***
– 725 cu 38, 420 cu 90, 322 cu 45.
Căpitanul verifica cu grijă fiecare introducere a valorilor.
– 10:50, spuse privindu-şi ceasul. Grig, verifică stadiul pregătirilor.
– Am primit datele de la toţi, suntem pregătiţi.
– Cheamă-i pe punte.
Semnalul „toată lumea la posturi” răsună în toate încăperile Nălucii. În afară de Bădia care rămase în sala motoarelor, toţi se adunară pe puntea de comandă.
Pe lângă îndatoririle zilnice, fiecare avea un rol precis în astfel de situaţii. Erau multe sisteme de monitorizat şi fiecare membru al echipajului fusese instruit pe câte un set anume.
Mi-am flexat degetele deasupra consolei, am rotit pumnii, mi-am îndreptat spinarea şi m-am aşezat mai comod în scaun – un mic exerciţiu de relaxare după ce stătusem concentrată asupra consolei toată dimineaţa.
După ce-şi făcu turul zgomotos şi plictisitor al consolelor, căpitanul se aşeză în fotoliul lui, plasat într-un loc strategic. De acolo vedea clar toată puntea, fiecare ecran şi hubloul frontal. O consolă mică clipea lângă mâna lui dreaptă.
– Centurile!– spuse scurt.
Deşi amortizoarele inerţiale erau foarte bune, regulamentele cereau folosirea centurilor la orice modificare majoră de traiectorie. Sincer mi se părea inutilă având în vedere că aveam să simţim doar o mică vibraţie, dar unde-i lege nu-i tocmeală.
– Pilot – dă-i drumul !
– Înţeles.
Un calm total s-a coborât asupra mea, vedeam clar în faţă toate datele. Transferam cu precizie, exact la momentele stabilite fiecare coordonată. Am simţit vibraţia fină a motorului de undeva de sub picioarele puştiului. Apoi motorul de sub mine zumzăi ca un bondar într-un pahar. Pe cele din spate mi le puteam doar imagina, erau prea departe să le pot simţi, dar mi-au răspuns cu precizie.
Încă un set de coordonate pentru stabilizare şi gata.
– Grig, baliza de verificare – vocea căpitanului străpunse liniştea de pe punte.
– Lansat.
Licuriciul avea să urmărească semnalul laser al balizei şi în 20 de min vom avea confirmarea noii traiectorii. Urmăream în continuare datele de pe ecran.
Curios de rezultat, Bădia îşi făcu apariţia pe punte. De fiecare dată când foloseam motoarele de impuls era ca un copil.
– Au mers bine, sunt reglate corect?
– Răbdare, Vasile! – îl domoli căpitanul.
Ştiam că suntem pe drumul cel bun, aşa că m-am lăsat pe spate în scaun şi am închis ochii. Mental urmăream noua traiectorie, calcule rapide se înşirau de-a lungul curbei largi şi am concluzionat: în 7 zile, 4 ore şi 23 de minute de la momentul final al devierii aveam să ajungem la punctul de sling.
– Mai e nevoie de mine pe punte? – îndrăzni cu voce joasă Irinuca.
– Şezi locului, îi spuse blând, dar ferm, căpitanul.
Puştiul îşi pierdu răbdarea şi începu să învârtă scaunul. Bădia îl ţinui în loc şi-i şfichui urechea cu un bobârnac.
Ivan era tăcut şi îngândurat. I-am trimis un mesaj în consolă:
„Ai reuşit să vezi înregistrările?”
„Da”
„Şi?”
„Nu vreau să te sperii, dar undele tale delta coincid cu formarea gheţii pe hublou.”
„Vrei să spui că eu fac gheaţa?”
„Aşa cred.”
Mintea a început să-mi lucreze febril. Citisem despre oameni cu puteri ciudate doar că erau perfect conştienţi de ceea ce puteau face.
„Mai sunt şi alţii care fac asta?”
„Era un tip care aşeza nisipul în diferite forme doar privindu-l.”
Vocea lui Grig a întrerupt dialogul nostru mut:
– Avem mesajul de la Centru: „Traiectorie deviată cu succes. Sunteţi pe drumul cel bun. Aveţi grijă de voi – semnat Alexandru Mitru.”
– Bravo copii! spuse căpitanul desfăcându-şi centura.
