GSF52 banner 2-650

         

         

         

          V

         

         

          Vara se scurseseră deja, lăsând loc unor prime zile de septembrie călduroase. În acea dimineaţă, Dorian începuse a-şi savura cafeaua, în timp ce o aştepta pe fată pe scările din faţa căbănuţei. Era destul de devreme, aşa că lumea nu ieşiseră încă, dându-i tânărului prilejul de a asculta frumosul cântec al păsărelelor şi zumzetul naturii. Razele soarelui începeau să străbată frunzişul copacilor, luminând pe ici, pe colo, pământul. Auzind uşa, Dorian se întoarse şi privirea i se opri asupra minunatei lui fete.

         – Ce frumos este afară! rosti ea, apoi se aşeză lângă el.

          – Da, este suberb. La fel şi tu!

          – Merci! spuse ea, cu un zâmbet senin pe faţă. Dragul meu, ştii, cercetarea mea merge foarte bine, sunt aproape de final. Dar mai am nevoie se nişte informaţii, pe care domnul Popa m-a sfătuit să le caut la muzeul din Aiud. Trebuie să ajung acolo, Dorian.

          – Realizezi cât de periculos este, nu?

          – Da, dar mă gândesc că dacă am merge mai mulţi nu ar trebui să fie probleme.

          – Dacă vom fi prea mulţi, vom atrage atenţia. Mai puţini, e mai prudent.

          – Cum zici, aşa facem. Totuşi, mi-ar plăcea să vină şi Mihai.

          – Diana, ar stârni un pericol în plus!

          – Te rog!

          – Diana, nu este bine!

          – O, haide! Ce poate fi atât de greşit?

          – Până la Aiud vom fi nevoiţi să luăm o maşină. În loc să mai luăm un lup, îl punem în pericol şi pe Mihai?

          – Dar mai vine şi un lup cu noi. Vom fi patru. Este suficient.

          – Bine, discută tu cu Mihai după-amiază. Ştii de ce zic „da” până la urmă?

          – Te ascult.

          – Pentru că, dacă noi plecăm, este posibil ca el să fie următoarea ţintă pentru Narcis.

          – Da, aşa este… Dar ei nu şi-au mai ales un alt alfa?

          – Ba da. Tocmai de aceea trebuie să ne ferim de furia lui Narcis.

          În acel moment, Dorian nu dorea să conştientizeze câtă dreptate avea. După cum le-a fost vorba, în aceeaşi zi, Diana făcu cum făcu şi, în final, Mihai acceptă să îi însoţească la Aiud. Pentru a putea pleca în zori, Mihai dormi la ei, astfel încât la prima oră erau gata cu toţii. Pe locurile din faţă se aşezaseră Dorian şi Diana, în timp ce, în spate, Mihai mergea însoţit de Alin.

          Mare veselie pe cei patru în prima parte a drumului. Dintr-un cântec în altul, buna dispoziţie nu le lipsea deloc. La un moment dat, printre râsete, Dorian sesiză un zgomot ciudat. Verificând în oglinda retrovizoare, avu o surpriză tare neplăcută: făcuseră pană. Prin urmare, se văzură nevoiţi să tragă maşina în lateralul drumului, pentru a rezolva problema. Ieşiră toţi din maşină, dar tot cu starea necesară pentru a glumi. Dintr-o dată, Alin le atrase atenţa:

          – Şşt! Linişte! Auzi, Dorian?

          – Mirosul ăsta… răspunse Dorian.

          – Da… confirmă Alin. Mai bine urcaţi în maşină, Diana şi Mihai, până terminăm noi aici.

          Dar nici nu-şi sfârşi bine vorba, căci dintre copaci se arătară Narcis, alături de alţi trei lupi.

          – Dar unde vă grăbiţi aşa? Bravo, frate! Văd că le-ai nimerit roata, i se adresă acesta celui din stânga sa. Ce, doar nu credeaţi că a-ţi făcut pană degeaba? râse Narcis.

          – De unde ştiai că vom fi aici? întrebă Dorian.

          – Mihai, am vrut să-ţi fac o vizită aseară. Dar, ce să vezi? Tu lipseai. Dacă nu dormeai acasă, unde altundeva puteai fi? Am ghicit, se pare! Sunt chiar bun, continuă Narcis. Unde mergeaţi?

          – Asta nu e treaba ta! interveni fata.

          – A, Diana! Pe tine speram să te revăd! Cred că ai observat că relaţiile dintre mine şi Mihai s-au cam răcit. Din păcate pentru tine, este doar vina ta!

