Din capul locului fie spus, am avut întotdeauna o indezirabilă şi întrucîtva inexplicabilă rezervă în a vorbi sau scrie despre literatura SF. Sufăr aici, mărturisesc, de o inacceptabilă semidocţiune, ce provine nu atît din insuficienta cunoaştere a domeniului, cît dintr-o prejudecată ce mi s-a indus, deloc cu subtilitate, încă din anii liceului (adică de atunci cînd literatura a început să mă intereseze cu adevărat). Manualul de clasa a IX-a, cel după care studiam în urmă cu 9 (!) ani şi eu, şi care e în continuare preferatul profesorilor de limba şi literatura română (lucru explicabil prin prisma mai multor aspecte, care însă nu ne interesează aici), acel manual, zic, tratează literatura SF într-un mod acut discriminator, făcîndu-i vînt într-o oală mare şi eterogenă – subliteratura, alături de mult mai detestabilele romance, soap, policier, horror etc. La această axiomă, ei adaugă spre exemplificare un text absolut neatrăgător şi meschin (un fragment din „Jocul lui Ender” de Orson Scott Card; e de discutat dacă alegerea textului a fost sau nu inspirată, pentru că nu prea putem mai putem şti care a fost scopul real al autorilor, date fiind circumstanţele). Fraged şi credul fiind, am luat informaţia de bună (nu că nu m-ar fi contrariat!) şi mi-am însuşit-o, cum adesea se întîmplă în tinereţi diletante, ca pe o idee proprie şi originală. Mai mult, am îmbrăţişat-o şi propovăduit-o sincer în cercurile mele mai mult sau mai puţin academice. Am persistat, aşadar, în greşeală, fapt pe care acum îl regret (e, poate unul dintre motivele acestor rînduri).

Transformarea s-a produs poate prea tîrziu, în anul trei de facultate, dacă-mi amintesc bine. Făceam practică pedagogică, aveam de predat textul lui Horia Aramă, „Planeta celor doi sori“, o alegere inspirată, ca de obicei la Humanitas. Textul e, literar vorbind, spumos, atractiv, nu plictiseşte, nu oboseşte. Descrierile sînt precise, suficient de explicite şi totodată deschise fantasmării. Citindu-l cu voce tare în faţa clasei, am realizat că toţi copiii erau ochi şi urechi, şi nu era un act de politeţe sau cine mai ştie ce. Pur şi simplu, pe copii îi atrage ca un magnet SF-ul. Astfel privit, ar putea avea o importantă utilitate socială.

Scoţîndu-l din context, m-am văzut nevoit să-i recunosc pe loc valoarea literară imanentă. Apoi, m-am gîndit mai bine şi am făcut o scurtă şedinţă mentală: de ce n-ar merita SF-ul statutul de literatură? Este el inconsistent, clişeic, limitat? Nicidecum. A avut SF-ul vreo influenţă asupra istoriei literare? Indiscutabil. Există vreun punct comun între Coelho, Meyer, Rowling şi Asimov, Herbert, Wells? Nu prea. Atunci? De ce este persecutat? E prea tehnic ca să fie literatură? Nu ţine: romanele lui G. Călinescu, de pildă, abundă de specificaţii tehnice din domeniul arhitecturii, şi nimeni n-ar îndrăzni vreodată să le acuze de prisos de informaţie specializată. În plus, cînd citeşti, să zicem, „Dune“, tehnica e ultimul aspect care-ţi atrage ţie, cititor inocent, atenţia. Sînt acolo nişte pasaje care l-ar face pe Sadoveanu, săracul, invidios. Discuţia rămîne deschisă, şi nu neapărat în direcţia unei teorii a conspiraţiei (deşi nu e de neluat în seamă o atare idee: e unanim cunoscută şi pe undeva naturală reticenţa criticilor – mai cu seamă a celor de literatură – la tot ce înseamnă alternativ; inconştient, poate, s-a respins în permanenţă ideea valorii în domenii obscure – pentru ei! – ca acesta).

Ackerman a fost inspirat cînd a inventat termenul, cel puţin pe jumătate. E tot mai clar că atmosfera prozei SF are, cu siguranţă, ceva din fantasticul pur (aici mă refer la fantastic ca şi categorie estetică): există emoţie, spleen, suspans real, un horror bun, latent, sugerat, de factură gotică. Neliniştea, sentimentul de passing-by, traversarea permanentă a unor graniţe mobile sînt nişte realităţi incontestabile, ce-i conferă o valoare intrinsecă acestei scriituri.

Pe marginea valorii estetice în literatură se dialoghează/ conversează/ dezbate aprig, de secole încoace. La o idee comună nu s-a ajuns încă, şi probabil că nici n-ar trebui să se ajungă. Pînă la urmă, aceste dispute sînt mai mult decît benefice literaturii, esteticii, evoluţiei şi valorii înseşi. Puncte comune sînt, însă, şi unul dintre ele e cel enunţat de Hugo Friedrich în „Structura liricii moderne“, preluat şi centralizat din teoriile anterioare, ale lui Poe, Baudelaire prin Nietzsche şi Heidegger. Pe scurt, scriitura/ opera de artă devine valoroasă cînd autorul reuşeşte, scriind/ pictînd/ sculptînd etc., să creeze lume: peisaj, feeling, situaţii de viaţă, caractere/ tipologii/ individualităţi umane. În loc de concluzie, pun o întrebare de bun simţ: unde în literatură se creează lume mai mult decît în SF?

Alexandru Teodoriuc Alexandru Teodoriuc s-a născut pe 4 septembrie 1986 la Rădăuţi–Suceava. A absolvit în 2008 Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării, specializarea Română-Franceză, în cadrul Universităţii “Ştefan cel Mare” Suceava, apoi masterul în Hermeneutică şi Ideologie Literară, în 2010, în cadrul aceleiaşi universităţi. Între anii 2008-2010 a predat limba română, limba latină, limba franceză şi educaţia muzicală în două şcoli gimnaziale din judeţul Suceava. În prezent, locuieşte la Bucureşti, unde este trainer şi profesor particular, colaborând cu mai multe firme de specialitate.

Este colaborator permanent al site-ului adcritics.ro, secţiunea “Critică”.

A publicat studiul critic “Lirica textelor din rap-ul românesc” în volumul colectiv “Hermeneutică şi ideologie”, apărut în februarie 2010 la Editura Timpul, Iaşi.

Lucrarea sa de disertaţie, “Urme-n praf. O istorie sinceră a rap-ului românesc” este în curs de publicare la Editura Minerva.