M-am desprins din scaun şi am fost tare surprinsă când m-am trezit cu căpitanul în faţa mea, cu mâna întinsă. Mi-a strâns mâna cu căldură timp în care colegii m-au aplaudat. Am mulţumit cu o reverenţă graţioasă purtând în minte o imagine pe care o văzusem într-un film foarte vechi: după un zbor cu peripeţii, pasagerii unui avion aplaudau pilotul care-i aduse cu bine la sol.
– Laura, Ivan, la mine. Voi, dragilor, ştiţi ce aveţi de făcut – spuse către ceilalţi membri ai echipajului.
***
Consola holografică din cabina căpitanului se umplu cu harta 3D a EEG-ului meu.
Mă simţeam ca un cobai disecat sub lupă.
Pe ecranul fix al consolei, Ivan fixă înregistrarea video şi o sincroniză cu indicaţiile EEG.
– Asta e din timpul testelor – zise medicul. Amplitudinea undelor delta începe să crescă şi priviţi hubloul. Gheaţă, dar amorfă, compactă.
– Ce făceai în acel timp? mă întrebă căpitanul.
– Îmi vărsam nervii pe Ivan că mă năucise de cap cu testele lui.
– Mai departe, Ivane.
Deschise rapid al doilea set de înregistrări.
– Aici eram cu toţii la bucătărie, veselie în toi, uitaţi undele delta şi… hubloul.
– Măiculiţă, ce frumuseţe! – exclamă căpitanul. Şi care-i părerea ta?
– Răbdare! Asta nu-i tot. Priviţi acum!
Am simţit cum mi se taie genunchii, pe mijlocul hubloului apăruse făptura mea din vis. M-am sprijinit de marginea consolei şi am tras aer în piept.
– Aşează-te copilă, eşti bine?
Probabil pălisem cam tare. Căpitanul îngrijorat împinse spre mine scaunul. Am refuzat să mă aşez şi am inspirat încă o dată profund.
– Vă povestesc tot de la început.
– De primul vis ştiu, spunea Ivan ceva de-al doilea.
I-am povestit cu lux de amănunte tot, am descris cât am putut de bine ceea ce am văzut. Următoarea întrebare a căpitanului mă luă prin suprindere:
– Îţi poţi aminti poziţia stelelor?
– Care stele? Din vis?
– Da.
– Nu ştiu, nu cred că am fost atentă…
– Ivane, o regresie o poate ajuta?
– Posibil.
– Hai să nu pierdem vremea. Ivane, te ocupi de problemă până la capăt. Laura, tu ce crezi că era fiinţa aia?
– Dumnezeu ştie, vreun spirit… duh… nălucă. Nu părea să păşească şi nici nu avea consistenţă.
– Iele – izbucni Ivan.
Îl priveam nedumeriţi.
– Căpitane, ielele din legendele noastre. După descriere, cam aşa arătau.
– Măi Ivane, mai lipseşte Făt Frumos şi Cosânzeana. Fii serios.
– Sunt foarte serios. Laura, tu citeşti multe cărţi vechi, sigur ai citit legende şi basme.
– Am avut porţia mea de basme în copilările. Acum citesc literatură serioasă.
Căpitanul cugetă privind atent imaginea de pe ecran.
– Grigore, pas alergător la mine.
Gâfâind, puştiul băgă capul pe uşă.
– Prezent.
– A venit momentul să pui faimoasele tale motoare de căutare la treabă.
– Ce căutăm? – îşi frecă mâinile bucuros că îşi poate dovedi forţele.
– Tot ce găseşti despre iele.
– Ha? ce-s alea?
– Măi ţâcă, alea de dănţuiau ca nebunele prin păduri, sucind minţile oamenilor.
Cu ochii măriţi de uimire se uita pe rând la fiecare.
S-au ţicnit?
Oameni în toată firea mă pun să umblu după fiinţe de basm prin baza de date a navei.
Clar nu-s zdraveni.
– Băiete, uite aici pe ecran. Te lămuresc eu îndată.
Ivan îi explică pe scurt cum am ajuns la iele. Lămurit pe jumătate, îşi transferă imaginea în tabletă şi plecă scărpinându-şi tâmpla.
– Bun. Ivane, monitorizare 24 din 24. Nu o pierzi pe Laura din ochi o clipă. Vezi ce alte teste mai poţi face să te lămureşti. Îmi raportezi orice element nou. Clar?
Am dat să protestez, mi-a închis gura cu un gest ferm.
– Nu mă pot juca cu viaţa şi sănătatea pilotului meu. Pricepe că de tine depinde viaţa întregului echipaj. Ştiu că eşti rebelă, dar nu-i momentul. Ordinul e ordin. La treabă cu voi. Aveţi 2 zile să desluşiţi misterul.