          – Ba nu, Narcis, a ta este, replică Mihai. Ce ţi-a trebuit să te legi de ea?

          – De ce trebuia să apară aici? Din cauza ei am ratat şansa de a fi alfa!

          – Ai ratat-o din vina ta, n-are ea nimic de-a face cu asta, o apără Alin.

          – Eu ştiu c-a fost vina ei, aşa că n-am să fiu împăcat în veci cu tine, Diana. Ce spuneţi, băieţi? Noi patru, putem prinde fata asta?

          – Staţi departe! le strigă Dorian.

          – De ce? Sunteţi în inferioritate numerică cumva? râse Narcis, apoi se transformă alături de ceilalţi şi începură să le dea târcoale.

          – Ar fi bine să urcaţi în maşină, spuse Dorian, transformându-se imediat în lup.

          – Mihai, hai să urcăm în maşină! rosti fata, pe un ton aparent calm.

          – Nu crezi că e mai periculos decât afară?

          – Nu! Ai încredere! Hai!

          Într-un final, Mihai îi dădu ascultare, dar stătea ca pe ace. Lupii lor se străduiau să apere maşina, dar aveau de făcut un dublu efort, căci ceilalţi patru se acopereau foarte eficient. Diana stătea cu inima strânsă, urmărindu-şi lupii cu o privire ageră. Ar fi vrut să sară din maşină şi să lupte alături de ei, dar era peste puterile sale. I se rupea sufletul când îi vedea pe cei doi încolţiţi, cu toate că făceau faţă, într-un mod lăudabil. Zgomotul luptei o făcea să simtă fiori în tot trupul şi o îngrozea gândul că ar putea fi răniţi. Diana îl auzea pe Mihai vorbind neîncetat, însă nu îl asculta; prin urmare, nici nu îşi dădu seama de intenţiile tânărului, doar auzi portiera deschizându-se şi îl văzu cum dă să coboare. Strigându-l cu toate forţele, fata dădu să-l oprească, dar nu reuşi să-l prindă. Disperată, deschise şi ea portiera, făcându-i semne şi rostindu-i numele, dar era în zadar. Tânărul înainta parcă vrăjit, ridicându-şi mâinile spre cer, după care rosti:

          – Hei! Hei! Narcis! Încetează! Eşti prietenul meu de atâta timp! Opreşte nebunia asta! Încetaţi!

          – Dintr-o dată, unul dintre lupii ce luptau cu Alin se repezi şi, într-un galop nebun, ajunse la Mihai. Îl înfăşcă de geacă şi de-un braţ, după care începu să-l târască spre pădure. Remarcând, celălalt vârcolac scoase un urlet ascuţit care-i determină şi pe ceilalţi să se oprească. Astfel, fugiră toţi pe urmele primului, lăsându-i în urmă pe lupii din nord şi pe Diana, care striga cu toate puterile din dânsa.

          Cei doi se transformară înapoi şi veniră într-un suflet la Diana. Înecată în lacrimi, fata se sperie şi mai tare, când îi văzu pe aceştia plini de sânge şi epuizaţi. Când se apropie Dorian, ea începu a-l pipăi, tremurând, căci nu ştia dacă el are ceva grav. Acesta strânse însă din dinţi şi o luă în braţe, încercând s-o liniştească.

          – Mihai… L-au luat pe Mihai… Ce-i vor face? Dorian, ce poate să păţească? tot plângea fata.

          – Să ne încredem în Narcis… Cel puţin pentru un moment…

          Şi bine zicea Dorian! Ajunşi în haită, Narcis, susţinut de ceilalţi doi lupi, s-a încăierat cu cel rebel, care comisese greşeala. Interveni şi şeful  haitei care decise ca Mihai să fie ţinut garanţie până la predarea Dianei. Cu toate acestea, se auzeau multe voci care spuneau că prezenţa lui Mihai îi pune în pericol; prin urmare, acesta trebuia să dispară, prin orice mijloace. În aceste condiţii, Narcis nu ştia cum să procedeze, căci trebuia să-şi împace şi lupii, dar vroia şi să-şi protejeze prietenul. Până la urmă, acesta reuşi să meargă la Mihai, încercând să-l liniştească:

          – Mihai! Mihai, eşti bine? întrebă Narcis, mergând spre acesta.

          – Tu? Ce cauţi aici? Din vina ta sunt aici!

          – Da, ştiu. Regret nespus de mult!

