O fugă

*

Tânărul porni motorul şi, imediat după, radioul. Lăsă râzând capul pe spate la auzul refrenului: „Dau o fugă în oraş după domnişoare…”

Măi, să fie, ce le-o fi venit ăstora să scoată aşa o piesă… Auzi: „ea ştie că ies să mă văd cu toate nasoalele”. Eronat: el, nu ea; şi nu ştie, că dac-ar şti… Da’ e tare faza cu nasoalele: păi toate sunt la fel. Da’ las’ că le rezolvă băiatu’… Repejor. Nu ies să mă văd cu ele. Ies să le răcoresc. De tot.

În liceu îşi dăduse seama că nu-i plac fetele. Ieşise, mai mult îmboldit de prieteni, cu câte o colegă sau cunoştinţa cine ştie cui. Le condusese politicos acasă sau le lăsase în faţa cinematografului, la finele spectacolului. După petrecerea de absolvire ajunsese acasă livid şi cu hainele pline de vomă şi noroiul prin care se târâse. Le cam trăsese la măsea; alături de el, partenera pentru petrecere.  Trebuise să aibă aşa ceva. Ieşiseră afară să ia aer şi fata îl proptise de un perete şi îl sărutase cu forţa. Icnea şi acum la amintirea buzelor rujate şi a limbii ce-şi făcea loc printre dinţii lui încleştaţi. Ca să nu mai vorbim de sânii plini ce-i împunseseră pieptul. Nu-şi putea explica ce simţeau bărbaţii la atingerea sacilor ălora atârnaţi de piept, plini ori cu osânză ori, mai nou, cu pungi de silicon. Ce fel de degete aveau de puteau dezmierda oasele alea abia acoperite de piele lucioasă şi fără pic de păr, din cap până-n picioare. El prefera băieţii. Ce deliciu să fie întâmpinat de Vero, noul lui coleg de apartament, model abia întors de la Milano… Să-i simtă, în îmbrăţişarea prelungită, muşchii tari, încordaţi, să-i strecoare mâna pe sub cămaşă sau mai jos…

Un fior bine-cunoscut îi coborî din abdomen spre pelvis şi dorinţa i se trezi numai gândindu-se la Vero. Înaintea modelului mai fuseseră un student, un medic, un băieţaş de la ţară venit cu speranţe şi impresii în capitală… Se despărţise în condiţii bune de fiecare din ei. Curios, pentru că se spunea despre genul acela de relaţii că sunt mai pasionale decât cele dintre parteneri de sexe diferite. Semnaliza stânga să iasă din parcare de câteva minute, dar rămăsese absent, bătând ritmul cu mâinile pe volan. Nu se decisese încă în ce direcţie să pornească.

Merg la benzinărie. N-am fost cam de multicel p-acolo. Şi e mai aproape. Vreau să ajung devreme la Vero.

Nu se gândi nicio clipă să-şi anuleze plecarea. Era hotărât, de parcă avea o îndatorire. Se încurajă singur: „Să mergem, Daciane! Să mai dăm o fugă!”

*

Întârziase în baie făcând şi refăcând machiajul. Se străduia să arate atât decent cât şi provocator, astfel încât bărbaţii pe care-i oprea să ştie ce aştepta de la ei, dar să fie surprinşi. Se privi în oglinda prinsă de uşa băii. Fusta era suficient de scurtă cât să dezvăluie banda ciorapilor cu adeziv. Cămaşa de mătase cu poalele înnodate în brâu era cu un număr mai mică; nasturii abia se închideau în zona sânilor, ţinând cât puteau ascuns sutienul din dantelă neagră. Îşi zâmbi, pozând din diverse poziţii. Când, reflectată în oglindă, văzu imaginea coşului de rufe plin ochi cu hăinuţe de bebeluş, zâmbetul îi dispăru. Se forţă să nu plângă şi să trebuiască să şteargă urmele de rimel. Îşi mută privirea şi rămase uitându-se în gol. „Gata, Laura, ajunge! Nu-ţi ies bani cum ţi-ai fi dorit şi nici nu-ţi place! Să fie pentru ultima oară! De mâine… vezi tu… şi-apoi nu-i nicio ruşine să apelezi la ăi bătrâni...”

Ochi în ochi cu propriile temeri, apele oglinzii schimbând frica în curaj şi ezitarea în hotărâre, Laura îşi promise că avea să iasă pentru ultima dată. Într-un mod ironic, chiar avea să fie ultima dată.

Ieşi din baie şi păşi în vârful picioarelor. Înveli bebeluşul din pătuţul de lemn cu zăbrele, sperând să nu fie auzită de fiul cel mare, de zece ani, care dormea pe canapea. Îşi luă pantofii în mână şi pardesiul pe braţ, preferând să se îmbrace afară, pe casa scării. Tentativa de evadare nu-i reuşi. Când se pregătea să se strecoare pe uşă, auzi:

― Trebuia să te îmbraci mai gros! O să ningă la noapte!

Se întoarse şi îi zâmbi. Se temea de întrebările lui înţelepte.   Avea impresia că-i citea şi amintirile gândurilor, că explicaţia ei cu serviciul de noapte ca să poată sta cu ei ziua nu-l convinsese deloc.

Părăsită pe rând de taţii băieţilor, se încăpăţânase să rămână în Bucureşti. Orăşelul natal era prea mic pentru ambiţiile ei. A devenit, apoi, prea curat. S-a gândit să se mute înapoi, la părinţi, care ar fi înţeles-o şi ar fi ajutat-o. Amâna momentul întoarcerii acasă, sperând că se va ivi ocazia mult aşteptată. Odată cu cea de-a doua sarcină, pierduse postul din cazino unde câştiga cât să se poată răsfăţa. Pierduse apoi şi slujba de casieră la supermarket şi pe cea de vânzătoare la un non-stop de cartier. Asta fusese în urmă cu o jumătate de an. Se învârtise în nişte cercuri dubioase, de unde îi venise şi ideea cu „ieşitul pe stradă”. Un eufemism pentru prostituţie pe şoseaua de centură.

Se urcă în autobuz, strângând cu grijă poalele pardesiului lung. Se aşeză pe un scaun, cu fruntea sprijinită de geamul rece. Ieşea pentru ultima oară. Din cabina şoferului răsuna un refren care bântuia toate posturile de radio. Nişte băieţi căutau domnişoare. Laura zâmbi. „Cum era bancu’ ăla? Dacă vrei o virgină – du-te la grădiniţă… Auzi, cu toate nasoalele… Nu-i nimic, la un moment dat, pentru câte cineva, toate am fost nasoale. Mai devreme sau mai târziu devenim şi neveste. Speranţa moare ultima.”

Coborî în ultima staţie, la marginea oraşului. Şoferul o urmări cum îşi făcea de lucru, prefăcându-se că îşi caută ceva în geantă. Lăsă ceilalţi călători să se îndepărteze pe străduţa slab luminată. Ea avea să meargă dincolo de benzinăria din apropiere, să-şi descheie pardesiul, să-şi mai ridice puţin fusta şi să zâmbească şoferilor ce veneau dinspre oraş şi încetineau aplecându-se în faţă s-o studieze.

*

Primele maşini au trecut în viteză pe lângă femeie. La început nu avea răbdare. În timp, învăţase să aştepte. Până la următoarea maşină şi următorul fâlfâit de haină se gândea la programul zilei următoare: dacă avea sau nu de spălat pentru copii, ce să cumpere de la piaţă… Câteodată nu se putea opri din gândit nici după ce urca în maşina vreunui client. O ajuta să nu-i vadă vârsta, mizeria de pe haine sau să nu-i simtă duhoarea. Banii lor n-aveau miros.

