Fragment din POARTA STELARĂ,
Vol 2 din trilogia PROTECTORII
SKYLAR ŞI DAENA
Skylar şi Daena dansau; neîntrerupt, de câteva ore. Energia lor inepuizabilă îi contaminase pe mulţi, fiindcă ringul era plin ca un metrou new-yorkez la ora de vârf… Daena se zbuciuma, flacără într-un uragan, Skylar avea mişcări când sacadate, când fluide, ca un vulcan gata să erupă.
Doi adolescenţi cu trupuri zvelte, plete la fel de lungi şi trăsături aproape identice. Skylar într-un costum de latex, reliefându-i muşchii de Bruce Lee, Daena într-o rochie-maieu, atât de mulată încât se vedea tot ce n-are pe dedesubt. Exhibiţionistă, dornică să şocheze? Nu părea genul. Pur şi simplu nu îi păsa. În sală, în lume, în univers nu existau decât ea şi Skylar; care îi încleştase şoldurile, unduind în acelaşi ritm, de data asta lent, lasciv.
Perechea atrăgea privirile, ca un magnet. Evolua pe muzică de blues, după ce trecuse prin rock, disco, heavy-metal, rap, până şi country. O atmosferă înceţoşată de fumul ţigărilor, încărcată cu parfumuri orientale, iz de sudoare şi… feromoni. Ultimii veneau de la Daena, care monopolizase interesul tuturor. Femeile voiau să fie ca ea, bărbaţii o doreau.
Şi eu mă uitam, fascinată. Adolescenţi? Aveau şaptesprezece ani sau… şapte sute? Vârsta karghanilor rămânea un secret intangibil. Trăiau mai mult decât Cei Vechi, credea Liam. Dar… cât?! Nimeni nu ştia, fiindcă nimeni nu văzuse un karghan murind de bătrâneţe.
– Mathusalem era karghan… Akenaton… Cagliostro…
După o sticlă de Johnny Walker, Keegan devenise filosofic.
– Sunt atât de… diferiţi de Russell Morgan, am murmurat.
În bar, volumul de decibeli depăşise limita tolerabilă; un inconvenient minor pentru noi.
– Morgan este Rin-Tin-Tin, câinele-minune al Hollywoodului. Cei doi sunt nişte lupi sălbatici.
Am dat din cap, neconvinsă. Barbari, poate. Însă magnetismul lor animal era… absolut fantastic! M-am pomenit în picioare, gata să mă alătur lor în ringul de dans. Ştiam şi eu câteva mişcări memorabile.
Keegan m-a tras înapoi pe scaun.
– Kayla, ce bei tu acolo?
M-am uitat la paharul din faţa mea: ceai verde, cu gheaţă.
Şi brusc, am înţeles. Eu, cei din local, ne îmbătasem – dar nu cu alcool. Respiram… feromoni. Eram ca la o reuniune hippy din anii ’70. Drogaţi, excitaţi, duşi de pe lume.
Cumva, asta m-a trezit.
– Liam îi consideră importanţi. Vrea să…
– Să-i observi, să le afli intenţiile, să le descoperi slăbiciunile. Nu să faceţi schimb de experienţă în break-dance.
M-am încruntat.
– Îmi mişc buzele şi… miracol! Toţi îl auziţi pe Liam.
– Care n-a arătat niciodată aşa de bine.
I-am zâmbit, recunoscătoare. Keegan era singurul care putea glumi pe subiectul ăsta. Ceilalţi însă… Lorena vedea simbioza mea ca pe un blestem. La polul opus, Alix şi Aidan aşteptau să fac să înflorească tufişuri în deşert. Chiar şi Raven, sceptică la început, mă acceptase. Liam Wallace era de neînlocuit, însă decât nimic…
Keegan Thorson făcea opinie separată. Pentru el, rămâneam fata pe care a scos-o din flăcări fără să îi ştie măcar numele. Faţă de Keegan puteam fi sinceră, fără reţineri.
– Cu Liam… În majoritatea timpului simt doar confuzie, porniri contradictorii.
– De ce nu-l ignori?
Fiindcă datorită lui respir, vorbesc cu tine acum. Fiindcă numai el ne poate scoate din nebunia asta.
– Nu vreau, nu trebuie, am rostit cu voce tare.
Deşi, uneori, îmi doream să îl văd plecat, să-mi recapăt viaţa. Să fac gafe, greşeli, prostii, dar ale mele. Să fiu eu însămi, nu…
Keegan s-a aplecat peste masă, atingându-mi obrazul; o mângâiere tandră, neaşteptată. I-am luat mâna într-a mea, sărutându-i podul palmei. Un gest spontan, perfect integrat în tabloul general.
