Pe Michael Haulică îl poţi citi oricum, dar niciodată cu indiferenţă. Te poate încînta sau te poate şoca. Îţi poate oferi totul sau doar o parte, dar niciodată nu vei pleca cu nimic. Citind o proză de-a lui Michael Haulică, intri, fără să îţi dai seama, într-un univers al cuvintelor, un univers atipic, din care cu greu mai poţi ieşi. Proza sa suculentă, plină de fervoare şi de curaj, combinată cu un stil rar întalnit în literatura SF, este în sine un motiv pentru care este un scriitor de neocolit în literatura romînească. De aceea vi l-am adus în prim-plan în acest număr, pentru a cunoaşte atît scriitorul, cît şi criticul, jurnalistul şi redactorul literar Michael Haulică. Veţi descoperi un om cu o cariera spectaculoasă, care a trecut de mult graniţele ţării şi ale cărui obiective nu se opresc aici.

 

Simona Şerbănescu: Michael, îţi mulţumesc că ai acceptat să îmi acorzi acest interviu şi să le împărtăşeşti cititorilor noştri o parte din vasta ta experienţă în domeniul literaturii. Pentru cei care nu te cunosc foarte bine, ai debutat în anul 1974, în revista “Flacăra”, surprinzător, cu poezie… Ce a făcut trecerea de la poezie la proză?

Michael Haulică: Poate că mi-a mai venit și mie mintea la cap… Cred că e vorba de mijloacele de exprimare. Probabil venise vremea să mă adresez celorlalți mai direct, mai amplu, venise vremea să spun alte lucruri. Și nu le puteam spune decît exprimîndu-mă în proză. Acuma chiar definitiv nu cred că am părăsit poezia, ceva urme tot se mai văd prin frazele mele… Cel puțin așa se spune.

 

S. Ş.: De curînd ai întreprins o anchetă printre scriitori pe tema debutului literar în revista Observator Cultural.  Cu ce scop a fost efectuată această anchetă şi care au fost concluziile generale?

M. H.: Am vrut, am sperat ca, în urma răspunsurilor, să afle toți tinerii că se poate publica în România, că nu e chiar atît de greu de publicat pe cît se spune uneori, dovadă fiind chiar cei invitați să răspundă, cîțiva dintre tinerii autori care au publicat oarecum frecvent în ultima vreme și în al căror destin literar eu chiar cred. Concluziile am încercat să le trag împreună cu Horia [Nicola Ursu (n.r.)], însă eu am rămas cu un gust un pic amărui, și nu, nu era gustul ciocolatei amărui, care e dulcele meu preferat, ci… așa… mi-a părut că pînă și tinerii care au reușit, pentru care debutul a rămas undeva departe, pînă și ei au fost tentați uneori să întărească impresia că e complicată trebușoara asta cu debutul. Probabil ne-am cam obișnuit, uitîndu-ne la prea mult la televizor, să ne tot plîngem, indiferent dacă avem sau nu de ce.

 

S. Ş: Debutul tău a fost unul dificil sau dimpotrivă?

M. H.: Pe vremea aceea era ceva mai complicat. Erau puține reviste literare, una pe județ, plus cîteva la București. Debutul a fost așa cum a fost și cel al multora pe care i-am debutat eu în ultimii ani. Am trimis o poezie la Flacăra lui Păunescu și în cîteva săptămîni am văzut-o publicată. Asta a fost. Nu cred că am apucat să trimit poezii la zece reviste pînă să-mi apară acea poezie. Dar și dacă aș fi fost refuzat de zece ori… Ce rău ar fi fost? Oricum nu m-aș fi lăsat de scris, aș fi mers mai departe. Am fost convins tot timpul că voi reuși într-o zi. Dar așa erau vremurile atunci…

 

S. Ş.: Ţinînd cont de îndelungata carieră literară pe care o ai în spate, nu pot să nu mă întreb cum a fost parcursul tău scriitoricesc de la debut şi pînă în prezent. A fost unul relativ uniform sau, mai degraba, sinuos?

