu urechi, şi umbla cocârjat de spate, ca şi când ar fi vrut să ofere vântului un obstacol cât mai mic. M-am apropiat de el.

          – Trăiţi, am zis.

          – Am închis, mi-a răspuns, fără să se uite la mine.

          Alt ciufut. Azi trebuie să fie ziua nervoşilor, altfel nu-mi explic.

          – Nu te reţin mult, to’aşu’, vreau şi eu un ziar de azi cu pronosportul. Ce mai ai nebăgat în chioşc?

          – Fotbalu’, doi lei.

          – Dar e de azi?

          – Nu, e de azi.

          Nu m-o fi auzit bine? Imposibil, n-avea cum să înţeleagă altceva, nu eram în mijlocul unui viscol siberian. Ciufut. M-am gândit la mama lui şi la nişte locuri obscure unde l-aş fi băgat, să facă glume acolo cât are chef. Mi-a trecut apoi prin cap că biata femeie o fi moartă demult, aşa că am lăsat replicile acide pentru o altă ocazie, am scos cinci lei din buzunar şi i-am băgat sub nas bătrânului vânzător. Omul a lăsat jos un vraf de ziare, a luat o revistă de pe tarabă, mi-a întins-o şi, cu acelaşi gest fluid, a tras foaia de cinci lei din mâna mea. Merita un bacşiş pentru dexteritate, aşa că nu am mai stat să iau restul. Mă rog, nici nu avea de gând să mi-l dea.

          – Mulţumesc, să trăiţi!

          M-am uitat pe prima pagină. Anul III, numărul 130, Joi, 21 Noiembrie 1968. Da, e ediţia de astăzi. „SÎMBĂTĂ: ROMÂNIA – ELVEŢIA. BOC preia ştafeta de la BARBU”. În imaginea de pe prima pagină, Boc prelua o minge de la Barbu. Detalii.

          Am băgat revista  în buzunar şi mi-am văzut de drum. Vântul de mai devreme dădea semne că vrea să se metamorfozeze într-un pui de crivăţ, aşa că am iuţit pasul. Mi-a mai luat câteva minute să ajung la destinaţie: Restaurantul Pescarul, unul dintre cele mai bune localuri de specialitate din partea asta a Bucureştilor. Vizavi, peste stradă, şantierul hotelului Intercontinental era tăcut ca o ruină în umbra unui cutremur.

          Am intrat în restaurant. Nu era multă lume: în penumbră am văzut vreo două cupluri şi încă vreo două persoane de sex incert care luau masa singure, cu ochi doar pentru farfuria din faţa lor. M-am pus la prima masă întâlnită în cale, am aşezat geanta pe scaunul din dreapta mea, mi-am scos căciula şi am lăsat-o pe masă. Îmi place să ştiu că am mereu cele mai importante lucruri la îndemână, iar în seara asta friguroasă căciula era unul dintre ele. Încă mă mai gândeam dacă să-mi dau şi paltonul jos când, din neant, lângă mine s-a înfiripat un chelner.

          – Bună seara, tovarăşe, cu ce vă putem servi?

          Meniu? Nu-mi adusese. Ştiam asta: la „Pescarul” mergi cu lecţia învăţată. Chiar dacă improvizezi cine ştie ce specialităţi, e foarte greu să-i prinzi nepregătiţi.

          – Salut, tinere. O carafă de vin fiert vreau.

          – Şi de mâncare…?

          – De mâncare nu, că sunt pe fugă.

          – Vă recomand tochitura, este acum făc-

          – Sunt pe fugă.

          – Cum doriţi.

          S-a-ntors pe călcâie. „Ca la comandă”, aşa se zice pe aici. M-am uitat în urma lui, un flăcău ca la vreo 23-24 de ani, mare cât un dulap. Ion. E de undeva de prin Moldova, pe ştatele de plată ale Securităţii încă de la 18 ani. Dă rapoarte săptămânale despre străinii care vin să mănânce la „Pescarul”. Băiat bun, de altfel, forţat de împrejurări după ce a lăsat o fată însărcinată… povestea clasică. În fine, nu e treaba mea, să tragem cortina.