Se apropia un Renault gri destul de nou. Laura recunoştea mărcile, ca şi anii de fabricaţie. Putea să judece clienţii după ce conduceau, după frecvenţa cu care-şi curăţau maşinile. Cea gri părea bine întreţinută. Încetinise şi tânărul de la volan îi zâmbea, aplecat peste scaunul din dreapta, cu mâna pe portieră. O deschise, iar el o invită înăuntru. Laura ezită. Nu prea părea genul ei de client. Era tânăr, frumuşel, îmbrăcat frumos şi chiar curat. Zâmbea aproape timid, ca şi cum ar fi invitat-o la o plimbare pe bulevard.

„Dobitocule, nu mai rânji fasolea, c-o pierzi! Nu vezi că pari disperat? Lasă-l p-ăla micu’, că te-aşteaptă… Nu poţi să ţi-o mai ţii în nădragi, cu gându’ la el? Bag-o p-aia cu „m-a înşelat prietena cu cel mai bun amic, i-am prins făcând sex şi vreau să stau de vorbă cu cineva”… Adu uşurel vorba de sex, de plătit… pune-i capu-n poală şi… haţ!”

 ― Domnişoară, pot să vă ajut? Să vă duc undeva? E frig şi începe să ningă…

Laura urcă în maşină şi se aşeză picior peste picior, cu pardesiul descheiat răsfrânt în lături. Mâna bărbatului îl ridică peste ciorapii a căror bandă se vedea în totalitate, acoperind pielea înroşită de frig. Întârzie atingerea, mângâind picioarele îngheţate prin stofa moale.Dacian simţi o strângere de inimă, pentru prima dată de când… de când dădea câte o fugă.

„Ce face ăsta, vrea să facem conversaţie, să ne plimbăm sub clar de lună sau să ne-o tragem… La mine timpu-i pe bani. Poa’ să fie frumuşel şi curăţel. După el… altu’ la rând!”

― Ştiţi, eu… nici nu ştiu cum să-ncep… Am plecat de nebun din oraş! Am condus ca un disperat şi cred că mă opream la munte! M-am întors acasă şi-am găsit-o pe nesimţita aia în braţele celui mai bun prieten! I-am lăsat, de frică să nu fac… alte alea… Sunt nebun, nu mai vreau s-aud de ei… nu vreau decât să stau de vorbă cu cineva. Cu cineva necunoscut, ca să nu se implice. Cu o femeie, că-n toţi bărbaţii văd numai duşmani…

„Extraordinar! Ai accesat tehnica de agăţat numărul doi pe categoria „băieţi curaţi”. Pe naiba, de voi mi-e cel mai frică. Nu v-a înşelat nimeni, pentru că nimeni n-ar sta cu voi… Nu aveţi un cel mai bun prieten din aceleaşi motive… Vreţi să v-o trageţi tare şi murdar, aşa cum nicio femeie de-a voastră n-ar face-o. Veniţi la noi, la nasoale!”

Laura îi puse mâna pe picior şi şopti: „Am înţeles…” aproape de urechea lui. Dacian a închis ochii şi a încercat să-şi ascundă grimasa. Atingerea femeii îi dădea fiori de gheaţă pe şira spinării. Îi îndepărtă mâna, motivând că nu poate accesa schimbătorul de viteze.

― Păi… atunci să mergem undeva, într-un loc mai ferit, că aici… cam încurcăm traficul…

Porni maşina şi merse aproape de limita vitezei legale, pretextând că ar căuta o alee prin pădurea din dreapta. De fapt, ştia exact dispunerea fiecărei alei; venise acolo ziua, noaptea, calculase timpul în care ar fi dispărut în caz de ceva…

Intră pe o alee, parcă şi stinse toate luminile. Ochii începeau să li se obişnuiască cu întunericul. Femeia se apropie de el cu mişcări mecanice şi se aplecă. Degetele subţiri desfăceau cureaua pantalonilor.

„Bun, cureaua e de firmă, ca şi hainele. Se pare că ai ceva bănuţi. Sper să fii şi generos, să-mi amintesc de ultima ieşire…”

Mâinile bărbatului se ridicaseră fără zgomot şi scoaseră de sub parasolar un obiect moale şi alb. Cu dreapta prinse strâns părul lung şi blond, iar cu stânga apropie de faţa Laurei tamponul cu cloroform. Apăsă tare, până când femeia încetă să se mai zbată. Se strecură afară din maşină împingând cu greaţă trupul inert. Scoase femeia pe uşa din dreapta. O aruncă pe umăr ca pe un sac şi merse câteva zeci de metri printre copaci, până la un luminiş, apoi o trânti pe pământul îngheţat. Se întoarse la maşină şi aduse geanta femeii şi un rucsac din portbagaj.

Gesturile lui erau calme, ca la îndeplinirea unui ritual. O mai făcuse; ştia cât se poate baza pe cloroform, în cât timp ardeau diverse materiale: stofa, plasticul, părul şi pielea…

*

Vero deschise uşa, îmbrăcat doar în pantalonii de pijama. Croiala cu talie joasă îi dezvelea gropiţele din zona şoldurilor, iar Dacian îl îmbrăţişă îndelung, întârziind cu mâinile pe muşchii bronzaţi. Modelul se alintă:

― Ai cam întârziat… Mi-a fost foame şi sete de tine… Şi dor…

― Nu mă chinui, puiule… Ştii că mi-e greu, dar cineva trebuie să câştige bani în casa asta. Am primit nişte reactivi noi la laborator şi n-am mai avut răbdare. Dacă mi se confirmă bănuielile şi brevetăm prototipul, suntem bogaţi! Ibiza scrie pe noi!

Dacian îşi construise în facultate şi, mai apoi, la institutul de cercetări, o aură de om studios, solitar, de bărbat atrăgător care poate avea orice femeie, numai că trăgeau la el doar măritate sau celebre, ceea ce impunea discreţie şi motiva absenţa feminină de lângă el la petrecerile firmei. Aşa spuneau legendele. Uneori, ca să nu vină singur, cerea permisiunea de a veni cu un văr, sau un bun prieten din facultate… Se dusese cu studentul, cu medicul, cu băieţaşul de la ţară… Cele câteva colege care încercaseră să-l seducă se lăsaseră păgubaşe. Nu avusese niciuna curajul partenerei de la petrecerea de absolvire, astfel încât acel sărut rămăsese singurul femeiesc din amintirile lui.

― Ai pregătit ceva pentru cină sau mergem la restaurant?

― Am pregătit, normal… Nu ieşim nicăieri, cina e în famile astă-seară. Masa te aşteaptă…

― Ok, vin imediat. Trebuie să fac un duş.

În drum spre baie, auzi cum Vero dă mai tare televizorul. Melodia îi era mult prea cunoscută. Trei băieţi „dădeau o fugă”. Strigă enervat:

― Dă-l naibii mai încet! Cum poţi s-asculţi aşa ceva?!

*

Inspector-şef Grigorescu dădu uşa biroului de perete. Privi pe sub sprâncene încruntate agitaţia agentului Stamate care tocmai îi pusese ceaşca de cafea pe birou.

„Dacă intram cu o secundă mai devreme, prostu’ ăsta şi-o vărsa pe nădragi… Sau pe nătărău’ care m-aşteaptă.”

Făcu doi paşi şi întrebă din priviri agentul agitat: „ Cine-i individul?” Stamate rotunji ochii, îndreptă spatele şi aproape pocni din călcâie privind în sus. Perfect! Grigorescu chefuise până aproape de dimineaţă şi, într-una din zilele când venea doar să semneze condica să aibă de unde pleca „pe teren”, trebuia să stea drept în faţa cuiva „de sus”.

Se aşeză plin de importanţă şi deschise agenda, prefăcându-se că nu vede tânărul transpirat aşezat de cealaltă parte a biroului, mototolind o hârtie tipărită pe ambele părţi. După un minut de „citit agenda”, Grigorescu trase ceaşca de cafea în faţă, gustă din ea („Bravo, Stamate, m-ai ghicit! Cu puţină săricică!”) şi ridică privirea sprea tânăr.

― Cu ce vă putem ajuta?

