„Argumentele dumneavoastră mi-au arătat problema dintr-o perspectivă pe care o ignorasem până acum, aveți dreptate!”. Sau: „Felul în care priviți problema este unul inedit pentru mine, voi reflecta.” Iată replici pe care nu le vei întâlni niciodată în discuțiile contradictorii din mediul online. Indiferent care ar fi subiectul, în momentul în care o dezbatere de idei pornește pe internet (fie că vorbim despre comentarii pe Facebook sau alte platforme de socializare, fie că vorbim despre discuții pe bloguri sau forumuri), poți fi sigur de două lucruri: toți cei implicați vor rămâne la părerile lor inițiale și cel puțin o persoană va fi zguduită de revelația prostiei, idioțeniei sau chiar a handicapului mintal evident de care dau dovadă cei din tabăra adversă.
Adeseori m-am întrebat de ce mediul online stârnește cu precădere bestia pătimașă în limbajul omului, care e aportul tehnologiei în radicalizarea ideilor și-n lipsa tot mai evidentă de disponibilitate pentru ascultarea părerii celuilalt, iar concluziile la care am ajuns sunt următoarele: lipsește empatia și compasiunea, nu suntem capabili să rămânem neimplicați emoțional și să discutăm la rece.
În primul rând, dialogul în scris dezumanizează părțile implicate. E foarte greu să-l privești pe celălalt, doar prin intermediul unei căsuțe de text, ca pe o persoană complexă. Pentru tine, cel care citești un articol sau o postare, individul se reduce la acea idee. Pentru tine, emitentul acelei idei e indisolubil legat de ea și numai de ea. Indiferent în ce stare sau în ce context a emis-o, pentru tine acea idee este țelul lui călăuzitor în viață, emitentul este un fanatic al acelei idei.
În al doilea rând, abundența de informație și multitudinea de surse te împiedică să faci, de cele mai multe ori, o analiză contextuală a ideii în cauză. O iei ad litteram, i-o legi de gât celui care a emis-o, scoți totul din orice fel de context și începi să-l desființezi pe nefericit. Ba-l mai asociezi și cu câteva sloganuri care n-au nicio legătură cu mesajul de la care s-a plecat, ajungând la concluzia că sigur el este dintr-o anume categorie de oameni, absolut detestabilă.
În fine, în al treilea rând, la adăpostul (cvasi)anonimatului, brutalitatea discursului se simte la ea acasă.
Nu vreau să dau exemple din lumea literară, politică sau științifică, sunt atât de ușor de găsit încât aș deveni ridicol. Nu acesta e scopul editorialului de față. Ceea ce mi-am dorit prin textul de față e doar să militez pentru o atitudine mai puțin belicoasă și mai analitică.
Arta dezbaterii e grea. Argumentele nu sunt universal-acceptate. Nu, practic nu există un argument pe care să-l accepte toată lumea. Omul are uimitoarea capacitate de a atribui faptelor relevanță arbitrară, ceea ce unuia i se pare un argument hotărâtor, altuia i se poate părea o chestiune de detaliu, nesemnificativă. De cele mai multe ori o cale de mijloc nu se poate găsi. Însă se poate înțelege de ce. Deși nu vei fi de acord cu o idee, poți încerca să înțelegi de ce o anumită persoană o are. Prin empatie. Înțelegând de unde vine acea idee, care e nivelul de educație al acelei persoane, care ar fi experiența sa anterioară. Și să i te adresezi în concordanță.
Personal, cred că singura soluție pentru o societate funcțională ar fi predarea empatiei, a compasiunii și a dezbaterii argumentate în școli. Deși aceste lucruri ar trebui să țină de educația familială, în multe familii asemenea concepte sunt considerate semne de slăbiciune. Egalitatea de șanse nu există. Oricât am vrea să credem că toată lumea a avut la dispoziție aceleași mijloace de dezvoltare, acest lucru pur și simplu nu e adevărat. Și nu vom putea niciodată să ne adresăm unui individ dacă nu-i înțelegem originea atitudinii inițiale – care este, fără îndoială, în educația de care el a avut parte și-n mediul în care trăiește.
De la o anumită vârstă, devine imposibil să mai schimbi obiceiurile sau convingerile unei persoane, oricât de inadaptate vremurilor actuale ar fi. De aceea trebuie lucrat la aceste aspecte încă din copilărie, din școală. Ca cetățeni, nu ne stă nouă în putere să schimbăm aceste lucruri în mod direct. Dar putem contribui. Și putem începe de la discursul din mediul online. Fără o schimbare de atitudine, ne vom transforma într-o mare de oameni frustrați și nervoși, înconjurați, fiecare în parte, numai de „idioți”.
3 comments
Mihail Toma says:
aug. 3, 2017
Brava!
Trebuie să ne regăsim cei 7 ani de acasă.
Nu-i vom găsi nici în spusele părinților și cu atât mai puțin în cele ale bunicilor.
Ceea ce se întâmplă pe repede înainte, azi, cu noi, ne obligă a ni-i reconsidera din alergare…
Felicitări, Alexandru!
Strângeri de mână!
Florin Giurca says:
aug. 4, 2017
Am să dau eu un exemplu de limbaj violent. Pe marginea unui articol de blog al lui Cartianu, care înfiera pensiile nesimțite, un pompier i-a făcut harcea-parcea pe absolut toți comentatorii, și nu erau puțini, împănându-și comentariile kilometrice cu cele mai pompieristice înjurături la adresa adversarilor de opinie. Pompierul se prevala aici de postura lui privilegiată de a fi în sistem. Profanii cu care discuta erau în fond niște proști și nu aveau dreptul la opinie. Situația asta se explică prin instinctul pompierului de a stinge focul cu un jet de apă proporțional cu flacăra. Aș generaliza și aș spune că s-a conturat în blogosferă un sindrom „al pompierului” care constă în voința comentatorului de a-și anihila adversarii până la ultima tresărire sau scânteie.
Ovidiu Bufnilă says:
aug. 28, 2017
Sigur că ne putem întreba dacă nu cumva textele, fie ele şi aleatorii, nu sunt pentru un observator cântecul de sirenă al Comunicării. Aceasta după ce ne vom fi întrebat asupra Comunicării fie ca autoritate, fie ca expresie spaţială sau spaţio-temporală. O întrupare a neutrului sau manifestare a nefiinţei. Dacă ar fi vorba de autoritate atunci raporturile noastre ar fi de subordonare, de confruntare sau de cooperare cu autoritatea în esenţa ei sau cu o parte din ea. Insurgenţa noastră ar fi într-un asemenea caz nu lipsită de comic. Autoritatea ar reprezenta pur şi simplu textul în întregul lui dat nouă spre interpretare sau doar spre a fi contemplat. Am putea bănui că şi privim un asemenea text, că trecem pe lângă el în fiecare zi sau că suntem chiar propoziţiile lui. Ce ar fi Comunicarea? Doar înfăşurarea unui text, abstragerea lui într-o propoziţie finală, un act textual ultim rămas, dăruit, uitat, livrat lumii spre interpretare?!