          Până să-mi vină vinul fiert, am aruncat o ocheadă la ceas. Mai aveam aproximativ 20 de minute până la punctul de convergenţă, aşa că am scos revista din buzunarul paltonului. România – Elveţia, mare meci pentru calificarea la Campionatul Mondial din ’70. Mă gândeam la soartă, în general, şi la regulile de la serviciu, în special – reguli care interzic drastic pariurile şi jocurile de noroc -, când am simţit o mână pe umăr.

          – Ce zice la gazetă? Batem? am auzit o voce în spatele meu.

          M-am întors uşor, cu tot trunchiul, ca un om prea ancorat în realitatea propriilor gânduri ca să mai fie luat prin surprindere de orice neavenit. Instructorii de la Avien ar fi fost încântaţi, nici la testele finale de stabilitate emoţională nu m-am purtat atât de calm.

          – Scuzaţi…? am zis, ridicând a mirare din sprâncene. Un moş trecut bine de 60 de ani stătea în spatele meu. L-am recunoscut vag din imaginile de la pregătire. Moş Cornea zâmbea la mine pe sub o mustaţă groasă şi stufoasă ca mătura străbunicii. În aceeaşi secundă mi-a trecut prin cap o mare întrebare: mai erau şi altfel de mustăţi pe lumea asta, afară de cele ca mătura bunicii? Ce clişeu.

          – Meciul, taicule. România-Elveţia. A ieşit Boc, a intrat Barbu? a zis Moşul, imperturbabil.

          – Avem şanse, am replicat, imperturbabil.

          – Vorbeşti şi tu ca ăştia de la gazetă, zise. Se poate? şi făcu un gest către scaunul pe care-mi lăsasem geanta cu documente.

          – Acolo nu. Că n-aţi sta comod, nu de-alta.

          Moşul ocoli masa şi se aşeză greoi pe scaunul de vizavi. Era unul dintre obişnuiţii localului, un pensionar care reuşise să-şi îngroape două neveste şi un copil, singurul. Se potrivea cu profilul standard al bătrânului care nu mai ştie pentru ce şi pentru cine trăieşte şi caută cu înfrigurare apropierea celor din jur, chiar dacă asta înseamnă să se bage cu forţa în seamă. M-am uitat furtiv la ceas, mai aveam aproximativ 15 minute până la punctul de convergenţă. Era destul. Am scos pachetul de ţigări din buzunar, am luat una pentru mine şi l-am întins către musafirul nepoftit care se aciuase la masa mea.

          – „Mărăşeşti”?

          – Da, am fost acolo, zise Moşul, luînd o ţigară.

          – La Mărăşeşti?

          – La Mărăşeşti.

          – Păi câţi ani ai, tataie?

          – Am 68 bătuţi pe muche. Dar matale, tovarăşe, te gândeşti la bătălia de la Mărăşeşti, nu?

          – Păi care alta?

          – Eu ziceam de Mausoleu… am fost acolo, am lucrat la ridicarea lui.

          Am vrut să-i zic că, în general, oamenii când vorbesc de Mărăşeşti zic de bătălie, nu de nişte cărămizi puse una peste alta. Nu am apucat. Ion, chelnerul informator la Securitate, îşi făcu apariţia cu o carafă de vin şi cu un platouaş de mizilicuri. Un caşcaval, o pastramă, o ceapă.

           – Să trăiţi, tovarăşu’ Cornea, zise, cu ochii la moşul din faţa mea. V-am adus ca de obicei.

          Cornea, veteran de ambele războaie. Cornea, ilegalist comunist. Cornea, arhitect. Cornea, moşul cu musteaţă pleşuvă ca măturoiul bunicii. Cornea, omul din faţa mea. De-aia îmi place la nebunie ceea ce fac: meseria asta mă pune faţă-n faţă cu poveşti încarnate, nu oameni.

          Bătrânul îi făcu cu ochiul chelnerului, apoi apucă ferm carafa şi turnă în pahare. Nu-i tremura mâna.