          – Regreţi? Asta ai să-mi spui?

          – Nu, nu doar atât! Am să te-ajut! Nu te las! O prietenie nu se şterge aşa, dintr-odată.

          – Narcis, ţie ţi se pare corect ce ai făcut? Şi ce ai vrut să faci?

          – Eram disperat, Mihai, se milogi acesta. Iar ea nu era de aici, era singura de care mă puteam apropia. Trebuia să fiu alfa! Pur şi simplu, trebuia…

          – E verişoara mea! Aş fi făcut orice pentru ea, era evident! A trebuit să renunţ la prietenia noastră şi, uite, am făcut-o! Iar pe tine nu te înţeleg… Ai fi căzut vinovat oricum…

          – Ba nu; aş fi dat vina pe bătrân.

          – Şi crezi că te-aş fi crezut?

          – Nu s-ar fi putut dovedi nimic.

          – Tu ai fi dus-o acolo. Era suficient pentru a te face principalul vinovat. Deci, oricum ai gândi-o, prietenia noastră era compromisă, concluzionă rece Mihai.

          – Poţi zice ce vrei. Eu, acum, nu te las. Am să te-ajut să ieşi de aici. Dar preţul e acelaşi: Diana.

          – Nu, nu! Să nu v-apropiaţi de ea!

          Dar Narcis deja se îndreptase spre ieşire, fără a-l mai lăsa pe Mihai să adauge alt cuvânt. În această situaţie tensionată, ce putea Mihai face? Cât era el acolo, Diana era în siguranţă, dar fata nu se va putea ţine departe de conflict. Iar pentru a-l scăpa pe el, dânsa era în stare să se pună în pericol. Ce nu ştia Mihai era dacă se poate baza pe haita din Nord, căci, nici el, nici verişoara lui, nu erau membri. „Având în vedere că Diana este sub protecţia lor, sigur vor avea grijă de ea”, gândi Mihai. Totuşi, el ce avea de făcut? Trebuia să scape cumva şi ajunse la concluzia că era nevoit să încerce pe cont propriu.

         

         

         

         

          VI

         

           

          Pământul căpătase forma unui cerc, după urmele paşilor Dianei. Ajunseseră într-un suflet la haită, iar Dorian şi Alin se sfătuiau cu Ştefan de atunci. Observând-o pe fată agitându-se de ceasuri bune, mama lui Dorian se apropie de dânsa şi îi făcu semn să vină în braţele ei. Văzând-o, fetei parcă i se luă o piatră de pe inimă şi se refugie imediat la blânda doamnă.

          – Te consumi prea mult, scumpa mea, îi spuse aceasta. Vei vedea că vom găsi o cale de a descurca lucrurile. Suntem o haită; nu uita că noi ne vom ajuta mereu reciproc.

          – N-am uitat, dar mi-e frică pentru Mihai. Pe mine mă vor, cu el n-avea nimeni nimic… Din vina mea e acolo.

          – Nu te mai învinovăţi pentru greşelile altora. Egoismul lui Narcis ţi-a pus vărul în primejdie şi, totodată, pe noi toţi. Un singur lup nu poate controla reacţiile întregei haite; asta dacă nu e alfa, iar Narcis nu este.

          În clipa următoare, discuţia celor două a fost întreruptă de apariţia lui Ştefan şi a celorlalţi doi lupi.

          – La ce concluzie aţi ajuns? întrebă tatăl lui Dorian, aflat cam la doi metri faţă de femei.

          Atunci, Ştefan luă cuvântul:

          – Credem că cel mai înţelept lucru pe care l-am putea face ar fi să încercăm o înţelegere amiabilă. Dar Mihai tocmai asta încerca să facă şi se pare că nu a fost posibil. Totuşi, putem apela la cineva care ar şti cum să aplaneze situaţia: bătrânul Petru.

          – Ce? Bătrânul? se auziră voci din mulţime.

          – Da, fraţilor, Petru, repată Ştefan. Vom merge la el, pentru a discuta problema. Voi pleca eu, în calitate de şef al haitei, cu Dorian şi Alin, căci ei erau la faţa locului. Mai doreşe cineva să ni se alăture?

          – Eu! se auzi vocea tinerei lupoaice delta care se oferise şi la iniţerea fetei.

          – În regulă! răspunse Ştefan.

          – Şi eu! strigă Diana.

          – Nu! replică Dorian, instant.