***
Cu pas sprinţar, Irina se îndrepta spre vastele-i domenii vegetale, fericită că a scăpat de atmosfera rigidă de pe punte. Hidroponicele erau oaza ei de fericire. Ajunsă în zona de mentenanţă, eliberă armata de gângănii robotizate din dulapul fagure. Ar fi putut face asta şi a doua zi dimineaţă, dar îi plăcea forfota lor bezmetică.
A pus în funcţiune instalaţia de recirculare a amestecului nutritiv şi a pornit turbinele de aer. La fiecare atingere a degetelor ei dibace, uzinea vie prindea viaţă.
Ajunsă în inima serei mari, privi cu drag la bazinul circular pe luciul căruia îşi desfăceau gingaş petalele lotuşii cultivaţi în scop medicinal.
Lângă bazin îşi stabilise cartierul general. Porni consolele, ecranele şi marea hologramă. Lansă programul de verificare biologică şi microbiologică a navei şi urmări o serie de parametri. Scanarea avea să dureze mai multe ore, comută pe verificarea vizuală a serelor.
Buburuzele aduceau sub lămpile luminoase ghivecele ce au fost adăpostite în nişele speciale. Nici gând de pământ, plantele care nu se pretau la creşterea directă în apa hidroponicelor, erau răsădite în ghivece şi lădiţe umplute cu granule nutritive, uşor translucide.
Se lăsă pe spate în fotoliul confortabil. Parfumul de iasomie se împletea cu adierile aromate ale mentei şi busuiocului.
Aruncă o privire unui vrej de fasole încărcat de flori. Un „bondar” rotofei, cu sclipiri metalice şi burtică de pluş, zumzăia de zor curtând un ciorchine voluptos de flori albe.
Amuzându-se copios, îi făcu un instananeu şi îl trimise lui Grig cu mesajul: „Zum, zum, zum… Grig pe lângă fete”.
Mulţumită de ispravă, își părăsi cu părere de rău micul paradis şi se întoarse la îndatoririle ei. Se apropia ora mesei.
***
Cu ochii aţintiţi spre încrengătura de linii luminoase, căpitanul privea dincolo de holograma Nălucii. Dincolo de pereţii cabine…
Dincolo de vălurile întunecate ale Universului…
Privea spre destinaţia lor, dincolo de marginile sistemului solar.
Privea cu ochii minţii spre locul de unde venise misteriosul mesaj:
„Am primit mesajul vostru. Suntem aici. Vă aşteptăm.”
La câteva luni după încheierea armistiţiului, doi cercetători americani refugiaţi în Europa, au captat o transmisie a unei vechi sonde spaţiale ce fusese lansată de pe Pământ în urmă cu mai bine de 170 de ani. Într-o lume încă buimăcită de ororile războiului, preocupată de propria supravieţuire, ştirea a fost ignorată mai bine de un an. În tot acest timp mesajul se repeta obsesiv fiind receptat de tot mai multe staţii.
Încet, dar sigur, a reuşit să capteze atenţia întregii omenirii – putea fi o nouă sursă de energie.
După o analiză amănunţită, chinezii i-au localizat sursa undeva la marginea heliosferei, dar nu puteau decât să privească cu jind. Resursele pentru o astfel de misiune i-ar fi costat prea multe vieţi. Speranţele s-au îndreptat spre naţiile mai mici, mai puţin afectate de război şi care învăţaseră să supravieţuiască fără a consuma prea mult.
Pe fondul reconstrucţiei generale, înglobând şi reciclând tot fel de rămăşiţe ale navelor militare, s-a născut întâi Licuriciul. La început era o modestă staţie de comunicaţii menită să înlocuiască sutele de sateliţi distruşi, ca mai apoi să fie înnobilată cu un puternic telescop.
Căpitanul îşi aminti cu emoţie clipa în care a fost montat ultimul modul al Licuriciului. Lui îi revenise onoarea să poarte prin spaţiu echipa de tehnicieni ce a făcut prima pornire a ingenioasei maşinării.
Urmarea a fost firească.
În docurile lunare ale fostei staţii militare a început să prindă formă Năluca.
Cheia proiectului a fost motorul cu flux de particule, fără de care călătoria la o distanţă atât de mare ar fi fost imposibilă. Şi tot motorul s-a dovedit a fi biletul nostru norocos. Datorită încăpăţânării inventatorului ingeniosului dispozitiv, românii s-au aflat permanent în centrul operaţiunilor.