          – Ion mă ştie de câţiva ani, eu l-am adunat de pe străzi şi l-am adus aici, zise uitându-se în urma chelnerului. Când intru pe uşă deja se-apucă să pună de-un pizduş. Nu am mereu noroc de bunătăţi, dar un caşcaval, o slană, o ceapă tot se găsesc.

          – Ziceaţi de Mausoleu?

          – I-am îngropat acolo cu mâna mea pe fraţii din război. Şi deasupra am construit, tot cu mâna mea, Mausoleul. Casa Morţilor.

          Moşul făcu o pauză, sorbi o gură de vin şi îmi zâmbi.

          – Eu nu o să le fiu alături, din păcate.

          Am dat din cap ca un om care înţelege răutăţile lumii şi care vede bine prin ce trebuie să treacă alt om lovit de ele. Din platoul de mizilicuri am selectat o bucăţică de brânză, una de slănină şi un cerculeţ de ceapă, pe care le-am îndesat apoi în gură. Am stins totul cu o înghiţitură sănătoasă de vin. M-am uitat la ceas: cinci minute până la convergenţă.

          – Asta-i viaţa, am zis. Nu puteţi, dar nici nu trebuie să le fiţi alături.

          – Eşti prea tânăr, tovarăşe… cum te cheamă?

          – Shemmy, am răspuns.

          – Viaţa e una şi dacă nu eşti acolo unde trebuie, când trebuie… trece pe lângă tine. Şi ajungi ca mine, să trăieşti zeci de ani în plus doar pentru că erai plecat să iei apă în timp ce tovarăşii tăi primeau un mortier în tranşeu. Cam asta e viaţa, e doar timpul de la trăgaci la ţintă.

          Am făcut ochii mari, nu mă aşteptam la replica asta. O citisem într-o carte veche – nici nu mai ştiu dacă era din bibliografia obligatorie – şi aş fi vrut să-i dau un răspuns pe măsură, dar am simţit pe încheietură şocurile semnalului de alarmă. Se apropia punctul de convergenţă. M-am ridicat de la masă, am bătut cu mâna în revista de fotbal din faţa mea şi am zâmbit larg.

          – Bate România sâmbătă. Doi la zero, Dumitrache şi Domide. Mergem la Campionatul Mondial, dar o să fie crunt. Staţi cu ochii pe Lucescu şi pe Dinu.

          Mi-am pus căciula în cap, am luat geanta de pe scaunul de lângă mine şi am ridicat paharul de vin către bătrânul Cornea, toate astea aproape simultan. Moşul mă privea cu ochii lucind a zâmbet. A ridicat şi el paharul în aer şi am văzut cu coada ochiului, în timp ce mă întorceam către ieşire, cum l-a dat peste cap dintr-o gură, dintr-o dată. Moşul de fier.

          Ceasul a început să vibreze aproape imediat cum am ieşit pe uşa restaurantului Pescarul.

          Zece.

          Nouă.

          Am tras o gură de aer tare şi rece, de noiembrie, în piept. În dreapta mea am observat un individ apropiindu-se de mine. Cântărea fără niciun dubiu peste suta de kilograme şi se mişca mai bine ca un alergător de maraton.  L-am recunoscut, era omul meu.

          Şase.

          Cinci.

          Patru.

          A ajuns chiar în dreptul meu. A alunecat pe o dală de piatră şi s-a răsturnat cât era de lung în drum.

          Doi.

          Unu.

          Convergenţă.

          În timp ce mă aplecam să-l ajut să se ridice, am aşezat geanta mea cu documente pe asfalt, am ridicat-o pe a lui şi i-am făcut vânt într-un gard viu. Omul era prea înciudat ca să observe, nici nu a acceptat mâna întinsă. S-a pus singur înapoi pe cele două picioare, a luat geanta de jos şi a plecat cu paşi grăbiţi mai departe. Nici măcar un „mulţumesc” nu a zis, deşi am avut senzaţia că am auzit o înjurătură în cea mai frumoasă limbă rusă, şoptită în barbă.

