LORENA
– Dar am văzut-o cu el, în pădure, înainte să se întâmple. Şi n-am crezut…
Un vis premonitoriu? Ce putea fi mai firesc pentru fiica lui Calder… Însă nu aveam să-i spun asta Kaylei – nu încă.
– Nu întotdeauna visele… Şi ar fi omorât-o oricum. Într-alt loc, altă dată.
M-a întrerupt, fără măcar să mă audă, surdă la orice în afara tumultului dinăuntru.
– Nu şi dacă o scăpam de el!
Cam aşa îi răspunsesem lui Calder, cu două secole şi jumătate în urmă – cu aceeaşi inconştientă sfidare.
– Şi cum te-ai gândit să… scapi de Quin?
A ezitat, destul ca să îi simt teama, deruta.
– Cu un glonte, cu o sugestie. Dar… mai era şi celălalt.
Parcă păşisem în gol de pe marginea unei prăpăstii. O cădere vertiginoasă, ameţitoare, în abisul groazei. Şi, între bubuiturile din tâmple, auzeam vorbele Kaylei: în mintea lui Denton Quin mai fusese cineva. O prezenţă intensă, dominatoare, malefică.
Russell Morgan.
Cum de nu mă gândisem?! Quin era al lui – minte, suflet… Karghanul venea şi pleca din subconştientul său ca dintr-o cameră de hotel; iar uneori lăsa aşternuturile murdare.
– Este unul din Cei Vechi. Dar nu asemeni vouă.
Aflase?!
Nu trebuia să mă prefac şocată: eram. Şi furioasă; pe Alix, care… Unde dispăruse? Se făcuse nevăzută, lăsându-ne singure cu o discreţie plină de tact – sau doar prudentă. Credea că ajunge să-şi scurteze fusta, să fluture din pleoape şi orice îi era îngăduit, totul iertat?
– Nu Alix mi-a spus. Brandon O’Neil ştia… despre Protectori. Restul l-ar fi ghicit până şi…
Tania, a continuat fără glas. Pentru o clipă, uitase.
Ce să fac? Ce să-i spun? Că Tania şi Brandon au fost victime într-un conflict început pe vremea când Homo Sapiens umpleau pereţii peşterilor din Altamira cu picturi abstracte?! M-am întrebat, încă o dată, ce era fiica lui Calder pe vasta tablă de şah a războiului dintre Noi şi Ceilalţi: un pion de sacrificiu sau Regina Albă?
Bufnitura uşii, nefiresc de tare, ne-a făcut să tresărim pe amândouă. Alix intrase cu spatele, strângând în braţe un atlas enorm. Cotorul cu aurul pălit, coperta încreţită ca pielea unei mumii, filele îngălbenite – să fie…?
L-a trântit pe masă, a suflat de pe el un praf imaginar, apoi i-a făcut cu ochiul Kaylei.
– Albumul de familie…
Pe care îl distrusesem cu decenii în urmă; ba nu, îi cerusem lui Aidan să îl pună pe foc, în ziua în care Yvonne… când ne-am despărţit. Şi aşa a ajuns la Alix.
– În drum, ne-am oprit acasă, să îl iau. Pentru Kayla, mi-a surâs cu nevinovăţie.
„Ne-am oprit acasă…“ Albă ca Zăpada mânuia pumnalul mai bine decât un hidalgo. Dar abia începuse.
– Tunelul Timpului, Kayla. Eşti gata?
A deschis albumul cu un gest teatral. Pe prima pagină, patru fotografii în sepie din Londra anului 1903: clădiri-monumente, care pe atunci erau noi, trecători cu raglane, rochii şi pălării desute, trăsuri, rar câte un automobil.
Kayla a aruncat o privire fugară, vag interesată, Alix a întors fila. O lady în costum de călărie: Raven – însă fiica lui Calder nu o văzuse, n-o cunoştea decât după nume.
Apoi, eu şi Aidan, într-o mulţime entuziastă, venită să agite steguleţe, să arunce cu flori, să înalţe baloane colorate, pe măsură ce RMS Titanic se desprindea de ţărm, lent, majestuos. Ar fi trebuit să fim la bord, ciocnind cupe de şampanie cu milionarii şi celebrităţile zilei. Aveam cabina rezervată, locuri la masa căpitanului; iar biletele foşneau în buzunar, lângă telegrama sosită cu zece minute înainte ca transatlanticul să ridice ancora. „Nu plecaţi“, ne scria Calder. Şi n-am făcut-o.
Kayla s-a aplecat, a atins fotografiile – uşor, parcă temându-se să nu le fărâme. Păreau iluzii, miraje capturate de ochiul magic al aparatului. Însă erau reale. Şi în toate apăream noi, cei cinci, neschimbaţi. Imaginile ne purtau de pe un meridian pe altul, săreau uneori câteva decenii pentru a se întoarce înapoi în timp, trecând prin decoruri citadine, peisaje exotice, spectaculoase sau banale, devenite memorabile prin prezenţa noastră neverosimilă.