― Păi eu… ştiţi, eu am o numire…

Grigorescu dădu din cap. „O numire, băga-mi-aş picioarele, că-n curând o s-o scot la intersecţie pe mama! Ministerul îmi trimite coconeturi şi delicaţi d-ăştia de birou, fir-ar să fie!”

Luă hârtia umezită din mâinile tânărului, dar nu-şi aplecă ochii. Rămase privindu-l în ochii albaştri sclipind pe faţa palidă.

― Ce fel de numire?

― De la minister. S-a înfiinţat, la sugestia unor foruri internaţionale, un post de consilier psihologic la inspectoratele judeţene de Poliţie. Ştiţi, un fel de profiler.

„Profailăr, Grigorescule, n-ai auzit de-aşa ceva?! Suntem la Miami, la mama naibii, fir-ar mama mă-sii a naibii să fie… Mie îmi pleacă oamenii la construcţii în Spania că nu le-ajung banii şi voi angajaţi d-ăştia să scotocească în minţi… În minţile mă-sii, cui i-a dat aşa ceva prin cap…”

― Aici, pe hârtia de numire, e descrisă oarecum şi fişa postului, ştiţi…

„Ştiu, cum să nu ştiu… Auzi, s-a înfiinţat! Păi asta-nseamnă că ţi-ai tras-o exact cu cine trebuie… Din câte judeţe-s în ţară, uite-mă pe mine primu’ norocos!”

Îşi puse ochelarii şi se încruntă asupra foii tipărite. Nici ochelarii nu-l ajutau. Literele dansau haotic şi îl lua ameţeala. Şi greaţa.

„M-am cam porcit azi-noapte… Să vedem cui pasez profailăru’…”

― Stamate, cheamă-l pe Dancu de la Investigaţii! Cred că domnul va fi repartizat acolo!

N-avea chef de conversaţie. Nu-l interesa cine era tinerelul. Îl pasa la Dancu şi îl ruga pe acesta să-l anunţe dacă sărea calul. În rest… era avansat ca toţi ceilalţi, putea ieşi la pensie de pe post, dacă nu făcea gura mare şi nu se uşura contra vântului. Nu citise dacă era angajat civil sau nu. Avea să-l lămurească Dancu.

Se ridică şi se propti în faţa ferestrei. Nu prea-i plăceau ochii albaştri ai tinerelului şi nici slujba lui. Dacă, într-adevăr, avea capacităţi din alea şi vedea ce făcuse el cu o seară înainte, dacă-l mirosea şi bănuia că nu se trezise pe deplin. La naiba, nu era nevoie de altfel de capacităţi să tragi asemenea concluzii.

― Stamate! Ce face Dancu, a adormit pe cămaşă? Se face naibii prânz până vine el. Stă omu’ ăsta aici…

― Permiteţi să raportez… La Investigaţii e zarvă mare! S-a mai găsit o fată pe câmp, arsă… Dar ea trăieşte. De-aia a durat mai mult: cu spitalul, cu toate alea…

― Ce vorbeşti, domnule? Păi atunci… Dau eu o fugă p-acolo… Tinere, hai cu mine!

Ochii albaştri începuseră să lucească deasupra obrajilor îmbujoraţi. Simţea că era ceva treabă pentru el. Îl urmă agitat pe inspectorul Grigorescu la etajul inferior, unde dincolo de uşile albe de termopan era o agitaţie îngrozitoare. Tineri sau mai puţin tineri, în uniformă sau nu, oamenii vorbeau la telefon, căutau în dosare, alergau spre fişete cu braţele încărcate de mape şi dinspre fişete cu creionul între dinţi sau după ureche ducând alte hârtii, gata de răsfoit.

Traversară încăperea spre uşa din capătul holului fără să fie observaţi. De fapt, toţi remarcaseră cu coada ochiului prezenţa şefului Poliţiei, dar ştiau că nu-i place să-i vadă întrerupându-se dacă aveau ceva de făcut. Prefera să nu fie salutat, dacă subalternul era prins cu ceva important. Ciocăni şi îl invită pe tinerel în biroul şefului de la Investigaţii Criminale. Bărbatul vorbea la telefon şi se ridică la vederea şefului. Îl salută din cap, în timp ce asculta atent în receptor. Mulţumi, închise telefonul apoi ocoli biroul şi îşi invită şeful şi musafirul să ia loc.

― Ia zi, Dancule, ce-ai păţit?!

― Una groasă! Încă o fată! Mai curând decât ne aşteptam… Noroc că ea trăieşte… Noroc pe naiba… E arsă, vorbeam acum la spital… Prognostic rezervat… Fi-i-ar mămicuţa lui a naibii… Iar a ieşit Piromanu’… Oamenii mei fac tot ce pot, dar azi-noapte a nins în draci. Pământul care era îngheţat, uşor-uşor s-a dezgheţat şi s-a acoperit de zăpadă. Clar a plecat înainte de a se depune zăpada, că singurele urme sunt ale ălora de-au găsit-o. De fapt, umezeala a ajutat-o. A stins focul.

― Altceva? Ştim cine e, de unde? Am găsit ceva probe?

― Avem nişte rămăşiţe de haine, sunt la laborator. Trebuie să mai recuperăm de la spital, mi-a promis doctoru’ că-mi pune deoparte tot ce poate scoate de pe ea. Gradul 3 şi 4, pe 80%… Aproape te rogi să fi murit, Doamne iartă-mă! Dar… mă scuzaţi că-ntreb… cine e domnul?

― Aaaa, domnul… este… Este noul tău coleg. Subaltern. Nu ştiu, vedeţi voi care-o să stea deasupra.

Tinerelul întinse mâna şi se prezentă.

― Sunt Andi Comănescu. Profiler.

Între Dancu, aşezat faţă în faţă cu tânărul şi Grigorescu ce mustăcea în spatele acestuia, se ducea un dialog mut care după ani de experienţă nu mai avea nevoie de cuvinte.

„Andi, şefu’?! Profiler?!” „Da, mă, ca la SiEsAi Miami… Nu-mi spune că n-aveai nevoie” „Ei, cum nu… ca de aer… De unde , de la…?” „ Nţţţ…” „Aoleu!” „Exact, de la minister!”

― Păi… nu ştiu ce să zic, i-aş da biroul Denisei, care-i în postnatal. Când vine ea… mai vedem.

― Dă-i ce vrei, de-acum ţine de tine.

Dancu simţise uşurarea din vocea şefului. Îi pasase tânărul pe care va fi obligat să-l care pe la cazuri, să-i stea la dispoziţie, că ministerul era… minister.

― Atunci, domnule Comănescu… Haideţi cu mine, să v-arăt…

Glasul timid rosti repede:

― Vă rog frumos, spuneţi-mi Andi. Ştiţi, eu sunt angajat civil…

― Bine, măi Andi, cum zici…

― Dacă nu vă supăraţi… Ştiu că e prima zi, dar aş vrea şi eu nişte rapoarte de la… cazul ăsta, cu fata arsă. Înţeleg că s-a mai întâmplat. Eu chiar vreau să ajut.

― În ordine, îţi trimit pe cineva cu nişte copii. Poate mergi şi pe teren, pe la spital, sau… Ce zici?

Încântat, Andi zâmbi recunoscător. Nu putea spera la asemenea noroc din prima zi.

*

Dacian se trezise înainte să sune ceasul şi lenevise în pat, admirând tânărul blond rătăcit în lumea viselor. El nu visase. Dormise adânc. Coborî din pat şi înveli grijuliu colegul de apartament. Rutina zilnică – duş, cafea, îmbrăcat – îi luă aproape o jumătate de oră. La şapte douăzeci fix, ca în fiecare dimineaţă, ieşi pe scara blocului. Se urcă la volanul Renault-ului gri şi porni motorul apoi radioul. Întinse mâna spre semnalizator, să-şi facă simţită intenţia de plecare şi rămase cu degetele încleştate pe volan.

