— Doamnelor şi domnilor, bine aţi venit la nunta copiilor noştri, Andrei şi Ana!
Toată lumea, în picioare, aplaudă intrarea perechii mirilor şi, după cum umbla un zvon mic prin încăpere, „mireasa era foarte frumoasă, dar un pic cam trecută„.
Naşu-mare deschise gura să zică şi el ceva:
— Uite la ei ce frumoşi sunt! Să le dea Dumnezeu casă de piatră, multă fericire, belşug şi o groază de copii, să le fie casa plină. Ş-acu’, să petrecem! Odat-în viaţă se cunună omu’!
Cei trei negri din taraf băgară o ţâpurâtură veselă, iar mesenii, lărmuind, se aşezară fiecare la locul lui. Masa începu tot cu naşu-mare, care închină un pă’ăruţ pentru finii lui:
— Să creşteţi mari şi s-aveţi de toate!
Începură să vină boresele din familia mirelui, cu gustările. Fu, mai întâi, piept de mistreţ, afumat şi tăiat rotocoale mici, multe, pe tăvi. Nuntaşii se bucurară: piept afumat de mistreţ!
— Acu’! zise şeful tarafului.
Femeia din taraf înălţă contrabasul şi se apucă să-l scarmene. Se auzi mai întâi un scârţit subţirel, voios, cum face păduchele când vrea să se împerecheze. Nuntaşii tresăriră încântaţi.
— Zii, mă, că-i zici bine! zise naşu-mare şi mai închină o tărie, „în sănătatea copiilor noştri, că odată se cunună omu’!„. Pe urmă naşu’ mare se puse cam repezit pe scaun şi căzu cu el cu tot, stârnind veselia nuntaşilor.
Apoi veni ciorba, şi fură cu totul cinci feluri de ciorbă, de perişoare, de verdeaţă, de viţă-de-vie, ciorbă de potroace şi borş, pentru cine ar fi dorit
Şeful tarafului înălţă o violină şi dădu glas sentimentelor amestecate ale păduchelui atunci când unghiile nemiloase îl încolţesc să-l ucidă prin strivire. Femeia neagră cu contrabas exprimă strigătul final de durere al bietei vietăţi, şi o făcu aşa de bine că la mulţi nuntaşi le dădură lacrimile.
Celălalt negru din taraf scoase din ghitară un tânguit prelung, obosit, şi naşu’ mare se pomeni că zice:
— Of, viaţă, viaţă…
Iar cei trei negri din taraf se puseră pe cântat şi cântară mai întâi sunetul ploii care izbeşte cu furie în bietul păduche şi-l face una cu pieptul păros de la care acesta spera să-şi tragă viaţa şi salvarea. Pe urmă, întrucât nuntaşi se ridicaseră să danseze, taraful interpretă la trei coarde, trei coarde şi încă o coardă cântecul de nuntă al păduchelui alb de tifos, cu care ocazie, zbierând cât îi ţinea gura, naşu’ mare şi cu naşa au convins mirii să danseze.
Pe urmă taraful a luat o pauză de gustări, ocazie cu care naşu’ mare a dorit să-i dea ultimele sfaturi miresei:
— Să fii cuminte, să ai grijă de soţul pe care singură ţi l-ai ales; să umble curat, să fie sătul şi mulţumit, dacă are vreun năcaz, pe umărul tău să-l alini şi cu vorbe de încurajare să-l încurajezi. Pe urmă, când or veni copii, să umble îngrijiţi, cum se cuvine la copiii care au o mamă; de asemenea, nu uita să-i înveţi dragostea de familie, de neam şi de ţară, că din aceste sentimente izvorăsc toate virtuţile şi toate bucuriile…
Mireasa nu părea tare încântată de aceste sfaturi, dar singurul care ştia exact motivul pentru care nu părea încântată mireasa era şeful tarafului. Acesta se oprise din mestecat şi privea cu bale la gură cum, înainte de vreme, mirele băgase o mânuţă păroasă între picioarele miresei şi se chinuia s-o bage şi pe cealaltă.
