2017_01banner

          — Copiii mei, dragii mei copii! începe domnul Tuga, privind în gol. Dumnezeu a creat atâtea lucruri! Uitați-vă în jur! Rasa umană a reușit să supraviețuiască până acum, în anul 3419, un an plin de recolte. Toate sunt date de la Dumnezeu, dar toate vin cu câte o etichetă. Mai ales ploaia. Eticheta ploii e mâzgălită de un avertisment uriaș și urât; nu o atingeți căci ploaia ucide. E rea. Și nu numai ploaia în sine! De șaptesprezece ani încoace, ea are și Soldați ai Ploii! Feriți-vă, oameni buni! Feriți-vă!

          Pufnesc silențios, dar se pare că mama are un auz extrem de bun. Îmi strânge mai tare mâna pe care o ține în a ei, șoptindu-mi numele ca pe o avertizare. Îmi dau ochii peste cap. Ea știe bine că nu sunt de-acord cu ideile lui Tuga, așa că doar își pierde timpul spunându-mi despre câtă dreptate aș vedea că are acest om dacă aș lua în considerare vorbele lui.

          Cele spuse la biserica noastră — cea mai cunoscută din oraș — sunt total depășite. Spune asta în fiecare an, la data de 78 crar, timp de… cincizeci de ani, parcă. De când Tuga se știe, tot despre asta ne zice: ploaia nu e bună; nu atingeți ploaia; ploaia vă omoară; Maelann, ascultă-mă, ploaia ucide! Bla, bla.

          De unde știm că ploaia ucide dacă nici măcar nu a atins-o nimeni? Ne bazăm oribil de mult pe un mit al lumii noastre. Mit; zei, eroi legendari, ceva sacru, ceva fabulos. Subliniez fabulos. Mereu sunt atenționată în data de 78 a lunii crar. Toți cred că o voi face; mă voi duce spre pieire sigură din dorința mea de a știi ce e cu ploaia ce vine doar o dată pe an. Și poate că — la naiba! — o voi face. Le voi arăta ce face ploaia de fapt.

          Când slujba se termină, Tuga se apleacă în fața mulțimii ce-i ascultă prostiile zi de zi. Dar parcă prostia lui crește în această zi, în fiecare an, ajungând chiar să sperie copiii mici ce asistă la slujbă.

          Toată lumea iese din clădire. Apuc brațul mamei, pășind spre casă alături de ea și mătușa mea.

          — Maelann!

          O sărut pe mama, asigurând-o că voi ajunge acasă înainte de începerea ploii, tocmai pentru cină. Zâmbesc bucuroasă spre Kado. El e cel mai bun prieten de când mă știu, cel care, de asemenea, ia în considerare ceea ce spun eu legat de vorbele expirate ale lui Tuga. S-a îndoit de mine de câteva ori, dar și-a dat și el seama că ce spunea bătrânul e bazat pe un mit inventat de vreo bătrână acum câteva sute de ani.

          — Kado! exclam bucuroasă, îmbrățișându-mi prietenul.

          Kado mă depărtează, încă zâmbind, apoi mă privește de sus în jos. Râde zgomotos, îmbrățișându-mă din nou.

          — Ia te uită! Unde a dispărut micuța și plata Maelann? țipă el.

          Sar să-i acopăr gura pentru a nu atrage și mai multă atenție, dar el se ferește, iar eu ajung, cumva, pe spatele lui. Uau! Kado a plecat acum un an în armată, în capitală. S-a pregătit pentru ziua de azi, când Soldații Ploii vor veni și se vor lupta până la moarte, până la răsăritul soarelui. El va ieși alături de alți soldați ai noștri pentru a ne apăra zidurile ce îngrădesc orașul. Părinții mei nu făceau mare caz din venirea soldaților — ceea ce mă bucura enorm — căci știau că în niciun an de când tot vin nu au putut să ne doboare zidul.

          Acum e rândul meu să mă holbez la fața lui la fel de fină, dar cu un maxilar mai pronunțat, la mușchii de pe mâini și picioare care, sinceră să fiu, au apărut dintr-o dată și la ochii lui… acei ochi de culoarea ierbii fragede. Spre deosebire de ai mei care au culoarea ploii — ceva transparent —, ai lui sunt extrem de frumoși.

          Continuăm să ne zâmbim.

          Nu știu cum am rezistat fără el un an.

          Apoi el nu mai zâmbea.

          — Încă mai ai ideea aceea, Mae? mă privea aspru în ochi.

          Privirea lui iscoditoare mă face să-mi las capul în jos.

          — Of, Mae! exclamă el, trăgându-mă mai departe de ochii lumii, lângă un copac. Maelann, oftează de data asta, atingându-mi o șuviță de păr de pe față. Te rog din inimă să-ți scoți ideea din cap. Înainte să plec eram de acord cu tine, da. Nu putem spune că ploaia ucide dacă nu am văzut asta, dar eu am văzut, Maelann! Te asigur! Ploaia cu soldații ei ce ne dau târcoale de șaptesprezece ani ucide! Omoară cu sânge rece! Un prieten din armată a murit din cauza ei. Crede-mă, Maelann.

          Și atunci mi-am schimbat fața. El mă minte cu nerușinare. Speram că armata nu avea să-l schimbe, dar… s-a întâmplat. El nu m-a mințit niciodată.

          — De ce mă minți, K? șoptesc plângând.

          El își lasă capul în jos. Și el e trist, dar… m-a mințit! Și el nu face asta. Sunt complet nervoasă! E cel mai bun prieten al meu! Nu trebuie să mă mintă, nu poate! De ce ar face asta? De ce ar strica ce avem doar cu câteva cuvinte? De ce?!