„… reporterii noştri sunt la spital, unde a fot adusă tânăra neidentificată găsită pe câmp. Din surse neoficiale am aflat că ar fi conştientă, în ciuda arsurilor foarte grave. Organele de anchetă aşteaptă aprobarea medicilor să îi ia o declaraţie. Se pare că este tot o victimă a Piromanului, agresorul celorlalte trei tinere…”

Lovi butonul radioului cu pumnul şi înghiţi în sec. Şuvoaie de transpiraţii reci îi coborau pe frunte, muşchii toracelui i se contractau şi privirea i se înceţoşa. Degetele mâinii stângi încremeniseră, cu încheieturi albite, pe volanul de piele. Întoarse capul spre scaunul din dreapta. Nu se vedea nicio urmă a prezenţei fetei.

„Hait! Am încurcat-o! Ce dracu fac? S-o iau metodic: în primul rând, nu trebuie să-mi schimb programul. Nimic nu trebuie să fie altfel decât în celelalte zile. Mă încui în laborator şi mă gândesc… Cum dracu de s-a-ntâmplat?! Ce n-a mers? Am turnat la diluant pe ea cât să curăţ o hală de uzină… Târfa naibii…”

Ajuns la institut, trecu în viteză pe lângă portar. Acesta îl salută:

― Bună dimineaţa! Toate bune, domnu’ inginer?

― Bune, bune, mersi frumos…

Se încuie în laborator, nu ieşi nici în pauza de prânz şi nu răspunse la telefoane. Nu dădea de bănuit. Toată lumea ştia că dacă avea de lucru era ca un copil sub bradul de Crăciun. Trebuia lăsat în pace până când ieşea singur din carapace.

Plecă printre ultimii şi se opri la o spălătorie auto.

― Interior şi exterior?

― Da, da… chiar vă rog să insistaţi la interior. Am dus-o pe mama cu câinele la veterinar şi prietena mea e alergică la păr de animale. Ce să fac… împac şi capra şi varza…

Tânărul de la spălătorie zâmbi complice:

― Ştim cum e, domnule… Fără griji, veţi fi mulţumit… Veniţi într-o juma’ de oră şi-o luaţi de miroase a fabrică…

― Să sperăm, bombăni şi plecă spre cafeneaua din apropiere.

Bău o cafea şi fumă cu sete patru ţigări, una după alta. În urechi îi răsunau vorbele crainicei.

„Ar fi conştientă… Drace, spre să nu mai fie mult timp… Auzi, cele trei… să fiţi voi sănătoşi, p-alelalte le-am înecat…”

*

Andi nu se simţea deloc confortabil în spitale, cu atât mai puţin în secţia de arşi. Mirosurile de dezinfectant şi tot felul de soluţii erau aici amplificate, duhoarea de piele făcută scrum părea impregnată în pereţi, în halatele medicilor, în sulurile de pansamente sterile. O infirmieră trecu pe lângă ei, ducând nişte saci etanşi cu – probabil – pansamentele schimbate ale unui pacient. Andi întoarse capul, ţinându-şi respiraţia şi văzu un trăsnet căzând în mijlocul unui câmp. În viziunile lui, trăsnetul căzând era semnul pentru moarte. Spera să nu fie vorba de fata pentru care veniseră. Ea fusese găsită pe un câmp. Rămase cu ochii închişi şi se concentră. Nu, era un bărbat. Bietul de el n-avea să supravieţuiască. Ochii tânărului se umbriră dar nu lăsă lacrimile să se formeze. Sări în picioare, alături de colegul poliţist, la vederea medicului de gardă.

― Ne pare rău, pacienta a fost sedată… Şi-a revenit cât de cât dar nu vă putem lăsa să intraţi. În plus, corzile vocale îi sunt arse. Nu poate comunica. Vă anunţăm noi, la revedere!

Se îndepărtase, iar poliţistul îl lăsase să plece. El era doar într-o misiune, din care avea să se întoarcă fără roade. Dacă medicul i-a spus să aştepte, ei bine… va aştepta.

Andi îndrăzni să facă doi paşi şi să întrebe:

― Domnule doctor, dacă vrem numai s-o vedem… Sub supravegherea dumneavoastră sau a altcuiva de-aici… Măcar câteva minute, vă rog… N-o atingem, nu-i vorbim… Atât: câteva minute.

Doctorul privi poliţistul din spate care, enervat pe insistenţa colegului, lăsase capul în jos. Îşi întrebase şeful cât credit să-i acorde tinerelului, câtă bază să pună pe spusele lui. Dancu îl sfătuise să fie rezervat, să ia ce se poate verifica, nu toţi caii verzi de pe pereţii profailărului.

― Şi la ce v-ar ajuta?

― Ştiţi, eu sunt profiler, adică un fel de consilier psihologic… Vă rog, doar câteva minute… Apoi promit să aştept permisiunea dumneavoastră, oricând va veni!

― Bine, mergeţi la asistentă să vă dea halat şi bonetă, spuneţi că v-am trimis eu… Intraţi cu mine. Două minute, nu mai mult. Vă aştept aici.

Păşi ezitant în spatele medicului în rezerva micuţă, întunecată. Pe ea n-o deranja întunericul. Personalul spitalicesc aprindea lumina când intra pentru tratament şi o stingea când pleca. Se apropie de pat, dintr-o parte, atât cât să surprindă privirea pacientei. Rămase pe loc când, de sub bandajele albe văzu o pleoapă aparent neatinsă de foc. Se zbătea uşor, ca un fâlfâit. Andi nu-şi dădea seama dacă era o stare de trezie sau un somn superficial indus de medicamente. Dacă era prea sedată îi era mai greu să stabilească o conexiune. Pleoapa se deschise şi se simţi privit cu adevărat. Începeau să-i pocnească urechile. Obrajii îi frigeau şi aproape ar fi strigat de bucurie. Auzi, în minte, un ţipăt: „Copiii! Copiii MEI!” Andi se concentră şi gândi ca pentru sine: „O să fie bine… O să fie bine… Sunt aici să te-ajut… Gândeşte tot ce-ai vrea să-mi spui.”

Apoi dialogul de gânduri începu firesc, sub ochii medicului care privea consternat la tânărul ale cărui grimase alternau, privind ţintă spre pat. De dincolo, nu percepea decât fluturarea unei pleoape.

Ai copii? Da. Sunt singuri acum? Da. Ok, spune-mi cum te numeşti şi cum putem ajunge la ei… vor fi în siguranţă. Laura. Laura şi mai cum? Laura. Bine, spune-mi ceva despre casa ta. O cameră… bebeluş în pătuţ… Luca pe canapea… mi-a spus că ninge… că ninge… că e frig… Cine e Luca? E mare. Băiatul tău cel mare? Zece. Are zece ani? Da, zece, mi-a spus că ninge… O să-i căutăm. Rooog…. Au mai stat singuri? Da… nasoale. Poftim? Nasoale… Bine, spune-mi ce haine purtai. Fustă neagră, cămaşă roşie, ciorapi cu adeziv, pardesiu… gri… era gri… maşina era gri… ERA GRIII!

Urechile lui Andi ţiuiau, timpanele pocneau ritmic, iar el închise ochii îngrozit. Era mândru că stabilise atât de bine o conexiune şi obţinea atât de multe informaţii. Aproape îşi auzea bătăile de inimă. Inspiră adânc şi gândi: Am înţeles, Laura, maşina era gri… spune mai departe… Nasoale… la nas… la nas… flăcări pe mine… alb… alb… unde sunt? Eşti la spital, o să fie bine…

Andi rămase numai cu gândurile lui. Pleoapa coborâse grea. Sedativele lucraseră. Răvăşit, se întoarse spre medic:

― Să mergem, a adormit…

Acesta îl însoţi până la colegul ce-i aştepta dezlegând integrame. Privi faţa îmbujorată a profailărului şi pe cea uimită a medicului. În spatele lui Andi, acesta avusese intenţia de a flutura câteva degete în dreptul tâmplei, însă se abţinuse. Dacă, totuşi…

Pe drumul spre sediul Poliţiei, Andi scoase din buzunar carneţelul nou-nouţ şi transcrise dialogul de gânduri pe care-l purtase cu fata. Muzica, dată prea tare, îl deranja. Îşi rugă colegul s-o oprească. Acesta se supuse nemulţumit, iar înainte să se lase liniştea, Andi auzi : „… ea ştie că ies să mă văd cu toate nasoalele…” şi strigă:

― Dă-i drumu’! Dă-i drumu’ din nou! Repede!