— Ce te strâmbi aşa, zise mai departe naşu’ mare, asta-i viaţa, n-ai ce-i face! Hai noroc şi fericire!
Şi naşu’ mare mai înălţă o strigare de „fericire, multe bucurii şi împlinirea tuturor dorinţelor” pentru miri.
Pe urmă, naşu’ mare dispăru o vreme, „să se gătească„, cum a împrăştiat naşa vorba printre meseni. Femeile oftară şi priviră în podele. Solemnitatea momentului îi făcu pe ţigani să lase mâncatul şi cântară o prea frumoasă doină despre păduchi, cu haiduci, cu ciobani, cu mioare şi chiar cu domni de la oraş, cu câini de rasă, ciobăneşti şi, mai apoi, o altă doină despre frumuseţea vieţii de păduche. Încheiară cu o imitaţie de cântare bisericească, în care personajul principal, un păduche, pleca de la groapă „pe drum de odihnă, pe drum de verdeaţă, unde nu e nici oboseală, nici durere, nici chin, ci numai prea-plăcuta lene/ şi-o butelcă cu vin„.
Reveni printre nuntaşi naşu-mare, gol-goluţ, cu o tavă imensă sub braţ, pe care o puse pe masa mirilor, şi dădu glas următorului cuvânt:
— Să fie în sănătatea voastră, să aveţi noroc şi belşug la toate…
Încetişor, naşu-mare se trase pe masă, pe tavă, timp în care cuvânta mai departe:
— … numai la duşmanii voştri! Durere şi jale – la câini şi la ghisme! Urâţenii la văzut, pipăit şi simţit – numai la oaspetele nepoftit! Gâlci în gât şi fiere mare – poa’ să aibă orişicare, că din asta nu se moare!
Taraful interpretă imnul naţional şi cântarea „Mirilor – numai belşug!„, timp în care naşa tăie gâtiţa lu’ naşu-mare cu cuţitul cu care a fost botezat mirele. Dădu apoi proaspeţilor însurăţei să bea câte un pahar cu sânge călduţ, aburind, iar mesenilor li se împărţi câte o feliuţă din şoriciul lu’ naşu-mare, „să aibă copiii noroc„.
Pe urmă veni friptura, veniră şi salăţile, şi nuntaşii dădură uitării melancolia, băură vin roşu, „în cinstea lu’ naşu-mare!„, cum a zis naşa, şi-şi umplură burţile aşa de bine, că o babă ghicitoare ce se afla şi ea pe acolo zise că „norocu’ copiilor o să ţină 66 de ani şi 66 de zile, şi abia atunci o să se termine, da’ nici atuncea de tot!„
Petrecerea continuă, iar mesenii, tot mai veseli, dansară şi urară, din zori şi până-n seară, mirii-i bucurară, pe taraf îl osteniră – şi toate astea sub privirea binevoitoare a naşului mare, sau mai exact a ceea ce mai rămăsese din el, singur şi tăcut pe tava lui, cu o salată mare în gură, simbol al belşugului şi norocului.
4 comments
Mihail Toma says:
mart. 6, 2018
Nu pot comenta decât prin experiența personală:
Azi noapte am visat că eram invitat la Concursurile Olimpice din Japonia. Totul lustruit, mirosea a nou…Organizatorii m-au condus, cu mii de atenții și temenele, la locul meu, și s-au retras. Un amfiteatru imens, cel puțin 50000 de locuri și doar eu. O liniște de-ți țiuiuau urechile, și aștept să înceapă vreo competiție.
Nimic. Doar liniștea și sala imensă care-mi părea acum o capcană în care mă simțeam un șoricel mic, mic, așezat pe locul 1373 de pe rândul 346. Toate culorile se intensifică, simt că mă sufoc și mă trezesc: beznă. Am un tremur nervos și pipăi cu mâna locurile familiare. Îmi las capul în pernă: Frateee!
01:23. Asta e, mi-aprind o țigară și aștept ca visul să se șteargă din harduri. Griji curente pun stăpânire pe mine și, lejer înghețat, mă strecor sub plapuma care încă mi-a conservat căldura.