          L-am privit cum se pierdea în negura nopţii, scuturând în mers praful şi mâzga de pe geanta pe care i-o plantasem. Am zâmbit, am luat şi eu teaşca individului de pe jos şi m-am îndreptat către cea mai apropiată trecere de pietoni. Aproape în acelaşi timp, o Volgă neagră a oprit la semafor. Am deschis uşa, m-am aşezat pe bancheta din spate şi am răsuflat din greu.

          – Hai acasă, Lemmy. Avem secvenţa completă de convergenţă. Hai dracului acasă, înainte să se împută treaba pe aici.

          ******

          AMBASADA RUSIEI LA BUCUREŞTI, 21 NOIEMBRIE 1968, ORA LOCALĂ 20:26

          Într-o cămăruţă de la subsol, slab luminată şi suprasaturată de energia zecilor de echipamente electronice care stăteau stivuite în dulapuri şi pe mese, transmisionistul dădea pagină cu pagină din dosar şi mai că nu-şi făcea cruce.

          – Anton Afanasievici, eşti sigur că ăsta e documentul pe care trebuie să-l trimit la Moscova?

          – Mai e vreunul pe-acolo, Alexei? zise Antonie Lupu, agentul prim al KGB în Capitala României.

          – Nu mai e, dar… Păi documentul ăsta ne bagă în gura lupului!

          – Nu cred că..

          – În câteva ore o să ne trezim cu Securitatea peste noi! Şi nu trebuia să fie mesajul ăsta, trebuia să fie ceva de pace şi prietenie, ştii, ca între popoare!

          – Astă-seară sunt doar un curier. Asta am primit, asta dau mai departe. Vrei să vii tu cu explicaţii în locul meu? Eventual de ce nu ai trimis mesajul la timpul potrivit?

          – Nu, totuşi… ia vino mai în lumină, ce drăcie e pe tine? Eşti plin de nămol.

          – Am alunecat pe stradă. Lasă astea, transmite documentele mai departe, fă-ţi treaba. Şi o să am grijă să-i şoptesc cîteva lucruri bune despre tine tovarăşului Andropov, când o să mă decoreze.

          Alexei îşi bătu nasul cu un deget, zâmbi larg şi începu să manevreze transmiţătorul.

          ******

          KREMLIN, 21 NOIEMBRIE 1968, ORA LOCALĂ 23:34

          Yuri Vladimirovici Andropov, şeful KGB, îl dădu pe aghiotant la o parte şi intră marţial în biroul mult prea aglomerat. Se opri în mijlocul încăperii şi-şi făcu ochii roată la cei prezenţi. Nimeni nu schiţă un gest, nimeni nu se ridică din fotoliu, nimeni nu-l salută.

          – Tavarisci, avem o problemă mare, începu Andropov. Trânti un dosar greu pe masă şi se aşeză pe singurul scaun care mai era liber.

          Lângă el, preşedintele Consiliului de Miniştri al Uniunii Sovietice Alexei Kosîghin dădu din mână a plictiseală.

          – Yuri Vladimirovici, dacă era o problemă mare, ne spuneai deja despre ce e vorba. E aproape miezul nopţii, ne-ai chemat aici pe nepusă masă, pe unii ne-ai luat de-a dreptul din pat, zi-ne acum şi despre ce este vorba. Să lăsăm atitudinile teatrale pentru băieţii din Corul Armatei.

          Andropov înghiţi în sec şi se uită la ceilalţi membri ai Biroului Politic prezenţi în încăpere. Nu era nimeni gata să zâmbească la şeful KGB. Pe lângă Kosîghin, mai erau acolo omul lui Brejnev, Andrei Kirilenko, apoi Mazurov, mâna de fier care comandase acţiunea militară din Cehoslovacia şi cel care înecase în sânge Primăvara de la Praga, şeful de cabinetului de miniştri al Republicii Sovietice Ruse Voronov şi Alexandr Nicolaievici Şelepin. Toţi, în afară de Andropov, erau membri deplini ai Biroului Politic. Toţi erau cu ochii pe el, membrul candidat. Şeful KGB zâmbi strâmb, deschise dosarul din faţa lui şi începu să împartă fotocopii către ceilalţi.