Poliţistul mulţumi în gând că aşteptau verdele la un semafor, pentru că în mers reacţia profailărului l-ar fi zguduit serios. Răsuci butonul radioului şi îşi spuse că-i va cere şefului să nu-l mai trimită cu ciudatul pe teren.

„Dau o fugă în oraş după domnişoare…” Andi reuşi să vadă maşina gri în care un bărbat asculta melodia aceea, în acelaşi timp cu femeia din autobuz. Stătea cu fruntea lipită de geam, cu pardesiul gri adunat peste picioarele lungi încălţate cu ciorapi negri, ca şi cum se ruşina de ţinuta de pe dedesubt. Se credea „nasoală”. Se strădui să vadă faţa bărbatului din maşină, dar nu reuşi. Era doar o umbră întunecată, dar spera ca în timp să i se dezvăluie.

Coborî din maşină în faţa clădirii şi întinse mâna spre colegul său:

― Îmi cer scuze, cred că am fost deplasat, dar… sigur are legătură cu cazul… Scuze…

Poliţistul îi strânse uşor degetele, hotărând să amâne cererea către şef. Poate… cine ştie…

*

Ochii îi străluceau ca la o febră mare. Tot ca la febră, extremităţile i se răceau şi avea frisoane. Vero îi adusese termometrul şi îi luase temperatura. 36,5. Normală. Dacian refuză serviciul de urgenţă. Îl rugă pe Vero să-l lase singur. Se întinse în pat şi acoperit cu pătura groasă, cocoţat pe două perne, porni postul TV de ştiri non-stop. Mai aţipea, pentru câteva secunde şi tresărea speriat că pierduse ştirea aşteptată. Se ridica în şezut şi urmărea avid toate ştirile cu războaie din Asia, din Nordul Africii, cu şpăgarii de la regiile autonome, cu copiii abandonaţi… Nimic despre fata de pe câmp…

Vero îl anunţă că pleacă la o şedinţă foto pentru o săptămână.

„Mai bine că pleacă… Poate până vine el se termină… Mă liniştesc… Poate… Ce naiba fac? Nu s-a mai auzit nimic… Să mă duc după ea? Da, în ultimă instanţă mă duc…”

*

― Dacă-mi permiteţi,… aş vrea să vă prezint raportul meu de la spital.

Dancu îl privi lung pe Andi. Îl trimisese acolo ca să nu se simtă dat la o parte, dar nu aştepta rapoarte de la el.

― Spune!

Andi deschise carneţelul şi ezitarea din voce îi dispăru. Vorbi calm, hotărât, aşa cum se prezintă un raport real.

― Tot ce mi-am notat aici a fost ca urmare a conexiunii pe care am stabilit-o cu pacienta. Conexiune psihică. Mi-a transmis nişte gânduri şi eu i-am răspuns. A fost una din cele mai bune comunicări, cu atât mai mult cu cât pacienta era sedată şi, spre final, a adormit.

Dancu aştepta, încercând să-şi mascheze uimirea.

― Ei bine, cred… de fapt sunt sigur că o cheamă Laura. Are doi copii. Pe cel mare, de zece ani, îl cheamă Luca. I-a lăsat singuri; a spus că nu era prima oară, ceea ce înseamnă că făcea meseria asta de ceva timp. Aseară a mers cu autobuzul până la ultima staţie, s-a aşezat pe marginea şoselei şi s-a urcat într-o maşină gri. Au mai fost nişte informaţii, dar nu ştiu cum să le interpretez. Mi-a spus ceva de genul „la nas… la nas…” Cred că le adormea cu cloroform sau ceva de genul… Ce ziceţi?

― Sincer, habar n-am ce să zic… Ce să cred…

― Domnule inspector, aveţi tot dreptul să vă îndoiţi, dar acordaţi-mi puţin credit! Lăsaţi-mă să verific!

― Să verifici? Ce să verifici?

― De exemplu, la serviciul de Evidenţa Populaţiei. Copiii pe nume Luca, născuţi în urmă cu aproape zece ani, cu mama Laura. Nu pot fi prea mulţi. Vă rog…

Inspectorul formă un interior de trei cifre şi spuse resemnat:

― Ionescule, vezi că vine un băiat de la mine să te roage ceva. Ajută-l, că e nou. E cazul cu fata aia, ştii tu… Poate aflăm cine e.

Puse receptorul în furcă şi adăugă:

― Dacă eşti norocos şi e înregistrat în Bucureşti… bine! Dacă nu… Eu mai departe nu merg, n-am nici putere şi nici bază, înţelegi?

Andi dădu încântat din cap. Era sigur că erau din Bucureşti. Şi apoi… dinspre cei întâlniţi în ultimele zile îi veneau doar senzaţii de „Dar dacă…?” „Cine ştie?” „Dacă, poate…?” De obicei se bloca în faţa celorlalţi, ca să nu perceapă nimic din partea lor. Se simţea epuizat sub tirul atâtor gânduri străine. Când o idee venea simultan dinspre mai multe persoane, se simţea biciuit. O lăsa să-i străpungă carapacea, convins fiind că-l va ajuta cumva.

Se întoarse după o oră, respirând sacadat după ce urcase trei etaje în fugă. Ciocăni politicos la uşă, o deschise şi rosti repede:

― Laura Stere. Copiii sunt Luca, de zece ani şi Vlad de aproape doi. Tată: natural la amândoi, deci necăsătorită. Înclin să cred că taţii sunt diferiţi, dar asta-i numai aşa… o bănuială. Iar aici am adresa!

Flutură mândru hârtia şi respiră. Dancu îl privi lung, neştiind ce să spună.

― Bine, du-te la tine în birou şi aşteaptă.

Andi ieşi dezamăgit, se aştepta să plece în acel moment o maşină spre adresa indicată, să fie şi el acolo, să audă sirena: ni-noo, ni-nooo tare, tare de tot, maşina de Poliţie să treacă pe roşu… evident, fără să provoace pagube… Când colo, era trimis să aştepte.

Rămas singur, inspectorul Dancu îşi lăsă capul în palme. „Măi domnule… consiler, dacă eşti tare-aşa, ia rămâi tu singur în locu’ nostru, că poate ai treabă şi te reţinem… Noi plecăm în concediu şi tu faci pe Superman prin oraş…” Îşi impuse să renunţe la astfel de gânduri – în definitiv, tânărul părea entuziasmat şi credibil – şi mai răsfoi dosarul de caz, apoi aruncă o privire peste hârtia adusă de Andi şi dădu câteva telefoane.

Andi aştepta răbdător, aşezat pe scaun, cu coatele sprijinite de birou, vizualizând momentul când poliţistul cu care mersese la spital – parcă Toma – deschide uşa şi îl invită la o plimbare. Începu să numere: unu, doi, trei…

Prin uşa abia crăpată, Toma îi spuse, cu aerul că nu-şi face decât datoria:

― Andi, hai cu noi după copii! A sunat şefu’ la Protecţia Copilului şi luăm în drum pe cineva de la ei.

Adăugă, şoptit:

― Sper că nu ne pui pe drumuri degeaba, că io fac raport şi te duci pe teren cu cine vrei, în afară de mine…

Andi îi zâmbi, după ce în prealabil simţi tensiunea din casa în care Toma trăia cu soţie, părinţi, cumnaţi şi alte neamuri. E normal să fii stresat când zece oameni împart aceeaşi baie.