Oftez, mă răsucesc precum coconul în cochilia lui, și adorm.
Nu mai sunt singur, Pe bancheta din dreapta se află o persoană supraponderală care mănâncă pop corn .
Îmi dă un cot în coaste:
− Îi bună, nu?
Încerc să focalizez, sala imensă de 50000 de locuri s-a retras la aspectul unei scene de teatru pe care face piruiete o dansatoare.
Fata ridică picioarele la verticală și ne zâmbește provocator. Nu pot să mă mișc, deși aș vrea, îl văd pe tipul cu floricelele care se apropie, libidinos, de dansatoare, mîinile lui grăsuțe o ating iar ea râde gâdilată, încerc să mă smulg din fotoliu, încerc…
Draci!
„Cît e ceasul? 04:23”
− Halal, Nihăiță! Avea mutra lu Doina. Zi că nu avea mutra lui Doina!Doina, miriade de amintiri se prăbușesc peste mine, senzații uitate și-un dor care-mi sfâșie inima.
Aș vrea să o am, acum, aici, în brațele mele, să-i simt parfumul fin al pielii, să-i simt zbaterea de animal tânăr…
Îmi scutur capul: Mâine ai treabă, dobitocule! La somn!
O usă se deschide creând un paralelipiped pe dușumeaua lucioasă din mii de lamele de parchet. Intru conștient de un scop și, brusc, lumina se stinge.
Strâng pumnii. În mîna dreaptă am un cuțit. Suntem doi. De aici va ieși doar unul.
Conștiența actului mi-aduce valuri de adrenalină, tremur în bezna de nepătruns și strâng mai bine cuțitul în mână.
Liniștea e aproape palpabilă, o simt precum o perdea de puf, el este undeva, poate chiar lângă mine, și asta-mi provoacă noi valuri de emoții care-mi încrâncenează pielea.
Mă las într-un genunchi încercând să nu fac zgomot: Cine se sperie primul, moare!
Aștept un zgomot, o unduire de aer, care să-mi trădeze poziția adversarului.
Nimic!
Nu putem sta așa la infinit. Încep să avansez, lent, în poziția ghemuit, cu mâna stângă în față și cea dreaptă, flexată, pregătită să lovească.
După un milion de ani mâna stângă atinge ceva iar cea dreaptă lovește .
E doar un perete .
Ceva îmi trece pe la ureche, lovesc și eu în gol, cu frenezia disperării și-apoi simt cum cuțitul pătrunde în ceva. Lovesc, lovesc, până când mâna nu mai vrea să mă asculte.
O ușă se deschide în spatele meu și pic într-o lumină orbitoare.
Soarele mă privește galeș.
Îmi pun mâna la ochi și mă întind pârâind toate oasele. E frig, soba-i rece, dar soarele cu dinți îmi ridică tonusul:
− Ia ieși afară de râzi la soare, copile!
Trag aerul curat și rece al dimineții în piept simțind cum revin acasă de prin lumi pierdute.
O ultimă zguduire de nervi acoperiți de doi ochi căprui:
− Doinița! Dragostea mea!
Cafea, țigară, Gazeta SF, Kyre.
– Fratelo, îmi zic, ești mic copil!
Uită-te la ăsta…
Tranșarea vă aparține https://youtu.be/PBvwcH4XX6U
mihail Toma says:
mart. 7, 2018
Ca să știi, trebuie să cunoști: deliciul păduchelui strivit dă chept!
mihail toma says:
mart. 7, 2018
Mă sună un amic:
– Lasă-l bre, că l-ai umplut de sânge!
– Și ce-s eu de vină dacă-mi ridică la fileu?
– Bine! Ai zis de una, ai zis de alta, lasă-l frate, n-ai activitate?
– Ba am. Da’ paranoid cum sunt, mi-e să nu-mi zică după aia că n-am zis!
– Nu mă scot cu tine…
K. says:
mart. 8, 2018
„Zîce Dumnezău: lasă că fac io să hie bine” – Kyre, Bolundu’