6 august, dimineața. Mă usturau ochii de la colbul de praf de pușcă. În depărtare încă se mai auzeau tunurile artileriei germane. A rămas doar sânge, praf și cochilii goale de oameni. Totul a fost spălat cu sânge. Încă mai am sub unchii sânge închegat… Copacii ce cresc peste ani vor purta stigmatele acestei bătălii. Am săpat toată dimineața gropi comune. A murit Ignat aseară. Și el, și tot plutonul de mitralieriști pe care îl comanda. Eu am scăpat și mai am o zi de trăit în infern. România pare acum un vis demagogic, irealizabil, că nu ne-a mai rămas decât o fâșie de pământ, dar pot muri pentru iluzia acestei libertăți. Tatăl meu, mama mea au murit în bombardamentele din București. Interesant e că în timp ce săpam gropi am avut o revelație: cu cât mă duceam mai jos, cu atât părea că ascund mai bine dovezile acestei crime mârșave. Oricum, mi-am păstrat obiceiul căpătat cu câteva bătălii în urmă. E ceva mai puternic decât un instinct, e o obsesie: strâng cu perseverență limbile camarazilor ce mor. Le păstrez în ranița mea pe toate. Un gând lăuntric mă face să acționez așa.
Azi noapte când se terminase bătălia am văzut o pisică care bântuia frontul. Pentru o secundă am avut certitudinea că era moartă, apoi mi s-a părut doar că era om. Ni s-a ordonat să rămânem pe poziții și în această noapte, întrucât o să urmeze atacuri multiple. La 11:30 voi ieși din post și voi dormi. E o odihnă binemeritată, mi-aș dori să fie eternă… N-am reușit niciodată să leg relații cu oamenii de pe front. Mizantropia, dragostea prea mare de viață pe care o au mă fac să-i disprețuiesc. În război nu mai e același timp, pentru că aici poți adormi. E un soi ciudat de liniște a frontului între salve de tunuri, clănțănit de gloanțe, țipetele îndurerate ale soldaților eviscerați de obuze… Toate creează o simfonie macabră a deziluziei ideale.
Mă trezesc ca de obicei în țipetele comandantului peste câteva ore. Acum era altceva. După mult timp începusem să visez, dar cred c-a fost mai mult o viziune totuși: eram în satul meu natal, în cimitir, sub o boltă funerară și fumam o țigară, așteptându-l pe tata. Tata n-a mai apărut, însă, în vis… în locul lui a venit un general care mi-a spus că murise în războiul de independență. Fusese executat pentru trădare. Mi-a spus ca știe planurile germanilor și că are arma supremă care îi va înfrânge definitiv, că războiul e ca și câștigat dacă-i urmezi instrucțiunile. După, a mai apărut un general, care părea în comă, din aceeași conflagrație. Mi-a spus să am încredere în primul, căci patriotismul fără încredere și devotament nu va avea niciun rezultat. Am cerut detalii despre cum aș putea fi erou; ei mi-au spus că eroismul nu există, e doar o sumă de acțiuni inconștiente posibile mânate de dorința furibundă a conducătorilor, că doar sacrificiul suprem săvârșit într-o deplină conștiență denotă claritatea, eroismul. Urma să vină al treilea general și cerul s-a întunecat brusc. O întunecare gălbuie. O întunecare așa cum se întunecă ultima dată. Întunecarea unei simfonii de pian cu guler spart. A venit îmbrăcat într-o uniformă neagră cu multe stele roșii, nu-i vedeam fața. Avea o ciudată mască de sticlă mată. A vorbit cu primii doi generali într-o limbă ce semăna cu daca. Oricum nu am înțeles nimic… Apoi cu un glas gutural și plin de ecouri mi s-a adresat mie. Mi-a spus că sunt cel mai brav soldat și că eu voi putea înclina balanța bătăliei, dar, cum totul se face cu efort, mi-a spus că nu trebuia să încalc cuvântul lor