GSF banner01-650

          Chiar și cei mai înfocați fani ai genului zombie apocalypse nu pot nega explozia temei în diferite poducții după anii ’80. De la filme la cărți la jocuri video la meme-uri pe internet, conceptul de zombie s-a infiltrat în cultura pop până la suprasaturare. În literatură, tematica zombie a devenit în mare parte clișeică, fiind atât de des tratată până în punctul banalizării structurii, cum s-a întâmplat și în cazul sf-ului cu roboți. Sunt puține elemente care ar mai putea fi considerate inovative în cadrul genului. Din acest punct de vedere se distinge Mândrie + prejucată + zombie (Leda Edge, 2016) de Seth Grahame-Smith, publicată în România în traducerea Roxanei Olteanu. Autorul reușește să se distanțeze de formulele uzate, pastișând într-o manieră tipică postmodernismului consacrata carte Mândrie și prejudecată de Jane Austen.

mandrie-prejudecata-zombi_1_fullsize          Firul narativ îl urmărește aproape fidel pe cel al lui Austen, cu excepția faptului că este transpus într-un univers alternativ, într-o Anglie în care molima îi readuce la viață pe cei morți, transformându-i în ”nenumiți”. Luptându-se pentru supraviețuire de mai bine de jumătate de secol, nobilimea a fost nevoită să se adapteze unui nou stil de viață, care îmbină finesse-ul cu competențele în artele marțiale. Astfel,  privilegiul oferit de statutul social le permite surorilor Jane și Elizabeth Bennet să-și perfecționeze arta mânuirii săbiei în cadrul ordinului Shaolin. Similar, pe domnul  Darcy îl precede reputația de zombie killer (”care spuneau că a ucis peste o mie de nenumiți de la căderea Cambridge-ului”).

          Ierarhia socială se regăsește în capacitatea de a supravițui mediului ostil, care totodată contrastează cu reacțiile nobililor față de nenumiți. Repulsia lor se manifestă fizic în diferite pasaje, care, deși introduse ca și element ludic, sunt neverosimile și patetice (”Apoi s-a ocupat rapid de decapitarea servitorilor morți, moment în care domnul Bingley a vomitat în palme, din politețe”). În aceeași măsură, apariția dramatică a nenumiților urmează aceeași structură clișeizată de filme: punctul culminant este deseori perturbat de ”un țipăt teribil”, menit să țină publicul în suspans. Evenimentele în cauză pretind o scenă de luptă a la Hollywood, iar abilitățile demne de ninja ale surorilor pot fi chiar vizualizate cu ajutorul ilustrațiilor prezente în carte. Din punct de vedere cultural, nobilimea și efortul fizic sunt atât de rar asociate, încât pasaje precum ”Elizabeth și-a ridicat fusta, fără să mai țină cont de  decență, și a trimis o lovitură puternică direct în capul creaturii.” par mai degrabă patetice decât ludice. În capitolul al 18-lea, domnul Darcy, domnul Bingley și Elizabeth se află în prezența a doi nenumiți, care au decimat o duzină de servitori, dar în loc să-i asalteze, cei trei debat polemici estetice: ”un șir întreg de tarte, fructe exotice și plăcinte, din păcate pătate acum de sânge și creieri, și deci inutilizabile.” sau ”(…) îmi vei lăsa onoarea de a mă ocupa de această chestiune nefericită de unul singur. Nu mi-aș ierta vreodată dacă ți-ai păta rochia.”. Absurdul acestor scene contrastează cu descriile lungi ale unor evenimente banale, precum modă, măritiș sau plimbări.

          Autorul fetișisează cultura asiatică, în principal prin luptele marțiale. Nu se reflectă doar în tehnicile  Shaolin ale surorilor Bennet de a mânui sabia, ci și armata de luptători ninja instruită la Kyoto a lui Catherine de Bourgh. Tot Catherine are prejudecăți împotriva lui Elizabeth, din moment ce ea nu a fost instruită de un samurai, ci a preferat să fie antrenată de un maestru chinez.

          Seth Grahame-Smith poate fi acuzat într-o oarecare măsură de lipsă de inventivitate, folosindu-se de povestirea lui Jane Austen aproape în întregime, adăugând zombie și ninja pe-alocuri și introducând mici referințe intertextuale cu tentă parodică. Tratarea cărții prin împletirea a mai multor subgenuri salvează de la clișeu și repetitivitate, însă decizia de a îmbina o operă clasică cu zombie și ninja într-un stil satiric duce la supralicitarea elementelor până în punctul unui kitsch. Privită printr-o prismă ironică, menită să accentueze reitererea unor structuri și teme fumate, lectura poate fi ademenitoare. Mândrie și prejudecată ar putea fi interpretată ca o scuză pentru a parodia violența și carnalitatea aferente celorlalte două subgenuri. Reprezentarea aproape persiflatoare ale nenumiților ca și simpli mâncători de creiere îi detașează de dramatismul transformării în zombie regăsit, spre exemplu, în binecunoscutul serial The walking dead. Ba mai mult, nenumiții par lipsiți chiar și de simțurile primare, evident fiind în scena în care domnul Darcy le întinde ca și capcană conopidă, cu care ei să se desfete în loc de creiere.

          Pentru fanii operelor canonizate, Mândrie + prejudecată + zombi pare un mash-up ieftin și neinspirat. Transformarea personajelor în figuri caricaturizate, alături de elementele umoristice nu prea reușite și măceluri mai degrabă ilare decât cumplite, pot face lectura intolerabilă pentru cei obișnuiți cu ”cultura înaltă”.

           Citită ca pe un pamflet, Mândrie + prejudecată + zombi oferă o perspectivă auto-ironică asupra literaturii ”de nișă”. Absurdul și excentricitatea multor pasaje deconstruiesc formule clasice, care sunt apoi introduse într-o carte, care pe cât e de proastă, pe atât e de bună.