„Orașul Ambasadei” de China Mieville

          „Noi spunem cel mai bine adevărul dacă devenim minciuni.”

          ~ Avice Benner Cho

          Am tras mult de cartea asta, dar nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci din contră pentru că pe tot parcursul lecturării ei am avut impresia că țin în mâini un manuscris de la capătul Universului, ce necesita a fi studiat cu mare băgare de seamă.

          Am dat peste romanul lui China Mieville – Orașul Ambasadei, în mai multe din peregrinările mele sefiste. Un amic chiar mi-a lăsat „moștenire” exemplarul său tipărit în limba engleză (insuficient totuși pentru a mă face să-l citesc). Apoi, ochiul meu de Sauron a început să-l caute frenetic după două evenimente cheie:

          – Primul a fost lecturarea articolului „Ce cărți science-fiction recomandăm?“, în care Tudor Ciocârlie împarte cărțile SF, în funcție de complexitate, subiect și tipul de cititori, iar Orașul Ambasadei se găsește, în opinia sa, printre cărțile din categoria „cărți science-fiction atât de complexe din toate punctele de vedere (proză, structură, personaje, teme, știință), încât finalizarea entuziastă a lecturii lor ar putea fi echivalentă cu doctoratul în science-fiction“. Cu adevărat motivațional, nu?

          – Al doilea eveniment cheie a fost zvonul care circula prin fandom-ul românesc la mijlocul lui 2014, despre scoaterea romanului de sub tipar la editura Paladin, în traducerea lui Liviu Radu.

          Buun, și acum imaginați-vă un oraș… pe o planetă aflată la marginea universului explorat… Acțiunea din acest oraș are loc într-un viitor în care omenirea a luat deja contact cu mai multe specii extraterestre inteligente, prin intermediul călătoriei în / prin immer.

          Denumirea „Orașul Ambasadei” nu este deloc întâmplătoare. Pe planeta Arieka, locul în care acesta fusese construit, localnicii, numiți de autor „gazde” sau „ariekei”, erau ființe bizare ce îi tolerau pe oameni și chiar le ofereau sprijinul material necesar supraviețuirii pe planeta lor. Fără un echipament corespunzător (aeolii – animale-măști generatoare de oxigen) ori surse de hrană locale, oamenii n-ar fi rezistat prea mult acolo.

          Acest echilibru inter-specific avea la bază fascinația celor două civilizații una pentru cealaltă, date fiind diferențele majore între modul de construcție biologică, socială și de comunicare dintre acestea. De pildă, gazdele vorbesc pe două guri / orificii, în două tonuri, tehnologia lor se bazează pe bio-produse (case vii, baterii care aleargă după tine ca să-ți furnizeze energie, corvide și tot felul de hibrizi bio-tehnologici) și până la venirea oamenilor erau incapabile să mintă, motiv pentru care ele sunt stranii, aproape impenetrabile în ceea ce privește procesele gândirii.

          Fascinația personajelor umane este contagioasă. Vrei, nu vrei, în calitate de martor al acțiunii, ajungi să fii la rândul tău fascinat de aceste ființe și de lumea lor. Eu unul, am încercat de nenumărate ori să compar gazdele cu diverse făpturi de pe Pământ, și singurul organism terestru care se aseamănă cât de cât (zic eu într-o manieră 100% subiectivă), ar fi un frumos exemplar de Idolomantis diabolica (dacă vreți să aveți propria imagine, NU urmați link-ul atașat).

          Deși este una dintre cărțile SF prezentate în recenzii ca având un nivel crescut de complexitate, în mod paradoxal subiectul devine accesibil și chiar intim prin simplul fapt că narațiunea este realizată la persoana întâi. Avice Benner Cho (unul din oamenii născuți și crescuți în Orașul Ambasadei), ne povestește o parte din viața sa și odată cu aceasta ne este dezvăluită și evoluția Orașului. Asistăm, deci, la mărturia unui personaj cheie, care nu-și trădează decât la final rolul deosebit pe care îl are în istoria orașului și implicit în istoria gazdelor.

          Întrucât acest oraș este rupt de civilizația umană, schimbul de informații, tehnologie și produse se realizează ocazional și unidirecțional prin capsule – precum sticlele aruncate în ocean, care purtau, în trecut, mesajele naufragiaților (în cazul de față capsule aruncate în immer). Oamenii puteau totuși părăsi, ori puteau veni în oraș, la intervale lungi de timp, prin intermediul unei nave din Bremen (cea mai apropiată planetă colonizată de oameni). Dată fiind această conjunctură, Orașul Ambasadei este mai degrabă o semi-colonie care funcționa după propriile reguli.

          Un alt lucru interesant mi se pare și faptul că oamenii nu puteau comunica direct cu gazdele, căci nu dețineau două voci simultane. Dar și din cauza unor particularități care făceau ca limbajul acestora să nu poată fi reprodus inteligibil prin mijloace tehnologice (lucru cu care nu sunt întru totul de acord, dar care oferă un farmec aparte povestirii). Locuitorii orașului se adaptaseră la această stare de fapt, motiv pentru care o mare parte din activitatea orașului gravita în jurul unor maternități-creșe umane în care se năștea, creștea și se forma „materia primă” a echilibrului ariekeano-uman: Ambasadorii. Aceștia erau oameni selectați, capabili să-și sincronizeze comportamentul, gândurile, limbajul și chiar și corpurile, precum ar face-o niște gemeni monozigoți (ajutați de ceva îmbunătățiri biotehnologice), pentru a vorbi la unison limbajul dual al unor ființe atât de bizare precum erau ariekeii. În final, un asemenea efort era, evident, răsplătit prin transferul de tehnologie și de idei inovatoare.

