În încercările noastre asupra ficţionalităţii sau asupra valorilor furibunde, lipsiri de tot atâtea libertăţi, nebunii, zăpăceli, interogaţii şi aroganţe, a ne întreba asupra ficţiunilor noastre e ca şi cum ne-am revendica o eliberare invocând o autoritate imaginară. Romanul „Câmpuri Magnetice”, artefact sau fapt al fiinţării bufniliene, stranii, jucăuşe, vălurite şi văluritoare, stă spre hazoasă izbăvire pe bancul de lucru al criticilor desueţi sau spre străluminarea prin adăugire practicată în corpul comunicării gomoase fie ea cenaclieră sau academică, cititorii de pretutindeni fiind chiar ei călăii, groparii sau înălţătorii magici ai acestui roman. Văluririle bufniliene despre limita ca finit absolut ca si despre revoluţie ca fapt derizoriu sau despre autoritate ca constrângător de semn se însoţesc de falsul argument care porneşte fiinţa dincolo de adevărul ei şi de sensul ei ultim, se însoţesc de demonstraţia canonică hilară care porneşte fiinţa dincolo de înţelesul ei, derivând-o bizar cuantic sau mizer cotidian. Căci unde ar fi sclipirea ficţională care ne îndreaptă către adevăr?
Asemenea, încercările în periferia ficţionalităţii despre putinţa de a-l pune în operă sau în utopie şi a nu-l pune, se revendică a fi a nesfârşirii de sine, a unui arogant de sine, a unui mulţumit de sine, centrat şi fără de sfârşit. Nesfârşirea sinelui sucombă în astfel de încercări romaneşti consumându-le dar şi construindu-se pe sine din ele. Reclamând legătura intimă cu autoritatea, sinele cenaclier sau academic îşi clădeşte desuetudinea sperând în luarea în seamă de către servitorii pragmatismului sau ai filozofiei cotidiene care mustăceşte în adevăruri unilaterale şi iluzorii. „Câmpuri Magnetice” e un anecdotic al serviciilor secrete, al augustei oficiale, al cenaclurilor, al pieţelor smintite şi zăpăcitoare, al democraţiilor şi al tuturor ocultelor care nu întemeiază nimic, devorându-se ele însele în nesfârşite tirade ale ludicului neentuziast.

Tangoul elitelor furibunde din lumile care se văluresc în „Câmpuri Magnetice”, căutându-se de entropie şi bucurându-se de filigranul obosit al unor utopice misiuni istorice, roteşte argumentele despre putinţa sau neputinţa întemeierii romanului Câmpuri Magnetice  nevăzând întemeierea dar preamărind lucrul cel nou fie el artefact sau construcţie de fals sens în carnea credinţei sau a construcţiei imaginare de conduită. Conduita se sustrage argumentului fiinţei înjghebând sisteme şi structuri desuete, gata, gata să înflorească în imaginarul aiurit al candidaţilor la filozoficale sau literaturicale şi care ripostează argumentului fiinţei punând-o între paranteze pentru a-i afla deficitul de sens.