          – Stai, Dorian! spuse şeful haitei. E bine să meargă şi Diana. Ea era la faţa locului şi, mai mult, după ea veneau rivalii. Este mai în siguranţă dacă se deplasează şi nu o pot găsi. Mergi cu noi, Diana. Altcineva?

          Dar, din tăcerea ce se lăsă, Ştefan înţelesese că aceasta era echipa pe care urma să se bazeze. Conform planului, în seara aceea se odihniră, pentru a pleca de cum avea să se crape de zi. Deşi erau toţi agitaţi, mai reuşiră să prindă câteva ore de somn, necesare în condiţiile date. Cu toate acestea, în zori erau gata şi puşi pe fapte mari, datorită mizei pentru care se zbăteau. Astfel, porniră pe cărările întortocheate ale pădurii de munte, pe unde încă nu se simțea influenţa omului. Ajunşi în locul în care s-au cunoscut, pe fată o trecură fiorii; dar Dorian observă acest lucru şi, imediat, se apropie de dânsa şi o luă de mână. Liniştită de calmul acestuia, Diana îi oferi un zâmbet sincer, fără a adăuga vreun cuvânt. După încă un ceas de mers, grupul ajunse la cabana izolată a bătrânului. Nu mică le-a fost mirarea când au dat cu ochii de Narcis, de ceilalţi lupi implicaţi, dar şi de şeful haitei din Sud.

          – Presupun că venim pentru aceeaşi problemă, spuse cel din urmă.

          – Probabil, răspunse Ştefan. Bătrâne Petru, ai auzit cum aceştia ne-au răpit pe unul de-al nostru?

          – Nu e lup; nu e de-al vostru, protestă Narcis.

          – E sub protecţia noastră, deci este de-al nostru, replică Dorian.

          – Da, Ştefan, am auzit, interveni bătrânul. Dar nu ştiam că e de-al vostru… Da, asta complică treaba puţin. Dar nu-i bai! Se poate rezolva şi uitaţi cum: haita din sud are pe cineva ce aparţine celei din nord. Corect?

          – Da, primiră cu toţii.

          – Bun. Atunci, fie eliberează membrul, fie oferă altul în loc.

          – Cum? Nu! se revoltă Ştefan. Să-l elibereze pe Mihai şi-l considerăm conflict închis.

          – Ba nu! interveni şeful din sud. Putem considera că Mihai s-a oferit să vină cu noi, în momentul în care a părăsit maşina. Prin urmare, nu le datorăm nimic celor din nord.

          – Ce aberaţii sunt astea? întrebă Diana.

          – Să ne liniştim! se auzi vocea impunătoare a bătrânului. Nu se pune problema de aşa ceva! Dacă e la voi de bunăvoie, îl puteţi aduce aici să explice. Dar nu e şi nu aveţi cum să faceţi asta. Sau puteţi?

          După câteva secunde de tăcere, în care membrii haitei din sud se uitau în pământ, bătrânul dădu din cap, apoi trase singur concluzia:

          – Voi l-aţi luat pe băiat cu forţa. Mihai era prieten cu tine, Narcis; îl puteai pune sub protecţia haitei tale. Dar n-ai făcut-o, preferând să-l ţii departe de toate astea. O decizie înţeleaptă. În schimb, i-ai atacat verişoara, care n-avea nicio legătură cu şefia haitei tale. Când ea a intrat sub protecţa celor din nord, automat tu le-ai rămas dator. Acum, le sunteţi de două ori datori. Deci, daţi-le băiatul înapoi.

          – Îl vor? Să-l ia! le râse în faţă şeful celeilalte haite. Pe mine nu mă interesează el, dar devine personal. Da, poate că membrii haitei mele au făcut câteva greşeli. Asta nu înseamnă că le suntem datori. Se poate trece cu vederea totul. Dacă nu sunteţi de acord, sunteţi invitaţii mei să-i câştigaţi libertatea lui Mihai, căci el şi-a pierdut-o. Să mergem! ordonă acesta în final.

          – Câtă lipsă de etică! îi strigă Petru, dar fără răspuns.

          Totuşi, înainte de a ieşi, Narcis privi în urmă, citindu-i-se un regret pe chip. După plecarea lor, Ştefan luă cuvântul, înfuriat de cele petrecute:

          – Îl vom lua înapoi, fie ce-ar fi!

          – De acord! aprobă Dorian şi ceilalţi membri ai haitei.

          – Iar eu, interveni bătrânul, am să vă ajut.

          – Şi eu, se auzi vocea lui Narcis, din dreptul intrării.