          Limbajul gazdelor era atât de diferit ca structură și rol de limbajul uman, încât dificultatea reproducerii lui oferă gazdelor o aură mistică… Ariekeii erau ființe cu două voci, deci două orificii pe care eu mi le-am imaginat ca fiind prezente la nivelul trunchiului, sub cele două aripi (dintre care una avea rol de ureche !!!). O altă ciudățenie: ariekeii aveau copite și ochi multipli (care mi se pare că se puteau mișca precum ochii unor crustacee). De aceea, poate m-am gândit la centauri, stele de mare, moluște, insecte și artropode. Sau poate erau o combinație dintre toate acestea. Greu de definit.

          Gazdele stăpânesc „viul” de pe Arieka, subjugându-l armonios pentru nevoile speciei. Cu toate acestea, gazdele nu sunt exploratori ai spațiului pentru că limbajul lor îi limitează la o realitate pragmatică – o contradicție evolutivo-tehnologică bizară, care te pune pe gândit. În timpul lecturării, deseori mi-am lăsat imaginația să zburde în încercarea de ghici ce factori evolutivi au dus la crearea unei asemenea lumi. Încă mai fac asta, la multa vreme după, ceea ce mă definește ca fiind uman și nu ariekean.

          Echilibrul creat între gazde și oameni este distrus la un moment dat de apariția unui nou ambasador – eveniment care degenerează într-un război, în care oamenii ajung la pragul extincției planetare. Mai multe nu vă împărtășesc, deoarece intriga este unul dintre atuurile acestui roman, care de altfel vă va face să-l parcurgeți cu sufletul la gură până la final, pentru a vedea încotro se vor îndrepta lucrurile.

          Nu mi-a fost foarte clar ce dimensiune avea Orașul Ambasadei – când mi se părea mic, când foarte mare. N-am înțeles nici dacă Orașul Ambasadei era parte dintr-un oraș mai mare, în care locuiau și gazdele, ori era separat. Probabil m-am lăsat furat de peisaj și mi-au scăpat aceste detalii. De fapt, sunt convins că mi-au scăpat mai multe lucruri, dată fiind complexitatea și avalanșa de lucruri noi, interesante, din altă lume, pe scurt: ALTFEL, cu care China a reușit să-mi incite imaginația.

          * * *

          La final, vă mai pot spune că am avut ocazia să asist și la lansarea acestei cărți, în cadrul festivalului de SF&F „Final Frontier 2015“, unde Oliviu Crâznic afirma despre China Mieville că este promotorul unui nou curent SF numit „New Weird“…

          Concluzii:

•           De ce?

          Voi cita iar din Tudor Ciocârlie. Iată ce spunea acesta pe Goodreads: „O superbă realizare literară, Orașul Ambasadei m-a făcut să-mi doresc ceea ce nu am crezut vreodată că îmi voi dori – ca China Mieville să se oprească din a scrie diferite cărți, pentru a scrie cel puțin 10 cărți în acest univers. Atât de bună e. Eu chiar nu cred că o altă carte va fi mai bună ca aceasta în 2011. Acest lucru nu este ceea ce SF-ul este; acest lucru este ceea ce ar trebui să fie SF-ul. Plin de idei provocatoare, experimente lingvistice, darwinism complicat de cel mai bun nivel, caracterizări ascuțite, extratereștrii fascinanți și o călătorie în spațiu aproape poetică. Un roman care distruge și reconstruiește cititorul său aproape la fel cum face cu lumile descrise în el“.

•           Când?

          Cartea ar trebui să fie citită după depășirea stadiului de începător în ale SF-ului (literatură și cinematografie). Sunt câteva detalii care, fără puțină experiență, pot părea de neînțeles. Un exemplu în acest sens ar fi călătoria în immer – un fel de dimensiune paralelă în care timpul și spațiul sunt curbate și de aici și capacitatea de a călătorii interstelar în perioade de timp rezonabile pentru ciclul de viață uman.

•           Cum?

          Cu răbdare. Din punctul meu de vedere, Orașul Ambasadei nu este o lectură facilă ori previzibilă. În carte, alternanța între capitolele notate sugestiv „anterior” și „posterior” te poate duce în eroare dacă nu ești deschis în fața experimentelor literare. Pentru a sublinia importanță unui eveniment cheie, autorul folosește două planuri încadrate în timpi diferiți. Odată ce te prinzi de existența acestui artificiu și totodată ajungi să te obișnuiești cu universul descris de China, lucrurile devin ușor de parcurs. Dar asta se va întâmpla de abia în a doua jumătate a cărții.

•           Unde?

          Acasă, la bibliotecă sau oriunde, dacă ai o geantă trainică. Dacă vrei să o citești în engleză, o găsești sigur și în format electronic. În română însă, trebuie să cari cartea de 474 de pagini după tine, ceea ce, uneori, nu o sarcină ușoară. Eu am preferat să o citesc acasă, pentru că mi-a fost milă de copertele frumoase ale ediției românești, care s-ar fi făcut ferfeniță în gențile mele.