Care se animase.
Ritmul era tot de blues, însă ardoarea erotică creştea invers proporţional cu lentoarea mişcărilor. Aerul devenise dens, duhnind a dorinţe refulate. Bărbaţi şi femei se căutau, se găseau, într-un preludiu febril. Trupurile se încleştau, vibrau, diapazoane umane reglate pe o frecvenţă unică: a Daenei.
Karghana devenise centrul vortexului sexual, dinamul ce alimenta orgia, saturnalia, o sărbătoare amintind de riturile păgâne ale fertilităţii.
În mijlocul nebuniei generale, Skylar şi Daena unduiau contopiţi într-o singură făptură – aşa cum ieşiseră din uterul matern sau, mai probabil, dintr-o gură de iad.
Frate şi soră, gemeni, amanţi.
Dar asta o ştiam deja. În ultimele săptămâni, stătusem cu ochii pe ei, zi şi noapte; mai ales noaptea. Ziua şi-o petreceau în apartamentul Penthouse de la hotel, ieşind după apus. Erau karghani sau vampiri?
Karghani. Alix îi văzuse într-o amiază însorită în faţa unui magazin de lux, Daena ţopăind pe tocuri spre limuzină, Skylar cu braţele încărcate de cutii, pachete… Raven dăduse peste ei într-un restaurant japonez, unde mâncau sushi… Aidan îi zărise la una dintre conferinţele lui Russell Morgan. Gemenii stăteau în ultimul rând şi, la sfârşit, nu au rămas să schimbe impresii cu magnatul de la Global Vortex. Nici atunci, nici altădată.
Skylar şi Daena dădeau impresia unui cuplu în luna de miere, care, dintr-un capriciu de neînţeles, alesese Dartmouth, Nova Scotia, în loc de Las Vegas, California.
Iar „unchiul“ le monitoriza orice mişcare, clipă de clipă, la fel ca noi.
Oamenii lui Morgan îi preluau la ieşirea din hotel, ţinându-se după ei ca nişte umbre. Unul dintre agenţii de serviciu se afla la o masă de lângă ring, imun la frenezia generală. Fusese vaccinat antiferomoni sau era atât de pătruns de spiritul datoriei? Oricum, l-am remarcat repede şi nu doar fiindcă făcea notă discordantă cu cei din jur. Îl văzusem primind ordine de la Denton Quin, la conferinţa unde eu şi Tania…
În seara asta, în loc de costum purta blugi şi o cămaşă cadrilată, încercând, fără succes, să se confunde cu mediul. Golea conştiincios pahar după pahar dintr-o sticlă cu etichetă de Tequila. Dar era apă, aşa cum picurii de sudoare lunecându-i pe tâmple nu trădau beţie, excitare, ci tensiune. Ca şi reflexul de a-şi duce la răstimpuri mâna dreaptă sub celălalt braţ.
– Smith and Wesson, calibrul nouă.
Keegan putea să miroasă o armă de la distanţă; şi un agent sub acoperire. Din păcate, nu era singurul.
Karghanii se plictisiseră de dansat. Daena s-a desprins de Skylar cu o ultimă piruetă, aterizând pe genunchii omului lui Russell Morgan, într-o atitudine tandru-jucăuşă, de adolescentă care îl tachina pe majordomul familiei. Skylar a apucat un scaun liber, l-a răsucit încălecându-l invers, apoi şi-a rezemat coatele de spătar. Se uita, plin de interes, ce făcea soră-sa cu zdrahonul ce înţepenise într-un soi de rigor mortis, întrebându-se cum să reacţioneze.
Daena însă, ştia ce face.
Îi încolăcise grumazul cu braţele, îşi lipise buzele de urechea lui – o clipă, zece, până când crisparea bărbatului s-a prefăcut într-un zâmbet larg. Daena râdea acum, el a dus mâna la buzunar, a scos mobilul, apăsând nişte taste în timp ce karghana îi răsucea pe degete nasturii de la cămaşă.
Omul lui Morgan a vorbit scurt, concis. După care s-a uitat în direcţia noastră. Eram la zece mese distanţă, noi în umbră, el scăldat în luminile ringului. N-avea cum să ne vadă. Şi totuşi…
Simţeam o electricitate statică în aer, un avertisment pe care învăţasem să nu îl ignor.
– Trebuie să plecăm!
Keegan a rămas insensibil la nota de urgenţă din glasul meu.
– Tocmai acum? Stai, priveşte, învaţă.