și să nu pun nicio întrebare. Mi-a explicat că la marginea satului Doaga, în care se afla regimentul meu, acum se află o pădure. Dacă mergeam spre vest, în pădure, doi kilometri, aveam să dau de un indicator forestier ce seamănă cu două cruci încârligate cu mai multe brațe și trebuia să sap la rădăcina copacului de care era prins acesta până aveam să găsesc o cutie mare, neagră, din lemn: un cufăr, mai exact. În interior vor fi fost o carte, o hartă, un recipient pentru lichide închis și o armă. Trebuia să beau conținutul recipientului, apoi să citesc cartea și să aștept ziua atacului germanilor. Trebuia să am în permanență la mine arma și harta și să nu mă sperii dacă harta avea să treacă prin obiectele solide. Mi-a dat și un termen limită, spunând că e ultima șansă, că ar fi bine să acționez chiar în noaptea asta. Am spus că nu voi primi niciodată un program liber acum, în prim atac, iar ei au rezolvat problema spunând că trebuia să plec fără să anunț și nu avea să mi se întâmple nimic. În cazul în care aveam să mă întâlnesc cu vreun soldat ce va încerca să mă oprească din drum, trebuia să-i spun parola „vittra”. Asta era tot ce-mi puteam aminti din vis, apoi corpurile celor trei generali s-au dematerializat sub ochii mei. Când m-a trezit comandantul, germanii se aflau în plină ofensivă. Am fugit cât am putut de repede spre pădure. Auzeam focuri de arme la tot pasul și mii de ochi parcă mă pândeau. Prin șuieratul gloanțelor și fumul gros de la incendii m-am orientat cu greu și folosind o busolă veche am pătruns în inima pădurii. Părea că nu se mai sfârșește drumul, că nu voi găsi niciodată semnul și că totul fusese o născocire a minții mele. Mă simțeam ca un nebun afectat prea tare de traumele războiului, care se ia după ce visează noaptea. Am renunțat, dar mă rătăcisem în pădure și mi-era frică să ies la marginea ei pentru a nu da nas în nas cu germanii. Am văzut o umbră mare ce trecea peste pădure și, când m-am uitat în sus, deasupra pomului sub care stăteam am văzut marcajul forestier indicat. Mi-am luat lopata din raniță și am început să sap într-un ritm alert. După o oră am dat de ceva ce părea a fi pământ foarte tare. Era însă capacul cutiei. Am lărgit groapa până am reușit să scot cufărul, căci era destul de voluminos. Partea superioară era acoperită cu sticlă și era închis cu un lacăt ce mi s-a părut foarte complicat. Aproape că radia… Și pocnea la intervale mici de timp. Am scos pistolul de la centură și am tras de câteva ori în lacăt în speranța că-l voi deschide; acesta a rămas neclintit, așa că nu am găsit altceva mai bun de făcut decât să rostesc parola pe care mi-au spus-o cei trei generali. În acel moment strălucirea stranie de la început a încetat și lacătul a căzut. Am deschis cutia… Spre uimirea mea interiorul era vopsit în tricolor. Am găsit recipientul metalic de formă ovală și l-am clătinat ușor. Părea a fi cam jumătate de litru de lichid. Mi-am pus în raniță harta și cartea, iar ceea ce trebuia să fie arma era cel mai neobișnuit lucru pe care-l văzusem: avea patru țevi paralele dispuse circular, legate la un cub ce se-ncheia cu un segment asemănător tocului pistolului pe care-l foloseam și eu. Pe partea inferioară a acestuia era un buton, am presupus că era cel de activare. Nefiind foarte voluminos, l-am băgat în buzunarul interior al mantalei. M-am cățărat apoi în pom, am luat indicatorul cu semnul norocos și l-am așezat în cufărul pe care l-am băgat în groapă și i-am dat foc cu amnarul.