*

Luca auzise ciocăniturile în uşă, dar rămăsese pe canapea, cu ochii ţintă pe televizorul fără sonor. Aveau un cod al lor şi nu fusese folosit. Nu plecase la şcoală pentru că mama nu se întorsese şi nu avea cine să stea cu Vlad. Nu se mai întâmplase niciodată. Chiar dacă venea dimineaţa devreme, îi pregătea uniforma, sandvişurile şi îl pupa pe creştet înainte de plecare. În dimineaţa aceea Laura nu venise. Luca visase urât; avusese nişte coşmaruri care îl treziseră. Se dusese înspăimântat la bucătărie să bea apă şi lăsase lumina aprinsă pe hol pentru restul nopţii. Se uitase cum ninge şi îşi dorea să se oprească, pentru că mama lui plecase atât de subţire îmbrăcată. Pe de altă parte, avea senzaţia că ar fi trebuit să ningă mult, cu fulgi mari şi deşi, să albească tot, să acopere, să cureţe…

Ciocăniturile se opriseră şi se auzi strigat:

― Luca, eşti acolo? Vino la uşă să vorbim.

Se duse tiptil în bucătărie, luă un scăunel de lemn, se urcă pe el şi se uită pe vizor. Erau un poliţist, o doamnă îmbrăcată într-o haină roşie şi un tânăr cu ochi albaştri care, în acel moment, se uita şi el pe vizor, din afară. Luca sări speriat de pe scaun şi rămase nemişcat. Un poliţist! Nu putea să fie de bine. Dacă mama lui… Dar de ce numai unul? Cine erau ceilalţi?

― Luca, spune-mi te rog dacă eşti acolo. Dacă eşti bine.

Vocea tânărului cu ochi albaştri era plăcută. Băieţelul şopti:

― Da, sunt aici.

― Şi Vlad?

― Doarme…

Andi se întoarse spre Toma, iar acesta recunoscu printr-o mişcare din sprâncene că nu făcuseră drumul degeaba. Deocamdată, nu-i dovedise decât că la acea adresă erau doi copii cu numele acelea. Trebuia să-i demonstreze că femeia arsă era mama lor.

― Luca… Numele meu e Andi şi nu vreau decât să stăm de vorbă. Dacă nu vrei să deschizi, e în regulă. Răspunde-mi doar la câteva întrebări.

― Bine…

― Am vrea să stăm de vorbă cu mama ta. E acasă?

― Nu, e la servici.

― A plecat acum, de dimineaţă?

Ezita. Andi l-a simţit şi a plusat:

― A plecat aseară, nu-i aşa? Lucrează numai noaptea?

― Da… Cine sunteţi? Poliţişti?

― Nu, doar unul dintre noi e poliţist. Dacă ne deschizi uşa şi stai de vorbă cu noi, îl rog să rămână afară.

După câteva minute de linişte auziră cheia răsucindu-se în broască. Luca îi invită în bucătărie şi aproape se scuză:

― Să nu-l treziţi pe Vlad…

Apoi arătă spre Toma:

― Poate să intre şi el.

Deşi simţise că Laura nu avea să piară, lui Andi îi era tare greu să vorbească. Toma sprijinea tocul uşii, iar doamna de la Protecţia Copilului inspecta bucătăria de parcă era de la Direcţia de Sănătate Publică. În acele momente n-avea nicio relevanţă starea de curăţenie a scurgătorului de vase. Se întoarse cu spatele la ea, măcar să n-o mai vadă. Se bucura că o rugase de la început să îl lase numai pe el să vorbească.

― S-a întâmplat ceva cu mama?

― Cam aşa ceva…

― Rău? Adică foarte-foarte rău?

Andi sesizase teama de moarte şi singurătate şi se grăbi:

― Nu foarte-foarte. Doar rău. Nu poate veni acasă.

― E la Poliţie?

― Nu, la… e la medic, e la spital.

― Şi stă mult? Şi o să fie bine? Ce-o să fie cu mine şi Vlad?

Abia acum începu să plângă, de teama că vor fi despărţiţi, alungaţi, duşi departe de mama lor.

― O să stea o vreme… Dacă ai încredere în mine, o să fie bine. Uită-te în ochii mei. Dacă mă asculţi şi faci ce-ţi spunem, mama ta va fi mândră de tine.

― Pot s-o văd?

― Deocamdată nu, dar îi pot transmite orice din partea ta.

― Mulţumesc, spune-mi ce am de făcut.

― Veniţi cu noi. Am să te rog să strângi într-o geantă nişte lucruri pentru tine şi Vlad, apoi mergem într-un loc unde veţi fi îngrijiţi până când Laura se va face bine.

― Împreună?

― Împreună.

― Promiţi?

Andi îşi lovi pieptul cu pumnul strâns. Luca zâmbi printre lacrimi.

― Aşteptaţi-mă aici. Nu putem pleca până când nu se trezeşte Vlad. Altfel o să fie morocănos, o să plângă şi n-o să fie plăcut deloc.

Rămaseră în bucătărie. Doamna îşi privea ceasul. Andi i-ar fi tras două palme. Protecţia Copilului înseamnă să-i respecţi somnul, madam Haină-roşie-de-firmă. Toma butona telefonul mobil. Părea că nu-l mişcase nimic din tot ce se întâmplase acolo. Era un slujbaş într-o zi lucrătoare. După ora patru se dezbrăca de uniformă şi de datorie. În ce fel de lume intrase?

*

Îşi făcuse un alt obicei. Nu mai pornea radioul din maşină, îl demontase ca să nu fie tentat să-i apese butonul. Asculta ştirile în laborator, la căştile telefonului. Seara pornea televizorul de când intra pe uşă. Se spăla scoţând mereu capul de sub duş ca să arunce o privire spre ecranul întors în direcţia băii. Trecuseră două zile şi nimeni nu mai spusese nimic despre cazul fetei găsite arsă pe câmp. Gândurile îl măcinau şi întrebarea „Ce n-a mers?” îi revenea obsedant în minte. Poate că nici nu era conştientă. Vie era, pentru că n-ar fi dus-o la spital, ci la morgă. Dar faza cu „conştientă” putea fi o cacealma a poliţiştilor, o nadă ca să-l scoată din bârlog. Dar n-avea el, Dacian, să fie atât de fraier. Va rămâne deocamdată ascuns, nu va mai „da o fugă”, până când se va termina şi cu asta. Cum s-a terminat şi cu celelalte.

În dimineaţa celei de-a treia zile merse în linişte până la institut, urcă în grabă pe lângă portar şi se încuie în laborator. Scoase telefonul, îi cuplă căştile şi alese postul radio. Îşi pregătea cea de-a doua cafea când auzi:

„Din surse apropiate Poliţiei, am aflat că tânăra arsă a comunicat cu agenţii şi a fost identificată. Starea de sănătate pare să înregistreze un real progres. Organele de anchetă speră că tânăra va ajuta la prinderea criminalului în serie…”

Dacian smulse căştile din urechi şi le aruncă. Transpiraţia rece i se aduna pe tâmple şi îi aluneca pe sub cămaşă. Scăpase ceaşca de cafea şi lichidul se împrăştiase pe gresia albăstruie. Stropi mari de zaţ îi săriseră pe pantaloni. Cioburile se strecuraseră pe sub dulapurile cu reactivi şi substanţe. Îi tremurau toate încheieturile şi îi era frig, foarte frig. Încerca să gândească, însă părea captiv într-un carusel de cuvinte şi gânduri străine, de frânturi de melodii şi imagini cu feţe: vii, moarte, zâmbitoare, mâncate de viermi şi rădaşte, alb-umflate de statul în apă sau negru-umflate de flăcări… Toate femei… Toate blonde şi slabe… Şi toate ca ultima fată… Aceeaşi faţă într-o mie de ipostaze. Închise ochii speriat şi îi deschise brusc.