Valeriu Grăucean, un inginer ţintuit într-un scaun cu rotile încă de la începutul războiului, a reuşit ceea ce mulţi alţii au putut doar visa – motorul capabil să poarte oamenii dincolo de graniţele sistemului solar.
Fluxul de particule ce dă numele motorului e format din atomi de mercur care, în anumite condiţii, formează turbioane. Turbioanele sunt cele care imprimă incintei mişcarea, printr-un soi de propagare inerţială.
Îndrăzneţul proiect cu inimă românească avea să se desăvârşească într-un efort multinaţional: italienii au venit cu micile lor celule energetice cu fuziune, chinezii cu manufactura şi comunicaţiile, japonezii cu programarea şi miniaturizarea, ruşii şi americanii (atâţi câţi au mai rămas) au pus la bătaie un munte de informaţii dosite cu grijă prin clusterele de memorie din Alaska şi Kamceatka …
Docurile lunare aveau să devină un adevărat Turn Babel în care, datorită translatorului pus la punct de Nico, s-a vorbit aceeaşi limbă.
Ştefan Sofian îşi aminti cum Sandu s-a ţinut tare pe poziţii când a fost vorba de selectarea echipajului. Invenţie românească – echipaj românesc. Singurul compromis acceptat a fost Nico pe care de altfel românii l-au adoptat fără rezerve.
Cinci ani de muncă îndârjită. Îşi amintea fiecare secundă. Fiecare întârziere muşca nemilos din momentul lansării. Voiau să folosească la maxim alinierea optimă a planetelor. Se întâmpla o dată la 175 de ani. În trecut, cercetătorii folosiseră un eveniment asemănător pentru lansarea sondei care acum trimitea ciudatul mesaj.
Oare ce ne aşteaptă?
Cine or fi?
Întoarse privirea spre ecranul de pe care îl privea făptura cu ochii miraţi.
Cine eşti tu oare?
***
– Gata? Putem începe? întrebă Ivan nerăbdător.
– Mai gata de atât n-am să fiu aşa că, dă-i drumul, mi-am făcut eu curaj.
– Încearcă să te relaxezi.
– Uşor de spus…
– Hai, încearcă!
Am închis ochii, clipoceala colorată a senzorilor de pe frunte mă scotea din minţi. Uram să fiu sub lupă.
– Poţi opri mizeriile astea de leduri?
– Moment… Gata. Acum e bine?
– Bine pe naiba… am replicat cu năduf.
– Fii blândă şi bună. Închide ochii şi ascultă-mi vocea.
Apă lină, cristalină,
Mângâi firul de sulfină,
Curgi agale prin ponoare
Şi aduni alte izvoare
Tonalitatea vocii şi ritmul se schimbau pe măsură ce continua să recite.
Colo-n lacul linştit,
Cu malul duios umbrit
De răchiţi şi-o sălcioară
Un’ s-adapă-o căprioară
Cu ochi mari ascunşi de gene
Printre tufe de-odolene.
Cerul înstelat mă împresură din toate părţile. Cu soarele mijit la orizont în spatele meu, am început orientarea stelară. Ursa mare, Ursa mică, Steaua Polară, Venus, Orion, Cassiopeia. Fără îndoială eram în emisfera nordică şi totuşi poziţia aştrilor era destul de diferită de ceea ce ştiam.
Un alt timp!
Aveam nevoie de toată experienţa şi priceperea mea. Mi-am fixat reperele şi am încercat să-mi întipăresc în minte cât mai bine harta celestă estimând grade şi distanţe.
Vocea doctorului venea de foarte departe. Păstra un ritm constant ca o tânguire.
Vântu-adie-ncetişor,
Prin zăvoiul foşnitor,
Ape line, cristaline,
Întorceţi-vă la mine.
M-am mirat de luciditatea cu care recunoşteam fiecare constelaţie.
Scrutam linia orizontului spre răsărit când, o licărire violet mi-a atras atenţia spre miazănoapte.
Din întunericul presărat cu stele înainta un şuvoi de culori. Cerul îşi scutura draperiile multicolore de jur împrejurul meu. M-a cuprins o bucurie imensă, ca atunci când revii acasă după un drum lung şi cei dragi te aşteaptă în prag.
În fiecare celulă simţeam vibraţii ca de harpă.