Așezat la marginea focului, mi-am aprins o țigară. Mă gândeam cât de inexplicabil e ce s-a-ntâmplat: un vis, un produs al creierului meu surmenat, mi-a oferit informații exacte, reale, neverosimile în primă fază. Am început să cred că trebuie să iau în calcul din ce în ce mai mult fantasmele cu care am luat contact. Mă-ntrebam dacă mi-a observat cineva lipsa și dacă voi fi acuzat de dezertare și înaltă trădare. Aș și putut explica situația, dar oricum era necredibilă și, chiar și în acest fapt, tot m-aș fi făcut vinovat de nesupunere. Aș fi fost adus în fața plutonului de execuție, nu aș mai fi avut nicio șansă, mi-au spus generalii… Eu eram pionul esențial. Aproape că întreg războiul s-a bazat pe mine. M-am îndreptat agale spre locul unde ne fusese tabăra și am observat că era în plină retragere. Hărmălaie, agitație, răniți, superiori care cedau psihic ca niște lăcuste muribunde. Era doar colțul de rai al unui război de netrăit. M-am prezentat în fața șefului meu de pluton, i-am spus c-am fost în luptă, nu m-a crezut și-am fost arestat pentru două zile – timp în care ne-am retras aproximativ zece kilometri.
Acum înțelegeam de ce trebuia să mă grăbesc și de ce fusese ultima mea șansă, dar și în ultima noapte de arest am visat. Am visat ceva mult mai frustrant, răscolitor, mai spectaculos decât generalii cimitirului. Auzeam necontrolat țipete în timp ce dormeam, iar apoi imaginea din mintea mea s-a clarificat treptat și am văzut o fântână văruită în alb și lângă ea o femeie. Emana o frumusețe nepământeană, ce izvora din ochii ei imenși și verzi. Părul negru îi acoperea tâmplele, curgând lin spre șoldurile pronunțate. Avea nasul acvilin, timid, între pomeții obrajilor. Era îmbrăcată cu o rochie croită perfect, portocalie-cărămizie, ce cădea valuri valuri peste coapsele ei. O priveam și ea a dat sens răspunsurilor unor imagini; nu putusem cu ochii minții să vizualizez până atunci nimicul, infinitul și perfecțiunea, însă cea din urmă mi se desfășura acum privind-o pe ea. Mă îndrăgostisem iremediabil de entitatea ce părea a fi o parte din mine pierdută în copilărie și alchimizată spre viitor. Reușeam să empatizez cu ea fără a-i adresa vreun sunet, printr-o legătură aproape chakrică. Stăteam și o contemplam neputincios în fața definirii unor concepte supraumane ca ea. Am vrut să m-apropii, dar imaginea s-a întunecat brusc și am devenit conștient în lumea teatrului de război.
Ghiulele, cartușe și alte limbi ale camarazilor căzuți – cam atât s-a petrecut în următoarele zile… Abia așteptam să ies din post și să adorm, pentru că nu îmi mai păsa de pericolul morții ce pândea la orice pas. Ea era moartea… Eu așa cred. Și-mi iubeam moartea aproape necrofilic. În fiecare vis eram mai apropiați. Ajungeam să stau cu ea în brațe tot visul și să ne sărutăm sub o lumină venind din nicăieri, scrijelind talpa netedă a realului, confundându-mă pe mine cu reflexia umbrelor din fântână. Niciodată n-a vorbit cu mine. Monologam ore întregi în fața ei, îmi povesteam viața, insuccesele, frustrările, iar ea tăcea, uitându-se ca la un gândac de pe tăișul lui Excalibur. Am crezut că e mută, adică am crezut că are un handicap… mai exact speram să nu aibă limbă, pentru că eu strâng limbi în raniță. Divinizam inflexiunile ei mimetice, sincretismul ritualului nostru. Am sesizat granița fină dintre distopia reală în care eram țintuit și pușcăria paradisiacă pe care mi-o construisem aici, la marginea oceanului încercărilor. Apoi au urmat nopți cu vise triste. Trecuse o săptămână în care nu ne mai întâlnisem deloc, nici măcar metafizic, și mi-era dor de ea. Avusesem numeroase coșmaruri care mai de care mai cumplite. Într-una din nopți