Nu mai recunoştea nimic din ce vedea în jur. Era străin şi rătăcit în încăperea albă, sticloasă, plină de uşi cu oglinzi în care i se reflecta chipul răvăşit, ochii adânciţi în orbite şi buzele tremurând. Era galben-verzui, cu toată faţa ca o vânătaie imensă. Dinspre telefonul din buzunarul de la piept auzea acordurile băieţilor care „dădeau o fugă”. Îl scoase, îl opri şi îl aruncă pe masă.

„… ea ştie că ies să mă văd cu toate nasoalele…”

Se năpusti spre telefon şi verifică: era oprit. Refrenul continua vesel. Începu să deschidă toate uşile dulapurilor, toate sertarele, în căutarea sursei. N-o găsi. Se opri ţintuit în loc.

„Da’ dacă-i numa-n capu’ meu? Dac-aud numai eu? Trebuie să plec. Să plec, să fug. Acasă. Mă duc acasă. Acolo sunt în siguranţă. Acasă.”

Părăsi institutul pe sub ochii portarului care nici nu mai apucase să se ridice la vederea bărbatului îngrozit, cu haine boţite şi murdare. Ciudată treabă şi ştiinţa asta! Să fii deştept poate fi o năpastă!

*

― Toma, ia-l pe Andi şi mergeţi la spital! Ne-a fost aprobată cererea pentru vizita profilerului!

Andi aştepta de la prima oră acest anunţ. Toate spusele lui se confirmaseră. Îndoielile colegilor şi şefului se mai estompaseră. Nu spera să le câştige simpatia, măcar să scape de obsedantul „Dar dacă…?” venit din partea lor.

Acelaşi medic îi întâmpinară la intrarea în secţia de arşi. Se prezentă, iar Andi află mirat că era directorul spitalului, implicit cel ce-i aprobase cererea de vizită. Unele lucruri nu i se dezvăluiau de la sine şi credea că şi asta avea un rost. Să fie şi el luat într-un fel prin surprindere.

― Cinci minute, odată la două zile. Dacă starea i se îmbunătăţeşte, mai discutăm.

― Vă mulţumesc tare mult.

Spusese „Vă mulţumesc” ca şi cum cererea fusese a lui, personală. Uitându-se la faţa impasibilă a lui Toma, era îndreptăţit să creadă asta. Pe de altă parte, se simţea legat de femeia prizonieră corpului pârjolit ascuns de bandaje, de Luca cel înţelept şi Vlad cel drăgălaş. Simţea că în familia aia era dragoste şi că femeia fusese disperată. Poate prea disperată, dar nu era treaba lui să judece.

Se îndreptă, din nou, spre pat şi căută privirea pacientei. Pleoapa flutură des peste ochiul căprui.

Copiii sunt bine, te aşteaptă. Mulţumesc. Sunt frumoşi. Sunt, mama, telefon… Să dăm cuiva telefon? Mama, Luca ştie… Ştie numărul de telefon? Ştie. Bine, o să vedem ce putem face, poate vine să stea cu copiii. Mulţumesc, rog… rog… nu spune! Să nu spun ceva mamei tale? Nu spune de maşină… de gri… de cureaua de firmă… Laura, bărbatul din maşina gri avea curea de firmă? Tânăr, curat, dubios… proastă… am fost… proastă… Nu te mai gândi la asta. Luca e deştept. Este, mi-a plăcut mult de el. Dacă scap… Laura, o să scapi… Dacă… o, Doamne… Te rog să te gândeşti la ce-ţi spun eu acum: nimeni nu te poate ajuta atât de mult cât te poţi ajuta tu însăţi. Eu… eu… atâta fum şi flăcări peste mine… Trebuie să-ţi imaginezi cum te vindeci şi pleci de aici, pe picioarele tale, cum ieşi cu Luca şi Vlad la plimbare în parc… Greu… E greu, dar poţi s-o faci, gândeşte-te la lucrurile alea ca şi cum s-au întâmplat altcuiva. Greu, nasoale… Uită-te la lucrurile alea ca la un film, apoi spune-mi cât poţi din film. Poate… Mai spune-mi ceva, nasoale e din melodia aia cu băieţii, cu locul de parcare? Este… sunt nasoală… Apoi repetă un grup de trei litere.

Tânărul se rezemă de perete şi se lăsă pe vine, privind-o stupefiat. Laura, ăsta-i numărul maşinii? Este… gri… din film… Mulţumesc mult, trebuie să plec, dar revin… poimâine, la prima oră… Nu mă laşi… Nu, Laura, promit. Apoi îşi lovi pieptul cu pumnul şi îşi aminti că făcuse acelaşi gest faţă de Luca, să pecetluiască altă promisiune.

*

― Ia zi, Andi, ce-ai mai aflat?

― Cred că am numărul maşinii.

― Ce să ai?!

― Numărul maşinii cu care a plecat. La volan era un tip tânăr, frumos, curat, dar dubios. Îmbrăcat cu haine de firmă. A remarcat cureaua. Cred că a ezitat să urce, dar…

― Să sunăm la Înmatriculări!

Andi observă viteza de reacţie a şefului său, mult îmbunătăţită faţă de cea după primul raport. Zâmbi în colţul gurii când auzi:

― Bună! Am mare nevoie să-mi dai nişte date despre o maşină, dar n-am decât un grup de litere şi o culoare.

Aşteptă câteva minute.

― Da, da, spune, că eu notez… Zi! Un Logan, un Renault şi un Ford. Mai dă-mi şi proprietarii, cu CNP, adică vârstă… Lasă, mă, că până-mi trimiţi tu mie mail, ăla mai arde trei femei… Păi da, pentru ce să fie? Normal. Bine, zi… Mulţumesc, rămân dator!

Aşeză receptorul în furcă şi întoarse foaia spre Andi.

― Harry Potter, ia miroase şi spune-mi ce crezi!

― Şefu’… Harry făcea alte chestii…

― Da, mă, da’ nu m-am putut abţine. Prea le nimereşti. Gata, promit să nu mai fac…

― Şi nu trebuie să fii Harry Potter ca să alegi Renault-ul.

― De ce, Iozefini? Scuze, gata…

― Pentru că proprietarul Loganului e născut în ’50, iar cel al Fordului, care e un model vechi de Taunus, în ’47. Mă îndoiesc că ar fi descrişi ca tineri, frumoşi şi purtând haine de firmă.

Dancu se uită mai atent peste ce scrisese cu propria mână şi recunoscu:

― Ai dreptate, măi… măi… Andi! Uite, Dacian Tudor, născut în ’77. Tânăr. Să luăm un mandat şi să-l vizităm.

― Şefu’… pot să merg şi eu?

― Normal, numai că de data asta trebuie să laşi băieţii să vorbească. Te uiţi şi asculţi. E bine?

― Perfect.

*

De cum intrase pe uşă, Dacian o încuiase atent şi stătuse rezemat cu spatele de metalul rece. Şi-a aruncat toate hainele în coşul de rufe. Nu se suporta murdar de zaţ, de cafea. Transpiraţia i se uscase şi cămaşa mirosea acru-înţepător. Decisese că avea nevoie de o baie. Răsucise ambele robinete la maxim. Nu-şi dorea decât să se umple mai repede. Nu conta temperatura. Prefera duşurile călâi. Aşezat pe marginea căzii, bătea nerăbdător darabana cu degetele, ezitând să intre în apă. De undeva, se auzea un ritm, ca atunci când vecinii pun muzică, nu auzi mare lucru, dar pereţii îţi vibrează într-un fel anume. Se asigură că atât televizorul cât şi aparatul de radio erau oprite. Nu se auzea de la el. În mintea lui, de când părăsise laboratorul, fusese linişte. Se întoarse în baie şi păşi în cadă. Deodata: „… dau o fugă…” Speriat, ieşi şi începu să alerge desculţ, cu apa şiroind, prin casă. Muzica se auzea din pereţi, din mobilă, din ferestre… De peste tot, ca dintr-o mie de boxe. Din ce în ce mai tare. Îşi astupă urechile. Se auzea mai tare, din ce în ce mai tare. Muzica venea dinăuntru.