          – Cum spuneam, problema e majoră, dar nu ne pune … suntem pregătiţi deja pentru ea. Am primit în această seară răspunsul lui Ceauşescu la ultimatumul nostru. Pe scurt, România nu vrea să renunţe. Jumătate din biroul meu… din biroul KGB de la Bucureşti a fost reţinut de poliţie, cinci divizii mecanizate româneşti se îndreaptă la această oră către Prut, Gărzile Patriotice nu vor fi desfiinţate, iar Ceauşescu şi ai lui tocmai au încheiat un tratat de asistenţă armată cu Yugoslavia lui Tito. Declaraţiile oficiale vă sunt deja cunoscute.

          Kosîghin fu primul care îşi reveni din stupoare.

          – Yuri Vladimirovici, astea sunt informaţii sigure? Până mai ieri eram convinşi că românii dau înapoi, că Ceauşescu a făcut scandal ca să dea bine, să-şi întărească…

          – Suntem siguri pe informaţii, Alexei Nicolaievici. Am primit aceleaşi detalii din zeci de alte surse. Aceleaşi informaţii, până la ultimele detalii.

          – Situaţia de faţă solicită o privire mai atentă, zise Voronov, cu o voce stinsă. Trebuie să decidem într-o şedinţă a întregului Birou Politic, ceea ce spuneţi…

          – Nu mai e timp pentru o nouă adunare, tovarăşe Voronov. Avem deja planuri stabilite pentru această situaţie.

          Andropov se întoarse către Mazurov.

          – Sunt în picioare planurile, tovarăşe?

          Mazurov dădu din cap afirmativ. Avea un zâmbet rece agăţat în colţul gurii. Şeful KGB îi întoarse zâmbetul.

          – Tavarisci, lucrurile sunt clare.

          – O clipă, Yuri Vladimirovici, zise Kirilenko. Omul lui Brejnev îşi dăduse ochelarii jos şi se juca cu ramele lor. Lucrurile sunt clare, dar tot ne trebuie un vot aici. Nu putem să declarăm război unui stat aşa, fără să îşi asume nimeni asta. Mai ales când vorbim despre un stat care face parte din Pactul de la Varşovia. Mai ales când e vorba de statul nebunului ăluia de Ceauşescu. Propun să supunem la vot, mergem cu planurile trasate la ultimul Birou Politic convocat potrivit statutului? Cine este pentru?

          Andropov îşi muşcă buzele. Nu se aştepta la un vot pe faţă. Mai ales când… în cazul de faţă, el nu putea să voteze. Îi privi cu inima strânsă pe ceilalţi cinci membri întregi ai Biroului Politic. Şelepin fu primul care ridică mâna, deşi nu scosese o vorbă întreaga seară. Îi urmă Mazurov şi ultimul, cu destul de multă reţinere, Kirilenko. Kosîghin dădea din cap cu tristeţe, cu mâinile încrucişate pe piept. Voronov aproape moţăia, cu capul pe speteaza fotoliului.

          Andropov simţi un val de adrenalină cum îi invadează tot trupul. Era oficial, Uniunea Sovietică pleca la război încă o dată, a doua oară în decurs de câteva luni. De data asta, împotriva României.

          *****

          Metropola AVIEN, 22 NOIEMBRIE 2044, ORA LOCALĂ 102:200

          Nenorocita de alarmă îmi sfredeli visele, îmi sfredeli somnul şi sunt aproape sigur că-mi dădu peste cap şi întregul echilibru bioritmic pentru următoarele două seturi de săptămâni.

          M-am ridicat din pat, am luat telecomanda şi am format codul care-mi dădea acces la mesajele de serviciu. Ecranul din faţa patului se aprinse şi începu să transmită imagini din timpul ultimei misiuni, apoi trecu la cadre de profil post-temporal, comentate de o voce sintetică.

