Nunta

          — Doamnelor şi domnilor, bine aţi venit la nunta copiilor noştri, Andrei şi Ana!

          Toată lumea, în picioare, aplaudă intrarea perechii mirilor şi, după cum umbla un zvon mic prin încăpere, „mireasa era foarte frumoasă, dar un pic cam trecută„.

          Naşu-mare deschise gura să zică şi el ceva:

          — Uite la ei ce frumoşi sunt! Să le dea Dumnezeu casă de piatră, multă fericire, belşug şi o groază de copii, să le fie casa plină. Ş-acu’, să petrecem! Odat-în viaţă se cunună omu’!

          Cei trei negri din taraf băgară o ţâpurâtură veselă, iar mesenii, lărmuind, se aşezară fiecare la locul lui. Masa începu tot cu naşu-mare, care închină un pă’ăruţ pentru finii lui:

          — Să creşteţi mari şi s-aveţi de toate!

          Începură să vină boresele din familia mirelui, cu gustările. Fu, mai întâi, piept de mistreţ, afumat şi tăiat rotocoale mici, multe, pe tăvi. Nuntaşii se bucurară: piept afumat de mistreţ!

          — Acu’! zise şeful tarafului.

          Femeia din taraf înălţă contrabasul şi se apucă să-l scarmene. Se auzi mai întâi un scârţit subţirel, voios, cum face păduchele când vrea să se împerecheze. Nuntaşii tresăriră încântaţi.

          — Zii, mă, că-i zici bine! zise naşu-mare şi mai închină o tărie, „în sănătatea copiilor noştri, că odată se cunună omu’!„. Pe urmă naşu’ mare se puse cam repezit pe scaun şi căzu cu el cu tot, stârnind veselia nuntaşilor.

          Apoi veni ciorba, şi fură cu totul cinci feluri de ciorbă, de perişoare, de verdeaţă, de viţă-de-vie, ciorbă de potroace şi borş, pentru cine ar fi dorit

          Şeful tarafului înălţă o violină şi dădu glas sentimentelor amestecate ale păduchelui atunci când unghiile nemiloase îl încolţesc să-l ucidă prin strivire. Femeia neagră cu contrabas exprimă strigătul final de durere al bietei vietăţi, şi o făcu aşa de bine că la mulţi nuntaşi le dădură lacrimile.

          Celălalt negru din taraf scoase din ghitară un tânguit prelung, obosit, şi naşu’ mare se pomeni că zice:

          — Of, viaţă, viaţă…

          Iar cei trei negri din taraf se puseră pe cântat şi cântară mai întâi sunetul ploii care izbeşte cu furie în bietul păduche şi-l face una cu pieptul păros de la care acesta spera să-şi tragă viaţa şi salvarea. Pe urmă, întrucât nuntaşi se ridicaseră să danseze, taraful interpretă la trei coarde, trei coarde şi încă o coardă cântecul de nuntă al păduchelui alb de tifos, cu care ocazie, zbierând cât îi ţinea gura, naşu’ mare şi cu naşa au convins mirii să danseze.

          Pe urmă taraful a luat o pauză de gustări, ocazie cu care naşu’ mare a dorit să-i dea ultimele sfaturi miresei:

          — Să fii cuminte, să ai grijă de soţul pe care singură ţi l-ai ales; să umble curat, să fie sătul şi mulţumit, dacă are vreun năcaz, pe umărul tău să-l alini şi cu vorbe de încurajare să-l încurajezi. Pe urmă, când or veni copii, să umble îngrijiţi, cum se cuvine la copiii care au o mamă; de asemenea,  nu uita să-i înveţi dragostea de familie, de neam şi de ţară, că din aceste sentimente izvorăsc toate virtuţile şi toate bucuriile…

          Mireasa nu părea tare încântată de aceste sfaturi, dar singurul care ştia exact motivul pentru care nu părea încântată mireasa era şeful tarafului. Acesta se oprise din mestecat şi privea cu bale la gură cum, înainte de vreme, mirele băgase o mânuţă păroasă între picioarele miresei şi se chinuia s-o bage şi pe cealaltă.

          — Ce te strâmbi aşa, zise mai departe naşu’ mare, asta-i viaţa, n-ai ce-i face! Hai noroc şi fericire!

          Şi naşu’ mare mai înălţă o strigare de „fericire, multe bucurii şi împlinirea tuturor dorinţelor” pentru miri.

          Pe urmă, naşu’ mare dispăru o vreme, „să se gătească„, cum a împrăştiat naşa vorba printre meseni. Femeile oftară şi priviră în podele. Solemnitatea momentului îi făcu pe ţigani să lase mâncatul şi cântară o prea frumoasă doină despre păduchi, cu haiduci, cu ciobani, cu mioare şi chiar cu domni de la oraş, cu câini de rasă, ciobăneşti şi, mai apoi, o altă doină despre frumuseţea vieţii de păduche. Încheiară cu o imitaţie de cântare bisericească, în care personajul principal, un păduche, pleca de la groapă „pe drum de odihnă, pe drum de verdeaţă, unde nu e nici oboseală, nici durere, nici chin, ci numai prea-plăcuta lene/ şi-o butelcă cu vin„.

          Reveni printre nuntaşi naşu-mare, gol-goluţ, cu o tavă imensă sub braţ, pe care o puse pe masa mirilor, şi dădu glas următorului cuvânt:

          — Să fie în sănătatea voastră, să aveţi noroc şi belşug la toate…

          Încetişor, naşu-mare se trase pe masă, pe tavă, timp în care cuvânta mai departe:

          — … numai la duşmanii voştri! Durere şi jale – la câini şi la ghisme! Urâţenii la văzut, pipăit şi simţit – numai la oaspetele nepoftit! Gâlci în gât şi fiere mare – poa’ să aibă orişicare, că din asta nu se moare!

          Taraful interpretă imnul naţional şi cântarea „Mirilor – numai belşug!„, timp în care naşa tăie gâtiţa lu’ naşu-mare cu cuţitul cu care a fost botezat mirele. Dădu apoi proaspeţilor însurăţei să bea câte un pahar cu sânge călduţ, aburind, iar mesenilor li se împărţi câte o feliuţă din şoriciul lu’ naşu-mare, „să aibă copiii noroc„.

          Pe urmă veni friptura, veniră şi salăţile, şi nuntaşii dădură uitării melancolia, băură vin roşu, „în cinstea lu’ naşu-mare!„, cum a zis naşa, şi-şi umplură burţile aşa de bine, că o babă ghicitoare ce se afla şi ea pe acolo zise că „norocu’ copiilor o să ţină 66 de ani şi 66 de zile, şi abia atunci o să se termine, da’ nici atuncea de tot!„

          Petrecerea continuă, iar mesenii, tot mai veseli, dansară şi urară, din zori şi până-n seară, mirii-i bucurară, pe taraf îl osteniră – şi toate astea sub privirea binevoitoare a naşului mare, sau mai exact a ceea ce mai rămăsese din el,  singur şi tăcut pe tava lui, cu o salată mare în gură, simbol al belşugului şi norocului.