am visat că eram pe câmpul de luptă pustiu, undeva în „țara nimănui”, și apăruse un soldat dușman. Mă simțeam foarte slăbit și aveam privirea încețoșată. Peste un timp, în vreme ce soldatul se apropia de mine, am început să-mi vomit camarazii. Ieșeau contorsionați din esofagul meu și începeau să lupte cu alți soldați inamici care apăreau ca prin minune. Am vomitat jumătate de batalion, toți colegi care muriseră. Într-un alt vis mă aflam într-un castel medieval și aveam misiunea de a cotrobăi încăperile până ce voi găsi plutonul de elită inamic. Am ajuns în sala bibliotecii și m-am urcat pe unul dintre cele mai mari rafturi. Am sărit din raft în raft o lungă perioadă, până când am dat de un zid și am sărit din nou, trecând prin el. A urmat o cădere continuă și o ciudată stare de imponderabilitate. După un timp părea că mă fărâmițez, că mă dizolv, că sucombez sub propria-mi greutate și am devenit claustrofob. M-am trezit cu niște dureri de cap cumplite. Frontul avea o monotonie activă, o entropie generalizată ce se putea rezuma. Războiul era doar tragic, nu și palpitant; noaptea era mult mai teribilă pentru mine decât operațiunile de pe front. Ziua omoram fără să îmi pese, nu-mi părea că mai ucid oameni. Mi se părea mult mai importantă soarta unui balon de săpun. După o săptămână, ațipind în tranșee, m-am visat într-un cimitir asemănător cu cel de-acasă. Căutam ceva… nu-mi pot aduce aminte ce, și mă perindam printr-o groapă înaltă – gropile erau toate deschise. Ciocăneam liniștit în cruce și mă aruncam asupra cadavrelor în stări diferite de descompunere. Voiam cu orice preț alt cod, care habar nu am la ce îmi folosea. La un moment dat am intrat in cea mai mare groapă și, când am ajuns pe fundul ei, acesta s-a surpat și am căzut într-o altă groapă, apoi în alta, apoi în alta… până când am ajuns să călăresc o rață. Mergeam pe o mare făcută din șuruburi și cuie. Apoi am ajuns la un vulcan care scotea lavă și uniforme de soldați… și m-am trezit țipând, se pare că mă arsesem în ciocul raței. Puteam face o anamneză succintă a viselor mele.
Am hotărât că era momentul să urmez instrucțiunile date de generali, așa că, într-una din nopți, în loc să adorm ca de obicei, am deschis recipientul pentru lichid, l-am dus la gură și l-am dat peste cap, apoi am început să citesc din acea carte și, în timp ce citeam, în fața ochilor mi se desfășurau imagini ce păreau foarte reale. Auzeam o voce stridentă, subțire, care îmi explica ce aveam de făcut. În următoarea zi trebuia să intru în luptă ținând harta foarte aproape de mine. Pe ea urma să apară o licărire, un semnal luminos pe care trebuia să îl localizez. În locul indicat de semnalizator se afla o persoană pe care trebuia să o omor cu arma respectivă. Mi-au explicat modul de funcționare al armei: trebuia să scot partea inferioară detașabilă, care se transforma într-un recipient în care urma să introduc limbile pe care le țineam în raniță de ceva timp. Prima întrebare care mă frământa se rezuma la felul în care am conștientizat aceste informații care veneau ca un flux spre mine și pe care le receptam ca cea mai naturală senzație din lume. Începeam să aud un zgomot de tobe și țipete venite parcă din gurile iadului să conteste viața. Simțeam suferința a o mie de Iisuși crucificați pe un eșafod medieval încrustat în turlele unei biserici. Eram stilou, eram praful coardelor de zeu, eram victoria supremă a provinciilor împotriva tiraniei habsburgico-germane. Eram stâlpul care susținea norul decadent al înfrângerii lor, eram unirea ce venea agale pe Marea Siretului. Sufeream odată cu icoana credinței dezrobirii. Doar urlete și blesteme, ploi de acid peste ventriculele mele.