          – Mesaj din partea Autorităţii Temporale pentru agentul Shemba Karre, status post-misiune 2021 BUCUREŞTI 1968, fir temporal 2-21-56-21-11-1968. La ora 4, în dimineaţa zilei de 22 noiembrie 1968, 12 divizii ruseşti au invadat România traversând râul Prut. Acţiunea a fost precedată de un desant paraşutat care a lovit centrele de comandă româneşti de la Suceava, Iaşi, Brăila şi Sulina. În acelaşi timp, aeronave ruseşti au bombardat aerodromurile din Turda, Câmpina…

          Chiar nu aveam chef să văd tot raportul, aşa că am derulat înainte. Era totuşi trecut de miezul nopţii.

          – … la data de 24 noiembrie, trupe mecanizate ale Republicii Populare Chineze au traversat graniţa siberiană, avansând către puncte prestabilite de comandă ale Uniunii Sovietice.

          Uite, asta era ceva nou, nu mă aşteptam ca ruşii să fie atacaţi de chinezi din cauza românilor.

          – … o rachetă intercontinentală cu încărcătură nucleară, care a distrus Moscova. În replică, Supremul Soviet a autorizat un atac nuclear major care a lovit principalele oraşe şi metropole americane de pe coasta de Est a Statelor Unite.

          Da, asta era ceva de ţinut minte. Americanii au atacat nuclear Moscova şi rusnacii au bombardat atomic toată Coasta de Est… ce nenorocire. Voiam să derulez un pic mai în faţă, când am simţit un braţ încolăcindu-se în jurul meu.

          – Shemmy, ce faci treaz la ora asta? întrebă soţia mea.

          – Nimic, iubire, mă uit la raportul post-misiune.

          – Spune ceva acolo despre o soţie care îşi vrea soţul înapoi în pat?

          – Nu, spune că pe firul ăla temporal a început al Treilea Război Mondial şi lumea e la un pas de anihilare, i-am răspuns. Şi de vină pentru toată măgăria sunt eu.

          – Când o să te ocupi şi tu de chestii serioase?

          – Ţi-am spus, nu vreau să mă înscriu în programul de hologramare. Nu e real, e un surogat. Mai lasă-mă câteva luni.

          – Ce faci acum nu e serios, dragul meu… Pentru ce a fost misiunea asta?

          Am strâmbat din nas. Avea dreptate, nu de-alta.

          – Pentru o lucrare de licenţă… Un deştept de la Istorie a considerat că, dacă Rusia ataca România în 1968, urma un război nuclear.

          – Şi? Nu putea face asta în programul de hologramare?

          M-am uitat pe ecranul care transmitea încă imagini apocaliptice din timpul atacurilor nucleare.

          – Ba da, dar… nu ar fi fost real. Aici e clar, a luat examenul. Culcă-te.

          Soţia mea se întoarse în aşternut şi începu aproape instantaneu să sforăie. Era sforăitul acela liniştit, feminin. Am mângâiat-o pe obraz şi m-am întors către ecran. Raportul era la final, vocea sintetică tocmai trăgea concluzia.

          – După patru ani, planeta Pământ a fost devastată de războaiele atomice purtate de principalele puteri mondiale. După 25 de ani, se poate considera că rasa umană a dispărut în procent de 78%. Recomandăm ştergerea din arhive a firului temporal 2-21-56-21-11-1968 pentru faptul că este, la acest moment, incompatibil cu viaţa.

          Am oprit monitorul, am lăsat telecomanda la piciorul patului şi m-am întors către soţia mea. Am luat-o în braţe. Ce paradox. O întreagă istorie a omenirii, distrusă doar pentru că un funcţionar a intervenit şi a schimbat o geantă cu alta. Câteva miliarde de morţi, dacă ăsta nu e un genocid, nu ştiu ce poate fi.

          M-am gîndit apoi la infinitele axe ale timpului, fiecare cu infinite momente şi puncte de convergenţă şi am ridicat din umeri, aşa la orizontală cum eram. Înainte să adorm, un singur gând îmi mai flutura în minte: de ce au lansat americanii o singură rachetă nucleară către Moscova…? Dar asta era o întrebare pentru altă misiune.