          – Tu? se miră Ştefan.

          – Ha, ha! Te-ai întors! exclamă Petru. Ştiam, după cum te uitai îndărăt! Bine, dar care e motivaţia ta?

          – Mihai este prietenul meu în continuare. Iar dacă rămâne în haita mea, în final va fi ucis. Nu pot risca să se întâmple asta. În plus, e acolo din pricina mea; este datoria mea să-l scot din încurcătura în care l-am băgat.

          – Prea bine, tinere! Îţi câştigi iertarea, îl încurajă bătrânul.

          Astfel începură a face fel de fel de planuri, pentru a-l elibera pe Mihai. Ştiau că nu au mult timp la dispoziţie şi că adversarii lor sunt în stare de orice. Dar mai ştiau şi că Mihai nu avea nicio vină pentru cele întâmplate şi că era sarcina lor să-l aducă în siguranţă. De asemenea, erau conştienţi că trebuiau să se bazeze unii pe alţii şi, lăsând toate neînţlegerele la o parte, să se bizuie şi pe Narcis. Sărmanul, acum risca totul: viaţă, apartenenţă la haită, prietenii, principii, numai ca să-şi salveze prietenul de proprii lui fraţi. Curajul său poate fi comparat cu cel al Dianei, o simplă fiinţă umană, care din iubire şi compasiune se implica într-o luptă peste puterile ei. Dar nu avea de gând să renunţe, deoarece ştia că doar depăşindu-se pe sine îşi poate atinge ţelul.

          După ore bune de plănuit ce şi cum să acţioneze, se hotărâse să nu mai aştepte. Porniseră spre sud chiar în noaptea aceea, cu fiecare pas bine stabilit. Narcis avea să le arate unde era ţinut Mihai, după care trebuia să convoace haita la un consiliu. Astfel, le asigura drum liber celorlaţi, ca să-l scoată pe tânăr. Dorian trebuia să intre şi să-l dezlegepe Mihai, în timp ce ceilalţi stăteau de pază, fiecare în alt punct cardinal. La fluierătura lui Dorian aveau să se retragă spre pădure, fără a-l lega în alt fel pe Narcis de poveste. În cazul în care ar fi descoperiţi, Ştefan urma să dea mesajul de ajutor către întraga haită din nord, gata să pornească în orice moment. În final, Mihai avea să rămână la Petru, până când se vor aşeza lucrurile.

          Aşadar, după ce le indicară locul cu pricina, Narcis se duse la şeful haitei pentru a-i cere acordul în adunarea tuturor membrilor. Puţin suspicios, acesta îl luă la întrebări, dându-i ocazia lui Narcis de a evoca orice motiv îi trecea prin minte: sentimentul de vinovăţie faţă de fraţii săi, îngrijorarea pentru prietenul său, intenţia de a face ceva pentru a mulţumi fiecare membru. Într-un final, şeful acceptă, propunând adunarea în douăzeci de minute. În acest timp, ceilalţi stăteau ca pe jar, de frică să nu fie descoperiţi. Urmărind cum se adună haita, Dorian găsi momentul prielnic pentru a înainta, Ştefan şi Alin asigurându-i protecţie, în timp ce fetele trebuiau să rămână în lateralele dinspre pădure. Cu discursul energic ţinut de Narcis drept fundal, Dorian se strecură fără probleme în cabană. Văzându-l, Mihai făcu ochii mari de fericire. Lipsit de vlagă, acesta de abia înţelegea ce i se întâmpla, însă acum ştia că trebuia să aibă încredere deplină în Dorian.

          Însă, spre surprinderea tuturor, o lupoaică mirosi ceva ciudat la mijloc. În ciuda legilor lupilor, aceasta începu a se îndepărta, încet, încet, de mulţime. Cu fiecare nod dezlegat, aceasta era cu un pas mai aproape. Detectând mirosurile străine, ea înainta mârâind. Chiar în momentul în care Dorian se bucură că a reuşit să-l dezlege pe Mihai, lupoaica nervoasă dădu cu ochii de Diana. Ştiind că nu poate ţipa, căci ar fi alertat toată haita, fata începu a alerga spre sora ei lupoaică. Cu inima zbătându-se să-i sară din piept, Diana nu apucă să ajungă până acolo, că simţi colţii ascuţiţi pe spate, zgâriind-o şi trăgând-o în tufişuri. Văzând îngrozitoarea scenă, lupoaica Delta o strigă pe fată, după care se năpusti după cele două. În goana aceea nebună, lupoaica din nord sări pe cea din sud, care o scăpă pe Diana dintre colţi şi o aruncă departe. Auzind, băieţii le luară imediat urma, intervenind în luptă. În mijlocului bătăliei, Dorian privea disperat în jur, repetând:

          – Diana! Unde eşti, Diana? Diana! Diana!