          — Maelann, știi că am făcut-o ca să te apăr, ca să-ți scoți acea idee din cap.

          — Prin minciună?! Așa vrei să mă faci să renunț la ideea pe care mi-am fixat-o în minte încă de când m-am născut?! țip întorcându-i spatele și plecând pe urmele mamei.

          Îl aud expirând nervos.

          — Mae! Nu e așa! Te iubesc! Vreau ce-i mai bine pentru tine! Îți jur.

          Știind că avea să îl împungă direct în inimă, strig:

          — Întoarce-te de unde ai venit!

          Las lacrimile să cadă de-a lungul obrajilor în timp ce fug spre casă. Se apropie venirea ploii. Vreau să-mi văd părinții. Măcar ultima oară. Căci, la naiba! El stricase relația noastră. Eram cei mai buni prieteni. Dacă urăsc ceva în lumea asta mai mult decât pe Tagu, era, cu siguranță minciuna. Iar Kado se folosise de ea în cel mai urât mod.

          — Vi la masă, Melann? mama zâmbi spre mine.

          O să-mi fie doar de asta.

         

          Ploaia a început de câteva ore, dar Soldații nu au apărut. Știu asta căci mă uit pe geam din cinci în cinci secunde. Nimic. Și nimic. Și din nou nimic. Unde sunt? Se întunecă încet,

          iar părinții mei s-au culcat deja de mult timp, știind că nimic bun nu se poate întâmpla dacă cineva stă treaz în această noapte. Soldații noștri au apărut deja în fața uriașei porți, așezați în rânduri și coloane perfecte. Toți sunt îmbrăcați la fel, dar tot pot să-l recunosc pe Kado. Se uita peste tot. Mă căuta pe mine. Știe că voi fi acolo. Știe că o voi face, deși el mi-a spus să nu. Sunt sigură că dacă el nu avea să mă mintă, nu aș avea curajul să o fac. Să fiu exemplu.

          Aștept de jumătate de oră, dar Soldații nu au apărut. De ce?

          Iau geaca pe mine, mă asigur că părinții nu mă aud, apoi ies.

          Ceva mă face să mă opresc. Mi-e… frică? Îmi traversează șira spinării, apoi ajunge în picioare și don nou urcă sus, spre craniu.

          Dar nu mi-e frică! Nu voi muri, doar le voi arăta tuturor că ploaia nu ucide. Ploaia crește, prosperă. Și asta se va întâmpla. Nu voi muri. Nu voi muri. Nu voi muri.

          Mă strecor pe lângă soldați, sperând că nimeni nu mă vede. Ajung lângă poartă și mă așez după un mic brad. O voi face și nimeni nu mă oprește. Trebuie să fiu exemplu ce le va arăta că ploaia nu ucide. Ploaia nu ucide! Îmi imaginam deja afișe pe copaci și stâlpi cu „ploaia nu ucide!”, pe care cu mâna mea le voi pune. Căci voi trăi.

          Soldații au venit. Le aud pașii grei, iar în spatele lor se aude tot mai tare ploaia. Picuri mari de apă. Poarta se deschide, iar soldații noștri, cu săbii și arme în mână ies pe poartă. Mă strecor și eu printre ei, și mărșăluiesc aplecată odată cu ei, când căpitanul anunță retragerea. Îmi ridic capul pentru a vedea care e problema, dar tot ce văd este o ceața densă formată din picuri mari. Disting câteva corpuri transparente ce umblă greu și apăsat. Sunt mai înalte decât mine de cel puțin două ori. Dar nu asta i-a făcut pe soldații noștri să se retragă, ci un soldat uriaș, de minim șapte metri, plin de mușchi. Nimeni nu știe de ce vin, dar toată lumea spune că sunt răi. Eu o să le dovedesc că nu e așa.

          Pe când Kado alături de colegii lui se retrage, eu rămân în mijlocul porții deschide, cu spatele drept, cu capul sus și cu mâinile întinse. Îl aud vag pe Kado strigând. Pe mama plângând. Pe tatăl meu dând mulțimea la o parte pentru a mă vedea. Iar cerul… și pe el îl aud. Plânge ca și mine. Știm amândoi că mor încet. Lacrimile lui devin mult mai mari. Distanța dintre mine și soldați devine mult mai mică. Iar viața mea devine…

          Simt tăișul sabiei intrându-mi în inimă, apoi ieșind. Îmi cobor privirea. Nu curge sânge. Nu mă doare. Nu cad la pământ. Nu e sfârșitul. De ce?

          Soldații Ploii pleacă. Kado fuge spre mine, crezând că voi cădea. Văd totul în ceață. Nimic nu e clar. Corpul meu devine transparent. Ploaia se oprește. Inima mea se oprește. Respirația mea se oprește. Viața mea de pe pământ se oprește. Corpul meu începe să plutească în vânt. Îi strig lui Kado „îmi pare rău!”, apoi îmi pierd vederea. Și auzul. Și… totul, urmând să mă dezintegrez în miliarde de particule solide, sclipitoare și transparente ce cad pe pământ.

          A fost nevoie de sacrificiul cuiva pentru ca ploaia să plece și zăpada să le lase pentru prima oară. A fost nevoie de sacrificiul lui Maelann pentru a demonstra că ploaia nu ia, nu ucide. Ploaia  readuce la viață și dă forma corectă a lucrurilor. A fost nevoie de sacrificiul unei inimi tinere pentru a izgoni pentru totdeauna Soldații Ploii.

          A fost nevoie de secarea unei lacrimi pentru a opri cursul nefiresc râului.

          A fost nevoie de moarte, pentru a da viață.