Trei panglici vaporoase s-au desprins din vălurile multicolore. S-au apropiat de mine cu ocoluri largi, maiestoase. Am întins mâna spre una din ele. Într-o zbatere de gene la vârful degetelor mele a apărut un chip ca de fetiţă, plăsmuit din culori irizate.
Am încercat să o ating. S-a spulberat într-o clipă renăscând în partea opusă.
Îţi arde de joacă.
M-am răsucit încercând să nu o pierd din ochi. De data asta făptura m-a surprins cu o atingere rece pe obraz.
Laura, Laura – o voce ca un val de mare. Aproape… departe… vine şi pleacă.
Făpturile sprinţare se învăluie în pulberi de lumină şi îşi clădesc trupuri zvelte.
Laura, Laura – o voce ca un joc de-a v-ați ascunselea.
Îmi ating părul şi obrajii, roind pe lângă mine.
Laura, Laura – o voce disperată mă caută-n noapte.
Se desprind în zbor lin şi se învârt în jurul meu în spirale din ce în ce mai largi.
Nu plecaţi!
Revin în unduiri multicolore, presărate cu stele.
Te aşteptăm!
Se îndepărtează urmate de fluturări de voaluri diafane.
– Laura!
Am deschis ochii. Lumina lămpii m-a izbit până în străfundurile creierului.
– Stinge, am bâiguit.
– M-ai speriat cumplit. Să nu mai faci asta!
Am dat să mă ridic, m-a curprins ameţeala şi am lăsat capul înapoi pe pernă.
Cu ochii mijiţi, clipind des am încercat să focalizez imaginea. Ivan, agitat nevoie mare, îmi strângea încheietura mâinii urmărind pulsul.
– Ce să nu mai fac?
– Asta! Uite!
Cu mâna liberă îmi arătă monitorul. În prima jumătate a ecranului, în partea de sus era o singură linie violet, în a doua jumătate creşteau lent în amplitudine celelalte 3 linii pe măsură ce dunga violet pierdea teren.
– Asta să nu mai faci, auzi? M-ai speriat de moarte.
– Vanea, le-am văzut. Le-am atins.
– Eşti nebună! Trebuia doar să mapezi cerul şi atât.
– Dar nu le-am chemat eu, am încercat să mă dezvinovăţesc. Au venit singure. Dă-mi repede ceva de scris.
Fără şovăială am schiţat rapid poziţia constelaţiilor încercând că punctez cât mai multe detalii. Am salvat ecranul şi am deschis unul nou. De data asta mâna îmi era nesigură.
Cu ce să încep?
Am mâzgâlit din câteva curbe draperiile ce-mi păreau atât de sărace. Apoi am încercat să creionez făptura ce s-a apropiat prima. Mi-am blestemat neputinţa şi m-am lăsat păgubaşă. Simţind zbaterea mea, Ivan mi-a cuprins mâinile cu tot cu tabletă.
– Lasă-mă pe mine. Tu, descrie!
Am încercat să descriu cât mai bine. M-am ridicat şi gesticulam ca o bezmetică prin infirmerie. Şuvoiul de cuvinte cu care l-am inundat pe bietul Ivan mi se părea sărac pentru a descrie ce am văzut, dar mai ales ce am simţit. După mai bine de jumătate de oră m-am prăbuşit pe canapea, istovită de emoţie.
Ivan a ridicat spre mine tableta.
Dumnezeule, ce talente ascunse are omul ăsta!
În trei desene superbe a redat exact ceea ce văzusem cu ochii minţii. Nu-mi venea să cred!
– Asta-i ! Chiar aşa a fost. Să fi văzut culorile, Vanea! Erau vii, înţelegi? Vii. Se mişcau cu fiinţele astea, pricepi?
Dădu să spună ceva. Se ridică de pe scaun şi atinse hubloul acoperit cu frunze cristaline.
***
Uşor intrigat de ordinul şefului, Grig se aşternu pe treabă. Rapoartele şi transmisiunile erau floare la ureche, treabă de plictis. Acum avea ceva apetisant în faţă şi voia să valorifice la maxim momentul.
Folosi translatorul, desluşi cuvintele cheie în toate limbile cunoscute şi porni căutarea în vasta bază de date a navei. Deschise un minicluster de memorie şi arunca în el, de-a valma, tot ce găsea cu gând că va tria mai târziu.
Iele, sidhe, sith, valkirii, bansidhe, zâne…
Numele se succedau cu repeziciune şi degetele zburau pe consolă. Ridică pe ecran harta memoriei şi constată că scriptul de căutare ocolise un cluster.