M. H.: Păi, uniform n-a prea fost. Pentru că de la acel debut din ’74 pînă la debutul în volum au trecut fix 25 de ani. Iar de debutat… am tot debutat. În 1993 am publicat prima povestire SF, după ce, în 1992, luasem Premiul „Dan Merișca“, la prima ediție a lui. În 1999 am scos prima carte, Madia Mangalena, în 2000 am publicat pentru prima oară în limba engleză, cred că a fost chiar „Madia Mangalena“… Dar n-am a mă plînge, pentru că eu mi-am ales acest drum. Am publicat puține cărți, dar sînt totuși vreo 70 de povestiri scrise dintre care vreo 50 publicate, sînt niște antologii în care am publicat – unele dintre ele apărute prin alte țări, sînt șapte limbi în care am fost tradus… Și mai sînt Supernova, Alternativ SF, Lumi virtuale, Fiction.ro, Microtexte , Nautilus și, acum, Galileo… reviste/suplimente la care am lucrat împreună cu alții sau pe care le-am inventat și făcut de unul singur. Ca să nu mai vorbim de rubricile din Observator cultural, Ziarul de duminică, Dilemateca, Obiectiv cultural, Știință & Tehnică. În urmă cu zece ani aveam rubrici în Astra și în Tomis. Chestia asta nu-i de colea. E adevărat însă că aș fi preferat să fi scris mai multe cărți.

 

 

S. Ş.: Ce însemna să fii scriitor înainte de ’89 şi ce înseamnă să fii scriitor acum?

M. H.: Nu prea am gustat din ce-a însemnat să fii scriitor înainte de 1989. Am fost discret în exprimare, ca să zic așa. În exprimarea prin publicare în reviste, vreau să zic. Că, altfel, poeziile mele s-au spus pe scene și s-au cîntat… Expunerea cea mai mare au avut-o cîntecele pe care le-au compus alții pornind de la poeziile mele. Sînt vreo sută… Au fost cîntate în spectacole, cu ziceam, au fost difuzate la radio și la televiziune, la noi și în Republica Moldova. Am umblat în schimb prin mai multe cenacluri, și ca poet, și ca prozator. Din păcate atunci – ca și acum, în genral – cenaclurile nu aveau o revistă în spate care să asigure publicarea celor mai răsăriți dintre cenacliști. În condițiile astea a merge la cenaclu era doar o chestiune de boemă literară.

După 1989… sîntem acum și mi se pare foarte fain să fii scriitor, mi se pare foarte fain să fii membru al Uniunii Scriitorilor, e excelent să scrii cărți, să știi că există mai multe edituri unde le poți publica, să fii și plătit uneori pentru ele… Bine-ar fi să vinzi multe mii de exemplare, dar pentru cei care se lansează în SF asta e o problemă, pentru că nu sînt atîtea mii de cititori de cărți românești. Soluția, dacă vrei să trăiești din ceea ce scrii, este să scrii pentru toți cititorii, nu numai pentru cititorii de SF. Sau să publici cărți în limba engleză, în speranța că vei da lovitura. Ușor nu e. Dar ce e ușor? Căci roua… vorba lui Blaga.

 

S. Ş.: Consideri că un scriitor trebuie să experimenteze cu mai multe stiluri literare sau să-şi găsească un stil propriu, căruia sa-i rămînă fidel?