Mi-am revenit peste câteva ore, amețit, întrucât se făca apelul. Ni se ordona atacul la baionetă. Am aflat că avem pierderi masive și că șansele de reușită scădeau asimptotic. Miam scos din raniță harta care începuse deja să lumineze. Era, însă, o lumină pe care o auzeam, pe lângă faptul că o vedeam. O și simțeam. Era proiectată în creier, nu trebuia să mă uit prea mult pe hartă. Retina mi-era străpunsă de fotonul care nu fusese descoperit încă. Eram ca o broască proaspăt despinalizată, căutând parcă sanctuarul cojilor de nucă de pe front. Mă apropiam din ce în ce mai tare, iar pieptul îmi ardea. Sufeream de o iritație pe piele și brusc păream izolat. Ridicând privirea, am țintit locul unde trebuia să ajung – era lângă un tun. Alergam parcă printr-un tunel de timp; părea că restul lumii era un organism ce se mișca mai încet. Vedeam harta României Mari cum mi se contura în palmă, în ochi, în inimă, în sânge, chiar și în tunelul în care alergam. Simțeam răsunetul strigătului la unitate, simțeam descompunerea emfatică… Brusc m-am oprit. Gloanțele îmi șuierau pe la tâmple. Am desfăcut ranița, am scos săculețul în care păstram limbile. Mai rămăseseră câteva zeci utilizabile. Din buzunarul interior al mantalei am scos arma, am detașat partea ei inferioară, pe care aș putea-o numi încărcător, și am băgat în ea, pe rând, limbă cu limbă. Mă așteptam ca la un moment dat să nu mai fie loc, dar, spre surprinderea mea, spațiul din interior părea infinit. Am pus toate limbile pe care le aveam și am pornit cu flinta pe umăr și noua armă în mână. Mai aveam câțiva metri până la tun și am văzut cine stătea pe el. Am resimțit o profundă tristețe ce izvora din cele mai intime planuri interioare. Era iubita mea… Fantasma de care mă îndrăgostisem nebunește și pe care mi-aș fi dorit să o întâlnesc în realitate cu orice preț… acum se părea că nu chiar cu orice preț. Era îmbrăcată într-o salopetă verde închis. Se uita la mine cu ochii înlăcrimați, emanând dragostea ce mi-o purta și ea. Atunci în jurul meu se umpluse de soldați ai armatei noastre care încercau să se apropie de ea, dar picau ca doborâți. Le picau părul, unghiile, le apăreau infecții în ochi și mureau aproape imediat cum apăreau, dar veneau alții… Armata noastră dădea dovadă de o vitalitate și numerozitate pe care nu o cunoscusem. Mă blocasem știind care mi-era misiunea și am început să urlu în timp ce îmi mureau colegii. Am înțeles că nu mai era loc de dat înapoi. Am căutat estul, m-am închinat la cer, la pământ, la toate văzutele și nevăzutele, am ochit… și am tras. Din ciudatul instrument pe care-l țineam în mână nu au ieșit gloanțe, nu s-au auzit sunetele ciudate, ci a ieșit doar un flux luminos puternic, roșu-aprins, fierbinte, care aproape că a… dizolvat-o. Nu am mai apucat să întorc capul, pentru că din tunul pe care stătea s-a tras. Am simțit ghiuleaua lovindu-mă din plin și am căzut…
Bravul nostru soldat s-a trezit pe o navă spațială deasupra pământului. Era într-o stare de semi-viață indusă și nu se mai putea face nimic pentru el. Fusese unul dintre puținii oameni din bătălie, restul erau clone ale armatelor Imperului Shaaran, care se înfruntaseră pe Pământ cu civilizația milenară a călătorilor prin continuul realului, Nardulak. Fusese un război sfânt și greu, iar Împăratul-zeu al galaxiei decretase acum independența rasei umane. Războiul va mai reveni doar când nu vom fi în stare să ne garantăm obiectivitatea, când oamenii vor forța echilibrul hegemonic…