Şi am rămas locului, uitându-mă la spectacolul care, într-adevăr, abia începuse. Karghana mima jocul seducţiei, agentul de fier se muiase şi începea să se topească. Daena îl lingea pe obraz, pe gât, îşi vârâse mâna sub cămaşa lui, tot mai adânc – căutându-i inima, ficatul, splina…?
Skylar a hotărât că era de-ajuns. A pus capăt explorărilor anatomice, smulgând-o pe Daena – atât de brutal încât a aruncat-o peste masa vecină, care s-a rupt în două, de parcă era din carton.
Dar nimeni nu se uita la karghana care se ridicase, scuturându-se de cioburi, aşchii de lemn, resturi de pizza. Toţi ochii erau pe omul lui Morgan, ce ţâşnise în picioare, aţintind pistolul spre Skylar.
Cât de prost putea fi?
Daena încremenise, cu ochii dilataţi, cu buzele mişcându-i-se fără un sunet. Ce încerca să facă?… Deodată, mi-am amintit: tigrul siberian, eu şi Lorena luptându-ne pentru mintea lui Edy sub privirile confuze ale paznicului-şef. Daena n-avea încă un control total. Dacă aş…
– Nu.
Keegan nu ridicase glasul; dar în cap au început să îmi sune sonerii de alarmă: nici Liam nu voia să mă amestec. Am cedat, cu o ridicare din umeri.
Oricum, era prea târziu. Omul lui Morgan trecuse pe pilot automat. La fel, degetul său de pe trăgaci.
A apăsat, iar glontele a pornit, bubuitura amuţind celelalte sunete. În local, toţi încremeniseră – cu excepţia lui Skylar.
Mai târziu, i-am descompus din memorie succesiunea mişcărilor. Pe moment însă, mi s-a părut una singură: un salt imposibil – lateral, înainte şi în sus. A frânt braţul bărbatului cu arma dintr-o lovitură, apoi l-a izbit cu latul palmei în claviculă.
Omul lui Morgan era mort înainte să atingă podeaua… cu o bufnitură căreia i-a răspuns un ecou neaşteptat. Undeva, de cealaltă parte a ringului, proiectilul găsise o ţintă. O victimă întâmplătoare, un anonim a cărui seară se termina tragic? Sau… La fel ca poliţiştii, mercenarii de la Global Vortex umblau întotdeauna câte doi; şi amândoi sfârşiseră în aceeaşi clipă.
Gândul la oamenii legii mă făcea… să aud sirene? Cineva chemase poliţia.
Care venise, deja?!
Cea mai apropiată secţie era la o jumătate de oră distanţă. Dubla crimă se petrecuse acum câteva secunde. Ori asistam la un paradox temporal, ori… veniseră pentru altceva.
– Este o razie, mi-a explicat Keegan pe un ton de conversaţie.
– Ne caută? am rostit dintr-o răsuflare.
– Doar pe mine. Sunt celebru, nu?
A cuprins cu o privire circulară intrarea, ieşirea de serviciu – şi acolo răsunau ordine date prin difuzoare… S-a ridicat, oferindu-mi braţul şi aşa ne-am alăturat şuvoiului uman ce evacua localul fără panică, înghesuieli sau busculadă; în ordine, ca la un exerciţiu în caz de calamitate.
Afară, panglici galbene înconjurând perimetrul străzii, maşini alb-albastre ce scăldau trotuarul în orga de lumini a girofarurilor, voci distorsionate de amplificatoare repetând apeluri la disciplină şi cooperare cu autorităţile. Ne-am păstrat, cuminţi, rândul, aşteptând să trecem prin furcile caudine ale agenţilor, cu sutele de decibeli torturându-ne timpanele.
„Calm!… Linişte!!… Control de rutină!!!“
Coloana se deplasa cu viteză de melc şi, când am trecut pe lângă un poliţist, i-am spus ce îmi stătea pe limbă de ceva vreme.
– Sunt două cadavre înăuntru!
A clătinat din cap, făcându-ne semn să înaintăm. Era surd sau nu pricepuse? Puteam să îl fac să înţeleagă altfel, dar… L-am înhăţat de revere şi i-am urlat în ureche ceva despre crime, Russell Morgan şi poliţişti incompetenţi.
Şi-a păstrat expresia profesională, amabil-agasată. În vacarmul general, probabil nu mă auzise. Posibil, nici nu i-ar fi păsat.
– În mod sigur ne va aresta, dacă insişti.
Keegan m-a tras după el şi omul legii a dat din cap, înţelegător.
Mă simţeam ca într-un roman de Kafka sau o piesă avangardistă, având logica tablourilor lui Picasso. În seara asta… cine pictase decorurile, personajele, cine scrisese scenariul?
