Una dintre temele cele mai complicate care i-au preocupat pe gânditorii lumii a fost cea a legăturii dintre cauză şi efect, a continuităţii ce uneşte spaţiul şi timpul, alcătuind totalitatea, Cosmosul, Ordinea universală. Ideea unui astfel de liant se asociază involuntar cu acea forţă mistică pe care o invocă Maestrul Yoda din Războiul Stelelor. Deloc întâmplător, creatorul personajului a afirmat că a fost inspirat de figura lui Albert Einstein, un geniu naiv, cu chip de elf, ce păstrează credinţa în puterea magiei.
Mai devreme sau mai târziu, ochiul minţii va pătrunde la originea lanţului cauzal. Oare ce se ascunde sub şirul de ţestoase pe care se sprijină Pământul? Mai multe ţestoase? Şi ce a fost totuşi înainte de Big Bang, la Început? Poate doar vidul, după cum postulează doctrina buddhismului Theravada.
Anumiţi filosofi au considerat ipoteza unei cauzalităţi ce regresează la infinit drept o absurditate. În acelaşi timp, ar fi dificil de demonstrat mecanismul prin care fenomene precum viaţa şi raţiunea ar apărea spontan, din nimic, în cazul în care acestea nu ar fi fost conţinute deja într-o formă latentă în materia moartă. Această idee aminteşte de concepţia alchimistă prin care până şi pietrele au viaţă, fiecare rocă creşte şi se dezvoltă, şi în timp va atinge momentul transmutaţiei în aur. Poate că tot ce există în acest moment a fost dintotdeauna şi orice efect se conţine în cauză?
În Meditaţiile sale, Descartes şi-a propus să prezinte argumente raţionale în favoarea existenţei lui Dumnezeu. Celebrul eseu dezvoltă ideea că orice reprezentare simbolică pe care o avem în minte nu se poate forma spontan şi îşi are în mod obligatoriu o cauză şi o origine reală. Prin urmare, simplul fapt că suntem conştienţi de noţiuni abstracte precum Dumnezeu şi infinitatea ar însemna că acestea există cu adevărat.
În mod similar, Avicena a presupus că orice entitate îşi are o cauză şi prin urmare lumea în ansamblu şi-ar avea la începuturi un Dumnezeu-Creator. Dar aici apare o întrebare firească: cine l-a creat pe Dumnezeu?
Teoria monadelor dezvoltată de Leibniz în Monadologia sa porneşte de la principiul prin care la originea tuturor obiectelor s-ar afla o succesiune infinită de cauze. Strălucitul gânditor german a privit dincolo de această continuitate fără sfârşit şi a argumentat că dincolo de cauzalitate s-ar afla nişte generalităţi, nişte arhetipuri atemporale, pe care le-a definit prin noţiunea de monade. Viziunile lui Leibniz coincid într-o anumită măsură cu concepţia prezentată de Kant în Critica raţiunii pure, conform căreia orice problemă cu care se confruntă gândirea umană ar genera la rândul ei o serie nesfârşită de alte întrebări.
Au existat totuşi şi filosofi care au negat principiul cauzalităţii. De exemplu, David Hume considera în eseul Tratat asupra naturii umane că în univers ar trebui să se manifeste neapărat şi o separare dintre cauză şi efect. Fără de aceasta, trecutul, prezentul şi viitorul ar fi coexistat simultan, iar timpul ar fi fost anulat. Hume a prezentat două modele alternative: cel al unei lumi reductibile ad infinitum, în cazul absenţei oricărei delimitări, şi cel al universului ce poate fi redus la nişte părţi componente finite, la atomi, în cazul prezenţei unei separări.
Este cunoscută legenda conform căreia Newton ar fi pus bazele ştiinţei moderne, inspirându-se din ample cercetări în domeniul alchimiei, pe care le-a ţinut totuşi în secret, din simplul motiv că în caz contrar ar fi fost ridiculizat de comunitatea ştiinţifică. Una dintre legile fundamentale ale fizicii postulează că orice fenomen îşi are la origine o forţă de o energie egală. Acest principiu al egalităţii se regăseşte şi într-unul dintre cele mai importante texte alchimice, Tabula Smaragdina, tradus în româneşte de Alexandru Pop. Cel de-al doilea verset al acestui text ermetic afirmă că „tot ceea ce e jos este ca şi ceea ce e sus, iar ceea ce e sus este ca şi ceea ce e jos”.
Confirmând aceeaşi lege a echivalenţei, filosofia indiană Vedanta oferă două teorii alternative ce încearcă să explice cum spiritul Brahman, echivalentul indian al lui Dumnezeu, care este perfect şi unitar, a reuşit să se transforme într-un univers imperfect al multiplicităţii. Prima este ipoteza dualistă Parinamavada, care exprimă o viziune panteistă conform căreia existenţa poate să apară din non-existenţă. În momentul Genezei, Brahman s-a supus unor modificări reale, cu ajutorul energiei iluziei Maya. Conform teoriei Parinamavada, spiritul Brahman a devenit Maya, universul, pentru a îndeplini un scop suprem. În schimb ipoteza monistă Vivartavada, teoria suprapunerii, promovată de gânditorul Sankaracharya, afirmă că Maya şi lumea materială nu sunt nici existente, nici inexistente. Brahman, care este perfect, nu poate să devină imperfect, ci a creat doar iluzia Maya. Atunci când un aspirant spiritual învinge ignoranţa şi iluzia, descoperindu-şi adevăratul eu interior, Pratyagatman, această iluzie dispare cu desăvârşire. Opinia unor filosofi occidentali că gândirea indiană nu ar fi filosofie, fiindcă nu se bazează pe demonstraţii raţionale se dovedeşte absolut greşită, după un studiu mai aprofundat. În India există şcoli de logică şi epistemologie, şi chiar curente ateiste şi materialiste de o vechime milenară.
În încheierea eseului De la causa, principio et uno, Giordano Bruno a afirmat că dacă ar exista în lume un obiect omniprezent, atunci orice separare ar fi anulată şi „…totul ar fi totul”.
Orice obiect s-ar identifica cu toate celelalte obiecte din univers. Acest model al lumii prezentat de Giordano Bruno, modelul unităţii în diversitate, aminteşte de demonstraţia spectaculoasă pe care călugărul buddhist Fazang i-ar fi făcut-o împărătesei chineze Wu Zhao. Se spune că acesta ar fi amenajat o cameră ce avea instalate oglinzi pe plafon, pe pereţi şi pe podea, iar în centrul ei se afla o statuie a lui Buddha luminată de o făclie. Spre marea sa mirare, în acea cameră împărătesei i s-ar fi deschis o miraculoasă lume caleidoscopică. Un multivers, o infinitate de infinităţi, generată de reflecţiile nesfârşite ale lui Buddha.
De fapt, aceasta a fost doar o reprezentare metamorfozată a universului nostru real.
Experienţa fantastică a imensităţii şi diversităţii infinite a universului, trăită atunci de împărăteasa chineză, seamănă cu cea a eroinei din filmul Contact, interpretată de Jodie Foster, când săvărşeşte călătoria temerară spre o planetă îndepărtată, un moment extraordinar pe care „…numai poeţii ar putea să-l descrie”. Dacă ar fi să-i dăm crezare poetului Allen Ginsberg, poate că oamenii nu caută un sens sau o cauză a vieţii, ci mai degrabă „…experienţa trăirii”.