M. H.: Și și. Un scriitor cred că trebuie să se antreneze, să exerseze, așa cum fac sportivii și muzicienii. Fie și în joacă, fie și pentru a-și face mîna, cum se zice. Un scriitor trebuie să-și cunoască limitele, să știe pînă unde se poate întinde, cît poate să încerce, cît de experimental își poate permite să fie. Asta înainte de a ieși în public. Or, dacă nu încearcă… de unde să știe? Însă da, tot ce face un scriitor face pentru a-și găsi vocea. VOCEA. Un scriitor fără voce e unul dintre cei mulți. E unul din cor. Or scriitoreala asta e treabă de soliști. Scriitorii trăiesc pentru unicitate. Fiecare scriitor are locul lui. Mai sus, mai jos, dar al lui. Și nu i-l poate lua nimeni. Depinde doar de el dacă locul ăla e mai în față sau mai în spate. De aceea nici nu prea înțeleg luptele de gherilă, frînele, contra-pilele, nu-i înțeleg pe cei care caută să-i elimine pe ceilalți. Și? Dacă reușesc să-i elimine? Ce-au cîștigat? Vor fi ei mai talentați? Nu! Vor scrie mai bine? Nu! Și-atunci? De ce atîta risipă de energie doar ca sa-i închidă gura unuia sau altuia? Uni se nasc spre a fi uitați și uitați vor fi indiferent cît rău fac în jurul lor. Eu cred în unicitatea scriitorului, cred că fiecare are ceva de spus și are locul lui bine delimitat. Mai departe… depinde de cum văd cititorii. Aici nu mai putem nici dicta, nici hotărî, nici păcăli, nici măcar face sugestii. Singurele sugestii pe care le putem face sînt cărțile pe care le publicăm.

 

S. Ş.: Stilul tău a stîrnit de-a lungul timpului valuri de admiraţie, dar şi anumite controverse. Crezi că scriitorul trebuie să fie un inovator, să-şi asume riscurile atunci cînd porneşte la drum, să aibă curajul de a sparge canoanele, de a distruge prejudecăţile?

M. H.: Stilul meu? Ai observat că am un stil? Mișto! Îmi place și chestia cu valuri vs anumite. Da, da, da, da. Astea au fost răspunsurile la întrebarea ta. Și acum să detaliem. Sigur că trebuie să fie un inovator. Păi dacă nu e, atunci ce e? Adică ce-ar fi ca eu să-mi propun să scriu ca Gibson, de pildă? Cine m-ar lua în serios? Păi, dacă un om vrea să citească povești de Gibson le citește pe-ale lui Gibson. Eu cred că dacă cineva îmi cumpără o carte o face pentru a citi povestiri de Haulică. Trebuie să-ți asumi riscuri, da, dacă vrei să spargi canoane… dacă îți propui să le spargi… Știi ce? Eu cred că nu mi-am propus niciodată să sparg canoane, să trec de tabuuri… Eu n-am scris de-al dracu’ ce sînt, n-am scris să epatez, să iau ochii, să mă dau mare în fața femeilor. Am scris cum am scris pentru că așa scriam eu. Și așa scriu. Poate mă mai mișc printre teme, dar felul în care scriu , stilul – cum zici, există în mine. Că lucurile pe care le scriu, felul în care scriu se poziționează dincolo de canoane și de prejudecăți… asta e. Sînt un om liber și sînt scriitor. Îi rog pe „prietenii“ mei să nu sară-n sus. Scriitorii sînt mai buni, mai slabi… n-am zis că sînt genial (deși uneori mă cred :), recunosc). De pildă rombilicul [o invenţie lexicală a lui Michael Haulică (n.r.)] e genial. Scriitorii trebuie să inventeze limba în care scriu, s-o dezvolte, s-o ducă mai departe. Și nu mă refer la gadgeturile sau păsăreasca din unele texte SF. Mă refer la celelalte cuvinte…

 

S. Ş.: La începutul volumului “Povestiri fantastice”, Liviu Radu spunea: “Poate că nici unul dintre autorii romîni de SF nu îmbină atît de perfect imaginative dezlanţuită, plină de curaj, cu o scriitură perfectă”. Cît de important consideri că este stilul desăvîrşit în economia textului?