          Pe măsură ce striga, sufletul i se aprindea din ce în ce mai tare. Parcă îl ardea pe dinăuntru să nu ştie unde-i e iubirea şi ce a păţit. Era conştient că nu era bine, de aceea simţea cum pământul îi fuge de sub picioare şi nu dorea decât să o audă răspunzând. Privirea lui verifica ager orice loc din jur, sperând să găsească repede o urmă ce putea să-l ajute. Nu putea să o piardă! Acum, nici măcar nu mai auzea vuietul luptei şi nici nu sesiza victoria semenilor săi, care o puseră pe adversară pe fugă. Lumea lui era oprită către un singur gând: să-şi găsească iubita. Începu să înainteze debusolat, când în stânga, când în dreapta, cu sufletul strâns cât un purice. În acel moment de panică, îşi aminti să se roage; astfel, începu a gândi: „Doamne, ajută-mă s-o găsesc! Nu o pot pierde! Te rog, nu mă lăsa! Unde este Diana mea? Unde? Ajută-mă, Doamne!”. În clipa următoare, Dorian observă că, undeva în tufişuri, se mişca ceva. Alergă cu sufletul la gură până acolo şi, într-adevăr, o găsi.

          – Diana! Diana! Mulţumesc Cerului că te-am găsit! Diana! Diana… dar vocea sa se pierdea pe măsură ce se apropia, văzând-o pe fată cu spatele roşu de atâta sânge.

          – Dorian… oftă aceasta.

          – Nu, nu vorbi!

          – Dorian, se auzi, din spate, vocea lui Ştefan, să o ducem de aici! Curând vom avea o haită pe urme. Spre Petru! E teritoriul neutru. Haide! Repede!

          Fără a replica altceva, porniră grăbiţi spre bătrân. Alergară cu o viteză incredibilă, astfel încât, în mai puţin de un ceas, erau acolo. În timp ce lupoaica încerca să-l liniştească pe Mihai, Alin dădea târcoale cabanei, gata să anunţe pericolul oricând. În acest timp, bătrânul îi pregăti nişte leacuri fetei, dar văzând în ce stare era replică îngrijorat:

          – Copii, fata nu e bine deloc. Uitaţi-vă la ea! Dacă nu o scăpaţi, o făcea bucăţi!

          – Păi şi leacurile mătale? întrebă Dorian.

          – Nu sunt suficient de puternice, băiete. Nu o să reziste mai mult de două zile… Pierde prea mult sânge, iar de dus la doctori… riscaţi o ambuscadă.

          – Dar de adus un doctor? interveni Ştefan.

          – Fără echipamente, nu-i poate face mai multe decât mine. Şi tot riscaţi o ambuscadă.

          – Adevărat, dar o pierdem, constată Alfa.

          – Mai puteţi face ceva.

          – Orice! sări Dorian.

          – Fata e sub protecţia voastră.

          – Este! confirmă Ştefan.

          – Transformaţi-o. Lupii se vindecă mult mai repede decât oamenii. De abia atunci o vor ajuta leacurile mele. Altfel, îi prelungim suferinţa.

          – Dorian, luă cuvântul Ştefan, fă-o! Eu o primesc în haită, cu inima deschisă.

          – Să o blestem aşa pe ea? întrebă pierdut băiatul.

          – O salvezi de la moarte, fiule, zise Petru. Nu o blestemi, îi dai o alternativă între viaţă, una diferită de a ei, şi moarte. Ce este mai etic?

          Era o întrebare grea, dar Dorian nu avea vreme să se gândească prea mult. Nu dorea să o piardă, asta era clar, aşa că se apropie de dânsa uşor, şoptind:

          – Diana, o luă el de mână, tu vrei? Vrei să fii ca mine?

          Ea îl privi, strângându-i mâna de durere, apoi îi oferi un început de zâmbet şi răspunse:

          – Vreau să fiu cu tine, oricum! Transformă-mă, Dorian! Nu te voi dezamăgi!

          – Ştiu. Nu aş vrea să te dezamăgesc eu pe tine.

          – Am încredere că nu o s-o faci, spuse ea, zâmbindu-i încă o dată.