– Vin’ la taica, dojeni neaoş clusterul buclucaş şi-i înghesui adresa în indexul de căutare.
Spre marea lui uimire motorul îl sări iar.
– Măi să fie!
Încercă să-l acceseze manual. Nimic.
– Ei… fi-ţi-ar neamu’… Secrete? Care ai îndrăznit să doseşti secrete în clusterii mei de memorie? Stai că-ţi arăt eu ţie.
Instinctul de hacker reveni din letargie şi puse stăpânire pe mintea puştiului. O sclipire aproape diabolică îi lumina ochii.
– Jos secretele!
Se pregăti de bătălie întocmai ca un războinic.
Izolă cu grijă clusterul îndărătnic. Ridică o virtuală supersecurizată şi clonă în interior întregul sector.
Armele erau pregătite!
Îşi dezmorţi zgomotos degetele lungi şi alungă încordarea cefei cu o trosnitură scurtă a gâtului.
Războinicul era pregătit!
– Să înceapă lupta!
Algoritmii se succedau cu repeziciune. Liniile de cod brăzdau ecranul căpătând viteze ameţitoare. Pe măsură ce înainta printre capcane şi parole îşi provoca duşmanul.
– Nivel 5… criptare poligonală! Asta-i tot ce poţi?
Licărirea diabolică dispăruse din ochii lui şi pe faţă i se aşternuse o bucurie copilărească, aproape ghiduşă.
–Aha! Nivel 9… slăbuţ fecior, al meu eşti.
Umplu ecranul cu semne numai de el ştiute.
– Bum!
Ridică mâinile victorios.
– Învingător prin KO… JayRock! – îşi anunţă trimful folosind vechiul său nickname şi trimiţând bezele unui public imaginar.
– Vin la tata să vadă ce doseai.
Înghiţea lacom ecran după ecran. Texte, schiţe, imagini, filme…
– Fleacuri, fleacuri, mărunţişuri, plevuşcă…
Se opri asupra unui ordin cu antetul Direcţiei Militare a Agenţiei. Îl citi fără nicio jenă. În mintea lui, secretul informaţiei era o noţiune abstractă. Informaţia exista doar pentru a fi citită. Cât despre „citeşte şi dă mai departe”… prea puţin îl pasiona. Totuşi, de data asta simţi că trebuie să-i arate căpitanului conţinutul clusterului. Era convins că se va alege cu urechile rupte, dar prea puţin îi păsa.
Alese din directorul de comunicaţii consola căpitanului şi-i trimise un mesaj scurt:
„Am găsit informaţii interesante. Nu le pot trimite prin reţea. Vă aştept pe la mine.”
În aşteptarea unui răspuns, începu să trieze informaţiile despre iele.
***
– Unde fugi?
– Mă duc la Grig să văd ce a găsit. Uite şi tu ce frumoase-s. Nu pot să cred. Uite! Creaturile astea au vorbit cu mine! Le vezi? Ivane, sunt splendide. Uite!
Îi arătam tableta, ca apoi să o strâng la piept ca pe un odor preţios. Dansam în jurul lui şi mă feream când voia să-mi ia tableta.
– Le vreau pe celuloid! Să le atârn pe toţi pereţii cabinei.
– Stai, zăludo! Te potoleşte! M-ai ameţit de tot.
Încercă să mă prindă. Iute ca o săgeată, am ţâşnit pe lângă el. Din câţiva paşi eram pe punte, în spatele lui Grig.
– Uite, Grigore! Uite ce frumoase-s! Să mi le scoţi pe celuloid, da? Nu ştiam eu ce talent zace în Ivan. Uite şi tu ce mână are! Doamne ce talent! Nu pot să cred! Dacă aş putea adăuga toate culorile… Le-a desenat de parcă le-a văzut aievea! La cum arată sigur le-a văzut şi el. Uite, Grigore! Uite!!!
Zăpăcit de potopul meu de cuvinte, Grig se întoarse şi mă privea cu compătimire. Ridică ochii spre Ivan care-şi trăgea sufletul sprijinindu-se de tocul uşii. Făcu un gest semnificativ: S-a ţicnit?
Ivan ridică resemnat din umeri şi zâmbi cu subînţeles: După cum vezi!
– Ce-i cu hărmălaia asta?