M. H.: Să știi că pentru unii stilul nu are nici o importanță, preferă ca povestea să fie poveste, să se alerge personajele unele pe altele, să acțiune, acțiune, acțiune… Eu nu asta caut într-o carte. Pentru că acțiune-acțiune-acțiune poate avea oricine, orice scriitor. Dar eu nu scriitor de-ăla vreau să fiu. Pentru mine, a fi scriitor înseamnă a scrie altfel decît își povestesc doi vecini un film. Înseamnă a mărita cuvintele, cum zicea Arghezi, dacă mai țin bine minte, înseamnă să scrii în așa fel încît să doarmă omul cu cartea ta sub pernă, s-o țină cu săptămînile pe noptieră și cînd i-e dor de-o mîngîiere, de-o vorbă bună să deschidă cartea aia și să citească la întîmplare cîteva rînduri, o pagină, două. Mi-au spus cîțiva oameni că au pățit chestia asta cu Așteptînd-o pe Sara și pentru mine asta a însemnat mai mult decît toate recenziile din lume. Pentru că de-aia public. Să citească omul din cărțile mele de drag. Nici de plictiseală, nici de curiozitate… ci de drag. Așa cum și eu scriu tot de drag. Că de drag scriu, îmi place să scriu, mă bucur cînd scriu, e o sărbătoare scrisul pentru mine. Păcat că nu prea țin sărbătorile…

 

S. Ş.: Ai fost tradus în limbile engleză, maghiară, croată, daneză, bulgară, franceză, cehă. Ce beneficii îi aduce unui scriitor traducerea în alte limbi decît cea maternă?

M. H.: Plus spaniolă și japoneză, dar povestirile astea încă n-au apărut. Beneficii? Niște americani au vrut să-mi trimită bani, dar le-am cerut reviste. Mă speriase cuvîntul paypal… Era prin 2000 parcă. Sau 2004? Traducerile te fac cunoscut în lume. Din nou te simți scriitor, că așa e normal, ca scrierile să ajungă în toată lumea. Dar noi, românii, mai avem mult pînă să ajungem cunoscuți în sefeul mondial. Important e însă că se poate. Eu am reușit la un anumit nivel și sper să mi se mai întîmple. Și l aalte niveluri. Ba chiar am reușit și cu alții, de pildă Costi Gurgu a apărut într-o antologie scoasă de danezi pentru Euroconul din 2007, Ona Frantz și Roxana Brînceanu au apărut recent într-o antologie de SF est-european în Japonia (România e singura țară cu două texte), o antologie în care publică și sîrbul Zoran Zivkovic, și cehul Mihal Ajvaz. Poate ar trebui să mă fac agent… Cu cît mai mulți români publicați afară, cu atît se aude mai des și mai consistent de sefeul românesc. Și asta ajută pe toată lumea. De pildă Michael Iwoleit, din Germania, cu care mă conversez de vreo cîțiva ani și care mi-a publicat recent o povestre în InterNova, spune că îi place tare mult sefeul românesc. Am să-i mai trimit povestiri românești, așa m-am înțeles cu el. Și mai am niște proiecte internaționale, dar toate la vremea lor.

 

S. Ş: Ai fost redactor-şef al Editurii Tritonic şi al mai multor reviste de literatură SF. Ce calităţi presupune munca de redactor?

M. H.: Să știi limba română, să ai un simț al limbii, dacă ești scriitor să-ți poți ține în frîu această calitate în tmp ce redactezi, ca să nu transformi textul lui X într-un text scris de tine, și… dacă ai responsabilități în selecția textelor (sau a cărților, dacă e vorba de o editură) îți trebuie fler. Trebuie să ai nas, să simți unde e tînărul talentat pe care să-l publici (bine e să-l și urmărești, să-l publici și mai departe), să simți titlurile care pot fi bestsellere…

 

S. Ş.: Dintre toate textele de proză publicate  pînă în prezent, care crezi ca îţi defineşte cel mai bine stilul?

M. H.: Huca (publicată în Galileo 3) și Microtexte (publicată în Povestiri fantastice) pe de o parte, Calistrat Hadîmbu (publicată în antologia Steampunk. O nouă revoluție) pe de alta. Sînt ultimele scrise, exprimă ceea ce sînt acum, ca scriitor. Și cred că dacă am lua ceea ce au aceste trei texte în comun am obține exact esența a ceea ce sînt.

 

S. Ş.: În ce direcţie crezi că se îndreaptă literatura romînă în prezent?

M. H.: În direcția Vest.