„Sunt stresat, sunt prea stresat. Trebuie s-o ignor. Să mă relaxez puţin în cadă. Dacă e cazul, iau o pastilă, să pot dormi. Sunt sfârşit…”

Se întoarse în baie şi se scufundă până la umeri în apă. Ca să nu mai audă refrenul obsedant, începu să fredoneze diverse melodii. Părea că merge.

Cineva suna la uşă. „Las-o naibii de uşă.. N-am să ies pentru cine ştie ce predicatori.” Era tras în jos, apăsat pe umeri, în apa care se revărsa peste pereţii căzii. Se împotrivea îngrozit, dar nu ştia cu cine sau cu ce se luptă. Apa însăşi căpătase forţă. Bărbia îi era în apă şi, după câteva secunde, gura. Dădea din mâini şi încerca să se apuce de ceva, dar toate din jur frigeau: cada, chiuveta, suportul de prosoape. Trase fără să vrea lichid pe nări, iar apa îi coborî în plămâni. Deasupra apei, doar ochii măriţi, injectaţi, căutau soluţii de scăpare. Pe oglinda aburită apăreau pete de culoare. O rochie roşie cu buline. Împingea cât putea aerul înapoi, pe nas. Se temea de momentul când avea să fie nevoit să inspire, să lase şuvoiul să-i invadeze gâtul. Rochia roşie cu buline… prima fată, pe care o înecase cu doi ani în urmă. Era frumoasă, nu alegea el orice curve. Îi zâmbea din propria oglindă. Râdea isteric, gura i se lăţea până la urechi, obrajii se umflau, albaştri, ochii ieşeau din orbite. Ceaţă. Toate se pierdeau. Nu mai putea lupta. Se simţi împins uşor, cât să scoată nasul din apă. Trase lacom aer, de câteva ori, apoi începu să respire regulat. Cu dinţii încleştaţi, încerca să lupte, să-şi încordeze muşchii, să iasă la suprafaţă… Brusc, ochii rămaseră iarăşi singuri deasupra nivelului apei. De data aceasta, apăsarea era mai grea. Ca bucata din bordură cu care legase a doua fată. Roşcată, studentă. Îi zâmbea din tocul uşii. Îşi scotea provocator hainele, iar Dacian vedea stupefiat cum, de sub pânza putredă iese piele umflată şi plină de băşici. Arătarea se apropie, se lăţi pe cadă şi se lăsă, topindu-se, peste el, în apă. Închise ochii, conştient că nu putea urma decât moartea. Se temea numai că avea să vină prea târziu. După fetele înecate fuseseră cele arse. Şi ultima… şi ultima… ce s-o fi ales de ea?

Ţâşni din cadă, ca eliberat dintr-un arc. Căzu pe gresia udă şi alunecă până pe hol. Cel sau cei de la uşă continuau să sune şi să ciocănească. Erau scăparea lui. Se ridică în patru labe şi porni, tuşind, spre uşa de la intrare. Încercă să strige. Nu reuşi. Gâtul opărit de apa fierbinte şuiera. Avea să bată în uşă, să dea un semn că are nevoie de ajutor. Ajunse la uşă şi, cu pumnii, lovi metalul cât putu de tare. De dincolo se auzi: „Deschide, Poliţia!” „La dracu! Poliţia! Cum să mă salveze ei?”

Andi auzi un strigăt în minte şi se îndepărtă de colegii lui. Se aşeză pe o treaptă, cu capul în palme. Copiii, copiii mei… Laura, tu eşti? Eu, nu-s singură… Laura, ce se întâmplă acolo? Au venit după el… Cine a venit? Fetele, nasoalele… Celelalte victime? Da, fetele… Le vezi? Da… Poţi vorbi cu ele? Poate. Laura, roagă-le să se oprească. NU! Tu spui asta? Eu, fetele… Ce vor? Ochi pentru ochi. Să-l omoare? Da, de cinci ori şi încă o dată singur. Cum aşa, de cinci ori şi încă o dată? Vezi, o să vezi…

Poliţiştii începuseră să dea telefoane la secţie şi să ceară mandat de percheziţie. Ceva se întâmpla dincolo de uşa ferecată, dar nu aveau suficiente probe ca să spargă uşa. Auzeau lovituri, sunete semănând cu şoaptele, dar toate erau prea vagi.

Dacian reuşi să se ridice şi să se sprijine de uşă. Dintr-o dată, metalul frigea, iar pielea de pe palme îi rămase lipită de el. Smulse mîinile, privind carnea vie, sângerândă. Voia să urle, dar durerea nu se dădea strigată. Gâfâia şi începu să alerge spre bucătărie. Gresia începuse să frigă din ce în ce mai tare. Tălpile îşi lăsară tributul de piele fumegândă şi bărbatul se aruncă pe masă cu tălpile şiroind de sânge. Lemnul se încinsese. Era o ofrandă pe o paletă de pizzerie. Se aruncă pe jos, zvârcolindu-se. În urmă rămâneau bucăţi de piele sfârâind. Se ridică sprijinindu-se cu umărul de perete şi prinse braţul fetei blonde ce stătea în picioare pe pervaz. Nu mai gândea cum ar fi trebuit. Se lăsase cumva  convins că DINCOLO scăpa de toate. Păşi alături de ea şi se prăbuşi. Imaginea fetei se spulberă ca un nor de polen. Pe trotuarul din faţa blocului zăcea cadavrul ucigaşului în serie: dezbrăcat, înecat, ars, zdrobit.

Jandarmul potrivi berbecele în dreptul încuietorii, îşi luă avînt şi se aruncă pe uşă. Încuietoarea cedă, iar din apartamentul gol începu să iasă fum, miros de  carne sfârâind. Au verificat din ochi că apartamentul era gol şi au închis repede uşa. Trebuiau să vină criminaliştii.

*

― Andi, ce-a fost acolo?

― Nu ştiu, şefu’… S-a aruncat…

― S-a aruncat pe dracu’. Era prăjit tot, era înecat. Legistul a spus c-a murit de trei ori: înecat, ars şi zdrobit pe caldarâm.

― Nu de trei ori, de mai multe… Câte o dată pentru fiecare victimă.

― Au fost mai multe?

― Au fost. Putem vorbi mâine? Oricum nu mai putem face nimic.

― Vorbim… Auzi, măi Andi, mă tot râcâie ceva, da’… nu prea ştiu cum să te-ntreb…

― Spuneţi, şefu’!

― Cam pe cine ai tu la minister? Sau, dacă nu vrei să dai nume… cam cât de sus?

― N-am pe nimeni, şefu’. Am auzit acum un an de postul scos la concurs, am dat examen, trei probe şi am aşteptat. Am tot aşteptat vreo opt luni, apoi m-au anunţat c-am fost admis, dar nu ştiu unde să mă trimită… şi săptămâna trecută m-au chemat să-mi dea numirea. Asta e.

― Asta e?! Cu concurs?!

― Da, şefu’… Ce credeaţi?

― Nimic, mă, te-am încercat…

 

Teodora Matei

 

M-am nascut in 1971 in Ploiesti.

Am publicat “Stapanul castelului” in serial in revista “Nautilus”, intre lunile aprilie-noiembrie 2012. Tot la “Nautilus”, in decembrie 2012, a aparut povestirea “ Leo si Foxy”.

In august am inscris povestirea “Aripile mandriei” la concursul “e-text” al revistei Societatii de Science Fiction si Fantasy.

Sper ca “Stapanul castelului” sa fie publicat, intr-un fel sau altul, pentru ca majoritatea oamenilor din jurul meu prefera sa dea foi reale, de hartie, si sa miroasa cerneala tiparului, in loc sa “scroll-eze” cu mouse-ul.