„Câmpuri Magnetice”, biată periferie a intelectului, dâră, steril pompos, val spart pe seară dincolo de Terraria fabuloasă din romanul Jazzonia, aspiră neomeneşte şi tupeist la statutul precar de filozofare, de conexiune genial cu non-lumile şi cu găurile de vierme dar, vai, ce haioşenie, se trezeşte aruncat pe ţărm, eşuat, ca un pachebot misterios de pe care fantomele tuturor mărilor coboară chiuind, berbante, fără sare şi piper,semn al căznelii bufniliene mascată şiret într-un carnaval funambulesc de idei şi de fapt aproximativ reale şi secrete, uluitor de secrete.
Dar fiinţa este argumentul, puternicul argument din romanul „Câmpuri Magnetice”.  În lipsa ei sau folosind-o drept finit în istorie, desuetudinea se construieşte pervers în corpul romanului care produce lucrul cel nou chipurile spre îndeplinirea unui plan de taină al universului plin de universuri. A cere argument este ca şi cum ai desfăşura fiinţa pe traiectele ei de miraculos nevăzînd splendoarea miracolului dar invocînd iluzoriul autoritar. A cere argument asupra întemeierii lucrului nou e ca şi cum a-i nega fiinţa constrângând-o într-un corp lipsit de entropie. Astfel că strădania de a argumenta evidenţa produce spectacole groteşti sau burleşti în care participă piruetând desueţii plini de gomoşenie, copii autorităţii în toată perversitatea ei. A clasifica variile fiinţării, înţelegând formele ei, după natura lucrurilor spuse şi întemeiate drept acte sau fapte sau înlesniri, e risipire de sens. Fiinţele străbat întemeierea lucrului cel nou în toate direcţiile organizându-se sau, dimpotrivă, trăind dezlânat şi după modele întâmplătoare. A cuantifica sub regim identitar individul sau a reorganiza masele după iluzorii organizări prin impozit şi plăceri efemere e de-a dreptul ridicol dar dă bine împământenirii încercării despre limită din romanul „Câmpuri Magnetice”.
Totul dă semn despre rătăcirea invocatorului, despre propria sa lipsire de orizont asupra istoriei şi fiinţei, sortând-o pe acesta după criterii funciare sau după impozitul pe salariu sau după deşertăciunea instrucţiunii. A privi lucrul cel nou de sub pânzele unduitoare ale putinţei sau neputinţei e curată nebunie sau uitare de sine de vreme ce lucrul cel nou nu este un exteriorizant al fiinţei, un exterior, fiinţa fiind argumentul rescrierii structurilor narative din romanul Câmpuri Magnetice. E nou pe potriva vicisitudinilor sale aşa cum, ca eveniment mare, este al simultaneităţii prin fractură, nefiind aceasta limita dintre lumi alăturate printr-un regim euclidian constrângător. Evenimentul mare nu este o cheie a modernităţii şi nici lipsirea de proprietăţi a fiinţelor întrupate în lucrul cel nou care ar putea fi situaţia cea nouă. Şi nici ruptură în real nu poate să fie de vreme ce desfăşurările structurilor narative nu se asemănă unele cu altele nefiind nici în legătură nici chiar prin forţarea de metaforă sau de parabolă.
Metamorfoza din romanul Câmpuri Magnetice nu este nici pe departe o metamorfoză de sorginte clasică aşa cum nici modernitatea nu este modernitate ea neexistînd ca atare, inchiziţia de exemplu, fiind în dreptul ei legitim de a se revendica a fi drept modernă în corpul istoriei sale, morala sau etica neavând cu nimic de-a face cu instrucţiunile enciclopedice care consumă istoria într-o manieră apocaliptică. Metamorfoza vorbeşte despre întemeierea lucrului cel nou printr-un exerciţiu de simultaneitate, printr-o dizolvare de sens, chemând fiinţa nu să se adauge ei înseşi ci să instrumenteze construcţia unui altcumva. Un altfel de lucru se revendică a fi metamorfoza care nu e ca şi cum ar fi un continuum rupt pentru că fractura nu este între două corpuri rigide şi nici nu trasează o iluzorie graniţă între real şi imaginar. Mulţi dintre protagoniştii romanului Câmpuri Magnetice se revendică a fi poate întemeietori deşi filozofii desueţi şi culturalii de toate speciile înţeleg să-i revendice a fi identitar deosebiţi când, de fapt, ei sunt simultaneitatea în toată splendoarea ei dar nu ca şi cum s-ar adăuga unul altuia sau ca şi cum s-ar deriva dintr-un prim sens, ei nefiind sclavii axei de continuum pe care culturalii de toate speciile, autodidacţi sau academizaţi cu surle şi tobe, o obligă să se verticalizeze spre chemarea din sens a revoluţiilor, a postmodernismului, a loviturilor de stat, a falsei morţi a Creatorului înfierând orizontalizarea pornită şi ea himeric să înfulece travaliul fiinţării.

Ovidiu Bufnilă este un eseist şi prozator român de science-fiction. S-a născut pe 15 august 1957 la Târgu Ocna, judeţul Bacău. A absolvit Facultatea de Mecanică din Galaţi, promoţia 1991.

Debut SF in 1980, in Luceafarul, cu povestirea Masini in miscare. Este membru fondator al cenaclurilor Orientari, Galati, 1980; Univers, Bistrita, 1981; Fahrenheit 451, Bacau, 1982.

Publicatii editate: Univers, 1981; Fahrenheit 451, 1982 (pagina SF); Ultima Ora, 1995 (numar special SF); Sinteze, 1994 (pagina SF); Impartial, 1999 etc.

In 1994, TVR a produs primul film SF, Bariera, dupa proza cu acelasi nume de Ovidiu Bufnila, regizor Liviu Pojoni.

Mai multe despre autor aici.