Alix dădea filă după filă şi Kayla făcuse ochii mari, răsufla mai repede, obrajii îi căpătaseră culoare… Şi eu mă uitam, dar nu la caleidoscopul din cioburi de istorie – le ştiam pe de rost, aş fi putut să le derulez în gând, cadru cu cadru, ca pe un film. O priveam pe Alix cu o uimire ce devenea, treptat, recunoştinţă. Albumul era exact ce îi trebuia acum Kaylei: ceva care să o scoată din letargie, să spargă crisalida de durere şi regrete în care se închisese singură.
Şi ne-am uitat, împreună, la fotografiile tuturor şi ale fiecăruia.
Aidan, spectator anonim la „Catastrofa Secolului“, când Hindenburg s-a prăbuşit în flăcări, semnând, cu foc şi sânge, decesul epocii dirijabilelor… Logan, la Gettysburg, în uniformă secesionistă, conducându-şi oamenii într-un ultim şi inutil atac împotriva tunurilor nordiste… Raven, în burnus negru, în faţa unui cort tuareg, cu tribul prosternându-i-se la picioare pe fundalul mării de nisip… Alix şi Coco Channnel, primele femei care au cutezat să poarte pantaloni, admirate şi huiduite pe cheiul Senei… Eu, într-o fastuoasă rochie aurie, valsând cu Napoleon al III-lea la Versailles, în Sala Oglinzilor.
– Lorena în pericol… să devină împărăteasă, a comentat Alix.
Şi, treptat, Kayla a început să ne cunoască. Raven: aventuriera, exploratoarea, un Indiana Jones avant-la-lettre. Apărea în Valea Regilor, lângă Sfinx şi Piramide, în mormântul reginei Hatshepsut; pe fortificaţiile de la Sacsayhuaman; la Stonehenge, în umbra unui dolmen; lângă Capetele de Piatră din Insula Paştelui; printre ruinele de la Santorini, Micene, Troia…
Aidan prefera ipostaza de cuceritor – nu de imperii, ci al femeilor. O ţinea de braţ pe Marilyn Monroe, bea ceai cu Sarah Bernhard, martini cu Jackie Kennedy, îi dăruia un imens coş cu orhidee Isadorei Duncan, conversa tainic cu Greta Garbo, dansa cu Audrey Hepburn…
Kayla avea o nedumerire:
– De ce sunt atât de puţine fotografii cu Logan?
Fiindcă spărgea aparatele şi, câteodată, capetele reporterilor care se încăpăţânau să-l vâneze? Alix însă, era de altă părere.
– Te înşeli. Uite-l aici… şi dincoace…
În fotografia cu fraţii Wright i se vedea profilul, în penumbră; în cele cu Saint-Exubery şi Charles Lindberg se întorsese cu spatele la cameră; silueta i se ghicea dincolo de elicea lui L’Oiseau Blanche, în carlinga căruia François Coli şi Charles Nungesser se pregăteau pentru fatalul lor zbor peste Atlantic… Într-altă parte, Logan o ajuta pe Amelia Earhart să urce în avionul ce avea să o poarte spre un destin incert – de data asta i se desluşeau braţul, umărul şi chipiul.
– Ce a văzut la Amelia? Era un „înger pierdut“, nepotrivită cu locul şi timpul unde se născuse, am murmurat.
– Sau îi plac femeile în combinezoane de zbor. Niciodată nu poţi ghici ce au pe dedesubt…
Alix Hayden surâdea cu inocenţă, la fel ca în fotografia unde două adolescente, în rochii albastre, identice, erau pieptănate şi machiate ca să pară gemene. Alix a pus degetul pe una dintre ele.
– Sunt eu, nu mă recunoşti?! Ingrid Bergman mă luase la Festivalul Verii, în Stockholm.
Alix n-avusese vreodată complexe, inhibiţii. Pozase incendiar pentru Muscha, Dali şi Bob Guccione, jucase la Hollywood în câteva filme care stârniseră uragane până şi în presa de scandal. Erau şi destule fotografii cu ea scufundându-se la mare adâncime fără costum de scafandru şi tuburi de oxigen, înotând prin pădurea de corali, fugărindu-se cu delfinii, flirtând cu o caracatiţă, lăsându-se purtată de o balenă albastră… „Mica Ondină“ o numea, odinioară, Hans Christian Andersen, singurul om care îi aflase taina şi a spus-o tuturor – într-o poveste.
– Destul despre mine, a rostit cu modestie Alix. Ai văzut-o pe Lorena? Întotdeauna impecabilă, stilată, sobră, înconjurată de înalta societate, conversând savant la baluri şi serate… Dar a fost o dată, nu demult, când a fugit cu „Circul“. Îţi aminteşti, My Lady?
Nu ştiuse decât Aidan. Iar acum… probabil întreaga emisferă de Nord. În anii ’60, într-un moment de depresie, derută şi plictiseală, mă înrolasem în mişcarea hippy, sub deviza „Faceţi dragoste, nu război“, eşuând la Woodstock după un marş patetic, stupid, lamentabil… Dar cine nu a avut momente proaste în viaţă?