O razie tocmai aici, acum?! „Nu există coincidenţe; doar entităţi capabile să manipuleze în folosul lor situaţii, conjuncturi favorabile“, îmi spusese Liam pe vremea când împărţeam vise – nu şi… Vorbea despre karghani?
Skylar şi Daena ne manipulaseră magistral. Erau discipoli sau mentori ai lui Machiavelli? Agentul Global Vortex îşi împuşcase „accidental“ partenerul, însă nu înainte de a da telefonul sugerat de Daena. La poliţie.
Şi muza denunţului anonim? Fratele campion la arte marţiale? Nu îi vedeam nicăieri. Karghanii se eclipsaseră încă din sală, într-un număr de dispariţie pentru care i-ar fi aplaudat însuşi Houdini.
Poliţiştii deschiseseră încă trei puncte de control, mulţimea se rărise, fiecare pas ne apropia de momentul când va trebui să testăm talentele de falsificator ale lui Aidan. Nu îmi puneam prea multe speranţe în noul ID al lui Keegan, cu nume fictiv, fabricaţie artizanală şi o fotografie blurată „natural“. O situaţie provizorie, ne asigura Aidan, până când relaţiile sale din Washington se vor pune în mişcare. Sau, cum emfazase Raven, dacă.
Înaintea noastră mai erau câteva cupluri, barmanul, o chelneriţă. Cinci, patru… Un poliţist verifica actele, celălalt se uita pe monitorul unde se succedau fotografii, amprente, date de naştere, adrese. Am scos paşaportul cu care venisem din Scoţia, Keegan a dus mâna la buzunar…
– Nu este nevoie. Lady Wallace şi şoferul ei sunt cu mine.
Un glas cunoscut, răsunând din spatele nostru.
Eric?!
Locotenentul Norton m-a luat de braţ cu o familiaritate pe care i-am iertat-o pe loc. Îmi venea… să-l sărut!
Până şi Keegan a suportat cu stoicism o bătaie prietenoasă pe umăr.
– E totul bine acasă, Patrick? Soţia, copiii?
Am îngheţat: Keegan o să îl omoare chiar acum, cu atâţia ochi pe noi.
„Patrick“ se uita în pământ şi am simţit cum tocurile mi se afundau în pavajul muiat ca într-o amiază toridă… din Miami. Însă era noapte, Dartmouth, Canada. Iar Eric Norton îşi alesese prost momentul să fie gelos.
Mi-am înfipt unghiile în palma lui, ceea ce l-a făcut să se strâmbe de durere. Poliţiştii au interpretat asta drept o nemulţumire ce îi viza direct şi s-au grăbit să desfacă cordonul, lăsându-ne drumul liber. Aşa am trecut prin cohorta oamenilor legii: eu şi locotenentul într-o tandreţe simulată, Keegan după noi, cu asfaltul fumegându-i sub paşi.
Am ocolit parcarea unde ne lăsasem maşina – în jurul căreia roiau genişti de la Brigada Antitero. Ce se aşteptau să găsească înăuntru? Bidoane cu trinitrotoluen, drapele naziste, discursurile lui Osama Bin Laden, o glugă de Ku-Klux-Klan?
Pe una din străzile laterale, întunecoase, ne aştepta un automobil negru, cu geamuri mate şi placa de înmatriculare stropită cu noroi. Eric nu lăsa nimic la voia întâmplării. Era atent la detalii, calculat în acţiuni; cu excepţia momentelor când gândea cu alte părţi anatomice decât creierul.
Ca înainte, când… Keegan se oprise şi îl privea neclintit de nişte secunde foarte lungi.
– De ce „Patrick“? l-a întrebat.
Voce calmă, joasă; la fel ca presiunea atmosferică înaintea unui uragan.
Eric a zâmbit, nepăsător sau doar inconştient.
– Teroriştii sunt fie arabi, fie irlandezi. Iar după datele Interpolului, ai petrecut câţiva ani în Belfast.
Fuseseră decenii, de fapt. Iar înainte, un secol dedicat comerţului maritim – unii îl numeau altfel pe atunci – în Caraibe. Apoi, când Alix l-a convins să se lase de piraterie, a intrat în conflict cu negustorii de sclavi pe ruta Africa-America de Nord şi…
– Cheile maşinii, Eric! am rostit, exasperată.
Le-a scos, azvârlindu-le spre Keegan, care le-a prins din zbor. Însă Norton nu terminase.
– Nu-mi pasă dacă eşti terorist sau martor al lui Jehova. Stai departe de Kayla!
Nu aştepta vreun răspuns, însă a primit unul care l-a băgat în ceaţă.