Nici măcar vocea aspră a căpitanului nu reuşi să mă scoată din starea de exaltare. L-am interceptat rapid. Aşa cum un copil împărtăşeşte părintelui o mare bucurie, i-am spus într-un suflet:
– Căpitane, uite făpturile din visul meu. Uite ce frumoase-s. Ştiai că Ivan e talentat la desen? El a desenat. Eu am povestit şi el a desenat. Vezi ce măiestrie?
– Ivane, ce i-ai dat?
– Nimic, am făcut regresia şi… puff, a văzut creaturile. De atunci e… aşa.
Cu o figură serioasă şi un gest ferm, căpitanul îmi ceru tableta. Cu o singură privire îmi ordonă să mă aşez. M-am supus fără o vorbă, întocmai unui copil certat.
– Chiar ai talent, recunoscu simplu.
Pe Ivan îl trecu un fior. Se simţea deconspirat.
Căpitanul cercetă cu atenţie toate desenele. Se opri asupra hărţii cereşti.
– Măi ţâcă, ia vezi ce poţi scoate din asta.
Puştiul captă rapid imaginea în consola lui şi porni o recunoaştere.
– Durează un pic. Nu vreţi să vedeţi ce am găsit?
Căpitanul îl privi intens şi-i spune scurt:
– Ielele, da?
Grigore prinse din zbor ideea.
– Iele!
Ceva ciudat se petrecea între cei doi. Oricât aş fi fost de distrasă de starea mea de exaltare, am perceput ceva intens dincolo de acea privire.
Am alungat suspiciunea şi mi-am tras scaunul mai aproape.
– Cheamă-i şi pe ceilalţi. A venit momentul!
După ce Irina şi Bădia şi-au făcut apariţia pe punte, le-am prezentat pe scurt povestea. Grigore a direcţionat spre ecranul cel mare toate informaţiile găsite şi desenele lui Ivan.
Irina privea fascinată.
– Aşa ceva visezi tu? Te invidiez! Eu visez ghivece şi tigăi. Să-mi faci şi mie cunoştinţă cu ele.
Nu ştiam dacă vorbeşte serios sau glumeşte. Părea serioasă. Dar cu Irina nu se ştia niciodată.
– Imagini, desene, descrieri! – enumeră pompos Puştiul.
Ecranul se umplu cu desene, schiţe şi ilustraţii. Unele chiar simpliste, altele detaliate. Alb-negru, color, gravuri, picturi. Toate aveau un numitor comun. Fiinţe diafane, fără trup aparent. Unele frumoase, ireale. Altele furioase, cu feţele schimonosite în rânjete drăceşti. Ochi roşii, degete noduroase cu gheare încovoiate ameninţător.
NU!
Am refuzat instinctiv imaginile malefice.
Făpturile mele NU sunt malefice! Nu pot fi!
Întocmai ca imaginile, textele despre iele prezentau cele două feţe ale superbelor fiinţe.
Bune şi grijulii cu cei blajini, fioroase şi răzbunătoare cu duşmanii.
Obişnuiau să se adune în păduri în nopţile cu lună plină. Se încingeau în hore şi dănţuiau până mijeau zorii. Lăsau în urmă cercuri ce păreau pârjolite de un foc năpraznic. În anii următori pe acele locuri creşteau drăgăici ori sânziene cu parfum îmbătător. Oricine îndrăznea să le tulbure îşi pierdea minţile pe loc.
De unde veneau? Unii spunea că din peşteri ascunse în adâncul codrilor, alţii – din înaltul cerului, unde-şi aveau sălaşul printre stele.
În Scoţia, legenda spunea că una dintre făpturi s-a îndrăgostit de o căpetenie de clan şi i-a dăruit un prunc. Fiind nevoită să părăsească lumea muritorilor, a lăsat în urmă un şal ce avea să fie folosit la vreme de mare necaz pentru apărarea clanului.
Au fost prezente în mai toate culturile.
O legendă nordică îmi atrase atenţia: valkyriile. Războinicele înfocate ale lui Odin coborau din luminile nordului să aleagă sufletele celor mai viteji dintre cei căzuţi în bătălie şi să le conducă spre Valhalla, paradisul vikingilor.
Luminile nordului…
– Ţâcă, ia vezi ce mai apare prin legende despre aurora polară sau luminile nordului!
– Avem de toate: spirite ce pedepsesc pe cei necuviincioşi, strămoşi ce dansează în jurul focului de ceremonie, bau-bau inuit… ia uitaţi ce credeau: cel ce scoate sunete în prezenţa ei, va fi incendiat. Pesemne ştiau ei ceva.