Din fericire, nu mă bazasem pe Aidan să îmi şteargă erezia estetică. Fotografiile compromiţătoare, cu mine în rochii înflorate, fuste gitane, sandale de plută şi diademe din maci sălbatici le tăiasem cu foarfeca, mărunt, apoi le dădusem foc. Cenuşa o făcusem să zboare peste oraş, în timp ce Bob Dylan cânta despre vânt, inutilitate şi speranţă.
Am luat-o din scurt pe Alix:
– Ai vreo dovadă?
A zâmbit cu perfidie, întorcând fila: coperta revistei „Life“, cu mine şi Joan Baez, surprinse pe scena improvizată la un concert în Central Park.
Alix s-a aplecat la urechea Kaylei, conspirativ.
– Mai am şi altele… acasă.
Kayla a râs, acceptând invitaţia. Nu se grăbea să se întoarcă în apartamentul pustiu, unde fiecare lucru îi amintea de Tania. Au plecat împreună, fiica lui Calder silindu-se să uite ce nu putea fi uitat.
„Alix… Mulţumesc.“
Şi gândul ei, răspunzându-mi:
„Pentru Kayla, oricând.“
Rămasă singură, am deschis un sertar al scrinului, apoi altul. În al treilea, am dat peste ce căutam – o fotografie alb-negru, în faţa Capitoliului. Albert Einstein, cu mâna pe umărul lui Aidan, îl prezenta reporterilor: „Michael Forbes, colaborator şi prieten“. Aidan zâmbea, la fel de fals ca numele său, ascunzându-şi îngrijorarea în spatele ochelarilor negri pe care FBI-ul nu îi adoptase încă… Amândoi ştiau ce lumea întreagă avea să afle peste câteva ore: Enola Gay decolase spre Hiroshima cu o bombă atomică la bord.
Aidan îl întâlnise pe Einstein în 1921, când acesta primea Premiul Nobel. Doisprezece ani mai târziu îl ajuta să fugă din Germania nazistă şi, în 1940, să obţină cetăţenia americană.
Albert Einstein nu era singurul fizician emigrat în Statele Unite. Împreună cu Leo Szilard, Edward Teller şi Eugene Wigner au decis să îşi plătească datoria faţă de patria adoptivă prevenindu-i pe americani: savanţii care lucrau pentru Hitler erau la un pas de descoperirea armei atomice.
Einstein a pus temerile tuturor într-o scrisoare pe care Aidan i-a dat-o Preşedintelui Roosevelt – şi aşa s-a născut Proiectul Manhattan: o armată de cercetători, laboratoare secrete, un buget de miliarde de dolari… Urmarea? Spectrul unui Armaggedon atomic a pus capăt celui de-al Doilea Război Mondial. Însă preţul l-au plătit cei din Hiroshima şi Nagasaki, sute de mii morţi într-o clipă, asfixiaţi, arşi, pulverizaţi, prefăcuţi în umbre de fum pe zidurile vitrifiate.
„Am făcut o singură greşeală în viaţă. Când am semnat scrisoarea aceea. Dar trebuia să aleg: noi sau Hitler“. În 1954, cu un an înainte de moarte, Albert Einstein îşi reconsidera reuşitele şi căderile. Iar Aidan… plecase în Australia.
Era blestemul nostru: nu aveam prieteni, iubiri printre oameni decât atâta vreme cât puteam eluda simplul, teribilul adevăr – ei îmbătrâneau, noi nu. Până la urmă ar fi văzut dincolo de ridurile false, de şuviţele încărunţite artificial. Şi trebuia să înscenăm un accident, o călătorie la capătul lumii. Să ne luăm viaţa de la început, într-altă parte, sub alt nume…
Protectorii, ne numeau cei care ne aflaseră taina. Să îţi asumi răspunderea destinului altora – un rol dificil, ingrat. Einstein ne-ar fi înţeles: la rândul său, alesese „răul cel mai mic“, hotărând moartea unora pentru ca alţii să nu trăiască într-o Europă devenită un imens lagăr de concentrare.
Nu a fost primul obligat la o alegere dificilă. Nici singurul care şi-a petrecut restul vieţii măcinat de îndoieli. În istorie, au existat destule momente-cheie, când ceva a schimbat dramatic cursul evenimentelor, influenţând următoarele decenii, uneori secole. Fără expediţia lui Columb, indienii mai vânau încă bizoni prin preerie… Fără atentatul de la Sarajevo, Marele Război ar fi fost, poate, evitat… Fără Einstein şi Proiectul Manhattan…
Era mai bine… sau mai rău?!
„Ignoranţa este adesea o binecuvântare. Pentru oameni, nu pentru Cei Vechi“, îmi spusese odinioară Calder.
Kayla era fiica lui, dar şi a Keirei…
Ce va alege?
-va urma-