– Te înşeli, locotenente. Singurul bărbat din viaţa Kaylei rămâne bunicul ei.
Eric a făcut nişte ochi mari, rotunzi.
– Lordul Wallace, cel care…
– Trăieşte mai departe în gândurile şi recunoştinţa mea, am completat repede.
Din fericire, Keegan a schimbat subiectul.
– Informaţiile de la Interpol… sunt numai despre mine?
– Glumeşti?! Ocupi doar un perete din biroul comandantului Tyler. Pe ceilalţi trei sunt fotografii, tăieturi din ziare, profiluri ale… inamicilor publici Aidan Caldwell, Lorena Argyll şi Alix Hayden.
Nici un perete pentru Raven? Însă altceva voiam să aflu.
– Tyler… Richard Tyler?
Înainte să răspundă, Keegan l-a bombardat cu o nouă întrebare.
– William Boyd, Samuel Wolfe, Jack Stone, ce ştii despre ei?
– Judecătorul Wolfe şi comandantul Tyler sunt ca nişte rotiţe dinţate şi uleiul care le unge. Fac justiţia să funcţioneze cum vor, când vor.
Samuel Wolfe, Eminenţa Cenuşie a Tribunalului Halifax. În anii cât lucrasem acolo îl întâlnisem o singură dată, dar zvonuri auzisem destule. Şi am simţit nevoia să completez:
– Sau ca un perpetuum mobile. Unul arestează interlopi, celălalt le dă drumul, primul îi arestează din nou…
Keegan m-a ignorat, continuând interogatoriul.
– Şi Stone?
– Producătorul de televiziune? Da, frecventează aceleaşi cercuri. Joia se duc toţi la Gentlemen’s Club, sâmbăta joacă golf împreună. De William Boyd n-am auzit.
– Să-ţi dau un reper: cei patru amigos sunt pe statul de plată al lui Russell Morgan.
S-a uitat la mine ca la un hibernatus ieşit dintr-o capsulă criogenică şi care nu mai era la curent cu noutăţile mondene.
– Russell Morgan abia îşi plăteşte facturile. A pierdut Global Vortex, proprietăţile imobiliare, terenurile din Halifax şi Dartmouth.
Habar n-avusesem de asta. De fapt, puţini ştiau. O bombă mediatică explodând… în linişte? Norton însă, era bine informat:
– Este o afacere de „familie“ în jurul căreia nu s-a făcut vâlvă, tevatură. Într-o dimineaţă, Morgan s-a trezit într-o dispoziţie generoasă şi le-a donat totul „nepoţilor“ săi. S-a retras din afaceri ca să se dedice carierei politice, binelui comunităţii.
Un filantrop falit?
Din tonul şi expresia lui Eric se vedea cât preţ pune pe noua piele de oaie a lupului Global Vortex. Dar se găseau destui naivi care să îl compătimească pe miliardarul sărac şi să-l voteze; de-asta, carismaticul nostru karghan urca mereu în topul audienţelor.
Pantomima absurdă din local începea să capete sens. Morgan nu îşi pusese „nepoţii“ sub urmărire din grijă pentru siguranţa lor. Voia să le cunoască mişcările, intenţiile, să îi aibă în colimator în caz că…
O vendetta între karghani?
Russell Morgan mă salvase atunci de Quin, oricare i-ar fi fost motivele. Iar acum avea un ghimpe cât Turnul Eiffel împotriva gemenilor. Pe Skylar îl vedea zilnic lăfăindu-se în fotoliul său prezidenţial, la masa consiliului director Global Vortex, în timp ce Daena se căţăra pe genunchii acţionarilor şi le vâra limba în ureche.
– Duşmanul duşmanilor noştri… am murmurat.
– Ne rămâne duşman! mi-a tăiat-o Keegan. Mergem?
S-a urcat la volan, iar Eric mi-a deschis portiera spre scaunul din dreapta. Înainte să mă aşez, m-a întrebat:
– Kayla, porţi vesta de kevlar?
– Întotdeauna.
Ne-am zâmbit, ca doi camarazi de arme amintindu-şi un episod din ultimul război.
Keegan a răsucit cheia în contact şi automobilul negru a demarat silenţios, lăsându-l pe locotenent să se întoarcă în localul unde două cadavre aşteptau încă să fie luate în seamă.
Pe autostradă, Keegan a împins acceleraţia până la capăt, începând un slalom printre şirul de maşini. Ne grăbeam undeva?
Succesiunea fulgerătoare de lumini roşii, albe, galbene avea un efect hipnotic; îmi simţeam pleoapele tot mai grele şi, când acul vitezometrului tocmai trecea de două sute, am adormit.
-va urma-