– Hai să lăsăm la o parte fabulaţiile şi înfloriturile. Încercaţi să vedeţi totul ca oameni instruiţi ce sunteţi.
Căpitanul ne provocă la un exerciţiu de gândire.
– E clar că nu sunt făcute din materie, lansă Irina o ipoteză.
– Dar sunt capabile să modifice materia şi chiar să se materializeze: cercuri pârjolite, oameni incendiaţi, procreere, poartă şaluri, coifuri, armuri – continuă Bădia.
– Secretoase, nu le place să fie văzute, studiate. Dar, au simţul dreptăţii: pedepsesc pe cei răi şi ajută pe cei aflaţi la necaz, încercă Ivan.
– Ce să mai discutăm, se comportă ca adevărate entităţi superioare. Nu le-aş spune extratereştri că apar prea des prin istoria şi cultura noastră, speculă Grig.
Toate privire se întoarseră spre mine. Pentru câteva momente se aşternu liniştea.
În gând mi se învălmăşea un uragan de informaţii. Încercam să triez, să separ realitatea de ficţiune. Comparam cu ceea ce trăisem aproape pe viu. Într-un final, mi se cristaliză în minte o imagine suficient de clară pentru a-mi spune părerea.
– Fiecare dintre voi are dreptate. Însoţesc sau poate chiar provoacă aurora polară. Posibil să fie un mod de materializare. Am senzaţia că le place să se acopere cu particule. Poate particulele care formează luminile nordului le atrag în mod deosebit sau, cum spuneam, poate chiar ele le creeză. Ce sunt? Cât trăiesc? Unde trăiesc? De când ne vizitează? Ele au deviat nava? Sunt convinsă că vom afla foarte curând. Vă pot spune cu certitudine că ne aşteaptă. Lui Ivan i-a fost teamă să spună, dar eu ştiu că au luat legătura cu mine tocmai în acelaşi mod în care „suceau minţile” muritorilor de rând.
Simţeam toţi ochii colegilor aţintiţi asupra mea. Căutau semnele nebuniei.
– Ceea ce inuiţii descriau ca incendiere nu e altceva decât o conversaţie, un mod de comunicare. Făpturile fără corp şi fără voce au găsit un mod prin care să discute cu noi. O făceau cu şamanii inuiţi, oameni capabili să intre în transă şi să invoce spiritele. O făceau cu muribunzii pe câmpul de luptă. Până şi cei îndrăgostiţi erau capabili să comunice cu aceste fiinţe. Cei slabi de înger, surprinşi nepregătiţi, îşi pierdeau minţile.
Raţionamentul meu clar şi exprimarea coerentă le spulberă bănuielile.
– Cu toată euforia mea de mai devreme, vă spun că nu m-am ţicnit. Sunt perfect lucidă. Cred că deja ne însoţesc şi ne studiază. Vor să afle cât am evoluat. Vor să fie siguri că suntem demni să ne arate adevăratul lor sălaş. Vor să se dezvăluie! Să ne spună nu doar ce sunt, ci şi cine sunt. Doar de noi depinde reuşita acestei întâlniri. Ştiu că vă este teamă. Dar dacă voiau să ne facă rău, aveau timp suficient să o facă.
Mă ascultau muţi de uimire. Nu vorbisem atât de mult niciodată de când începuse expediţia. Era greu de spus dacă vor accepta tot ceea ce le-am spus. Măcar le sădisem în suflete acea sămânţă care în mine deja înflorea.
Căpitanul rupse tăcerea.
– Iată că marele secret al misiunii a fost dezvăluit. Am pornit de pe Pământ în căutarea unui mesaj, presupus a fi de la Voyager, sonda rătăcitoare. Bănuiam cu toţii ce ar putea fi în spatele acestei misiuni, dar nimeni nu îndrăznea să spună. Acum ne-am lămurit cu toţii. Nu există nicio procedură care să ne pregătească pentru astfel de situaţii. V-am ales cu mâna mea şi ştiu ce poate fiecare. Vă cer doar atât: Fiţi voi înşivă! Dacă fiinţele acestea sunt capabile să citească gândurile, mă bucur că le vor citi pe ale noastre. Păstraţi-vă calmul şi seninătatea. Dacă noi suntem calmi şi cooperanţi, sunt sigur că şi entităţile vor fi la fel. Atât am avut de spus. Dumnezeu să ne aibă în pază şi să ne călăuzească paşii, oriunde ne-am afla.
– Amin, simţi Bădia nevoia să dea greutate discursului căpitanului.
(va urma)