          Atunci, Dorian se dădu puţin în spate şi, scoţând un urlet de lup, se transformă doar pe jumătate, păstrându-şi statura umană. Totuşi, ochii i se făcură de animal, căpătase ghiare, iar colţii îi erau pronunţaţi, exact ca la fiare. Astfel, îi muşcă încheietura fetei, după care, în câteva secunde, redeveni om pe de-a-ntregul.

          După câteva minute, Alin dădu buzna în cabană, rostind:

          – Haita din sud!

          – Îi pun eu la punct, replică Ştefan, după care ieşi din încăpere.

          Spre mirarea lui Ştefan, care într-adevăr se aştepta să găsească haita întreagă, aceştia îl ţineau pe Narcis legat şi se abţineau cu greu să sară pe el.

          – Alfa nordului, i se adresă conducătorul din sud, mi-aţi onorat invitaţia şi aţi venit după Mihai.

          – Aşa este, aprobă Ştefan. Ba chiar i-am şi redat libertatea pe care voi i-aţi furat-o.

          – Pe care şi-a pierdut-o, îl corectă rivalul. Dar, în toată mişcarea asta, ne-aţi rănit o soră. Uite-o! De abia merge.

          – Ai întrebat-o şi ce a făcut? Nu? Ea ne-a rănit protejata.

          – A, fata, Diana! Nu e lup, nu se pune.

          – Ba se pune, iar de acum înainte va fi una de-a noastră în adevăratul sens al cuvântului. Din cauza voastră, am fost nevoiţi s-o transformăm.

          – Nu acceptăm aşa ceva!

          – Ba sigur că da, se auzi răspicat vocea lui Petru.

          – Şi atunci, ce facem cu trădătorul ăsta? întrebă conducătorul din sud, arătând spre Narcis.

          – Pentru trădarea prieteniei cu Mihai, e iertat, spuse Petru.

          – Bătrâne, dacă ar fi după noi, l-am sfâşia acum, în momentul acesta. Dar ne-a trădat din pricina celor din nord. Cum să facem atunci, căci eu pe Diana nu o accept în nord?

          – Cruţaţi-l pe Narcis, care e doar un tânăr ambiţios, rosti Petru. Iar apoi, cel mai bine ar fi să plece din părţile astea, să lăsăm lucrurile să se aşeze.

          – Bine, poţi pleca Narcis, rosti Alfa din sud, dar să plece şi Diana.

          – Diana pleacă dacă vrea, spuse Ştefan.

          – Vom pleca, făgădui Dorian, care tocmai venea spre dânşii. Atât Diana cât şi eu vom pleca. Dar vizite tot vom mai face. Dorim înţelegere pentru acele mici perioade.

          – Se face! Batem palma!

          – Prea bine! primi Ştefan.

          Apoi, haita din Sud se retrase, lăsându-l în urmă pe Narcis, o dată cu toate problemele, sub lumina lunii pline.

         

         

          VII

         

         

          După câteva ceasuri de chin, Diana se trezi. Se simţea complet schimbată, mai ageră, mai puternică, cu toate simţurile ascuţite. I se părea că totul este mai intens în jurul ei, că lumea se redimensionează. Atunci îi apăru înainte iubitul ei şi înţelesese că viaţa sa se schimbase chiar din momentul în care îl cunoscuse. Acea clipă în care îi auzise glasul întâia oară, după care îl văzuse şi, mai apoi, când îl privise în ochi… Acela fusese momentul în care cheia destinului ei se răsucise spre a deschide o altă uşă, iar acum se întâmplase ce era firesc: trecuse pragul şi intrase într-o nouă încăpere. Deja uitase agonia prin care trecuse pentru a ajunge în acest punct şi, în sfârşit, simţea că aparţine cuiva, undeva. El se apropie de dânsa şi o strânse tare în braţe, iar ea se lăsă alintată de gesturile lui blânde.

          – Gata! A trecut greul! îi zâmbi el. Te-ai vindecat odată cu transformarea.

          – Nu îmi amintesc nimic după ce m-ai muşcat, răspunse fata.

          – Este normal; totul s-a schimbat în tine. Nu toţi suportă procesul ăsta. Bun venit în rândul nostru! De acum, urmează să mergem la haită.

          Asta şi făcură, dar nu înainte de a-şi lua „la revedere” de la Narcis. Sărmanul lup alungat dorea să plece spre vest, unde să nu-l cunoască nimeni şi să o poată lua de la început.

          Întreaga haită o primiră entuziasmată pe fată. Diana şi Dorian mergeau zâmbitori, cu capul sus, mână-n mână, alături de Mihai, Ştefan şi ceilalţi lupi care au fost cu ei. Părinţii lui Dorian nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie văzându-i pe toţi ajunşi cu bine şi pe fiul lor la braţ cu o fată aşa frumoasă. Acum nu se mai vedea aceeaşi frumuseţe discretă, pe care o avea când o întâlniseră, ci una sălbatică şi impunătoare, de-a locului.

          Însă, timpul îi presa, aşa că s-au văzut nevoiţi să plece după câteva zile. În acestea nu au dus lipsă de voie bună şi de chef de distracţie din seară până-n zori, asta-i sigur. Şi ar mai fi continuat aşa o lungă vreme, dacă nu ar fi făgăduit că vor placa. Despărţirea nu a fost uşuară, dar ştiau că vor reveni cât de repede vor avea ocazia. În plus, Mihai le promise că îi va vizita într-o perioadă destul de scurtă.

          Prin urmare, tânărul cuplu hotărî să îşi ia rămas bun de la bătrânul care-i ajutase atât de mult, după care să pornească spre Aiud. Văzându-i, Petru se bucură sincer pentru faptul că nu a fost uitat. Profită de ocazie pentru a-i mai sfătui puţin, după cum îi era firea.

          – Copii, rosti acesta, legendele spun ori că primii vâcolaci au adus asupra lor mânia zeilor, care i-au blestemat, ori că s-au născut din nenorociţi care au deranjat ordinea firească a lucrurilor. Dar, doar Domnul poate şti ce s-a întâmplat de fapt. Ce pot eu să vă spun sigur este că haitele de aici, cea din nord şi cea din sud, la începuturi, au fost una. La moartea unui Alfa, doi fraţi au început o luptă acerbă şi, cum nu şi-au găsit căpătâi, s-au separat. De atunci şi până astăzi eu veghez asupra lor, încercând să evit conflictele majore.

          – Cine erau cei doi fraţi? întrebă Dorian.

          – Bunicul tău şi fratele lui. Dar nu aici voiam să ajung. Voiam să luaţi aminte că dorinţa de putere pune stăpânire pe firea omului şi îl împinge spre greşeli greu de reparat. De aceea, voi să ştiţi că puterea aduce siguranţă, dar nu şi fericire. În plus, cu cât este mai mare, cu atât aduce şi responsabilităţi pe măsură. Iar voi, mai bine vă împărţiţi atât puterea, cât şi responsabilităţile, în egală măsură, astfel încât să ştiţi că vă puteţi baza unul pe altul, oricând. Să vă meargă bine!

          – Aşa să fie! Mulţumim! răspunseră tinerii, completându-se.

          Astfel, porniră împăcaţi spre Aiud, dar nu oricum, ci lupi. Cu lucrurile ingenios împachetate, cei doi le luaseră în colţi, aşa încât să nu-i incomodeze cu nimic. Părea un miraj s-o priveşti pe superba fată preschimbându-se într-o lupoaică tânără şi sprintenă, Epsilon în ierarhie. Aceasta părea entuziasmată de noua ei formă, încercând să asimileze cât mai repede toate unghiurile oferite de noua perspectivă. Era o splendoare să vezi aceşti lupi alergând prin pădure! Din când în când, se jucau ascunzându-se pe după vreun copac sau tufiş. Când se descopereau, începeau să se fugărească.

          Superbi ca lupi şi adorabili ca oameni; aşa arăta tânărul cuplu. Acum, în tren, drumul spre Iaşi nu mai părea la fel de lung ca la venirea fetei. Ştiau că acesta era doar începutul călătoriei lor, pe care aveau de gând să o savureze din plin. După atâtea păţanii, simţeau, în sfârşit, linişte şi se puteau bucura de dragostea lor, care nu ţinuse cont nici de pericol, distanţă sau neînţelegeri şi nici măcar de rasă. Luptând astfel împotriva oricărui curent, au obţinut satisfacţia reuşitei şi încrederea într-un viitor plin de bucurii. Iar acum, privind adânc unul în ochii celuilalt, înţelegeau că nimic nu îi va putea separa, căci legătura dintre ei era mai presus de orice altceva. Sub lumina blândă a apusului, cei doi formau tabloul perfect, în care purtau demni un aer misterios, deghizat de parfumul sentimentelor evidente.

         

         

         

          -Sfârşit-