Leacul

Sunt ecuaţii ce dau drept sigură existenţa vieţii în galaxia noastră. Universul e atât de mare, cu atât de multe stele, cu atât de multe planete, încât, matematic, pare imposibil să fim singuri. Oare cum ar arăta cei care ne sunt vecini? Mă rog, vecini foarte îndepărtaţi, cel puţin din punctul nostru de vedere.

Am trimis în spaţiu sonda Voyager 2 cu un disc de aur ce conţine o grămadă de informaţii despre noi, de la gestaţie, localizare, până la muzica deosebită a unor genii. Mari boi am fost. Acum culegem roadele acestei expediţii. Era un savant care spunea că drumul cel mai scurt dintre 2 puncte nu e linia dreaptă ci apropierea planurilor. Dacă există  o rasă ce stăpâneşte  mecanismul ăsta, noi ajungem la mila lor.

Mă rog, deviez.

Cert e faptul că în dimineaţa zilei de 24 octombrie 2050 s-a anunţat pe toate posturile de ştiri că un obiect  ciudat orbitează planeta suprapopulată numită Terra. JPL nu a precizat ce anume era acest corp, dar toţi astronomii amatori au început postările pe net. Eu nu sunt un tip profund, mereu am luat viaţa aşa cum e ea, superficială şi plină de neprevăzut. De data asta însă am fost atent la tot ceea ce a fost scris referitor la acest subiect.

Telescopul meu mi-a arătat foarte clar că în jurul Pământului orbita ceva ce semăna cu sonda Voyager 2. Era mare, sferică şi emitea într-o frecvenţă foarte joasă. Nu am putut decodifica transmisia dar am înregistrat-o. Mă ocup cu studiul radiaţiei cosmice de ani de zile şi am trimis laboratoarelor consacrate multe date în acest timp, dar aşa ceva nu am mai văzut. Eu nu am acces la chestiile secrete dar un mesaj de la patronul Bisericii Catolice m-a pus pe gânduri: să nu vă fie frică de extratereştri pentru că şi ei sunt creaţia lui Dumnezeu. Frumos, nu? Aproape ca axioma aia din erezie: ne-a convenit de minune mitul lui Hristos… Sunt un teolog în interior.

Cum dracu vom face noi faţă unui atac al unei specii mai evoluate? Nu se ştie. Avea dreptate profesorul Hawking: să nu credem că toate speciile din Univers sunt paşnice… Poate o rasă care e în căutare permanentă de resurse ar fi interesată de planeta asta. Dacă au reuşit să intercepteze sonda în care noi ne-am pus atâtea speranţe, să o modifice şi să o trimită înapoi, înseamnă că sunt mai evoluaţi ca 15 miliarde de bipede ce se cred stăpânii adevărului absolut, nu? Din spaţiu nu se văd graniţele. Ar trebui, în situaţii de criză majoră să acţionăm unitar.

Vă daţi seama că toţi sateliţii, cu toate camerele lor de luat vederi, au fost orientaţi spre acest corp ciudat ce orbita arogant la o sută şi ceva de kilometri de solul unei planete uimite. Din primele cercetări s-a stabilit clar un singur lucru: lipsea discul de aur pe care noi am inscripţionat tot felul de chestii. În locul lui era o structură piramidală dintr-un material ce strălucea frumos, dar lipsit imagini. Ce ar trebui să înţelegem din asta?

Sonda stă pe orbită de câteva săptămâni fără să se întâmple nimic. S-a încercat o abordare dar un câmp de forţă ciudat nu a permis apropierea la mai puţin de un kilometru de ea.

Telefonul meu suna permanent. Toată lumea îmi cerea să cuantific radiaţiile şi să fac un raport cât mai complet, în cel mai scurt timp. Ce dracu să scriu în el? Că nu există o definiţie a radiaţiei pe care eu o înregistram? Am încercat să caut un tipar, o repetiţie, orice, dar nu am găsit. Suntem orbi în faţa acestui fenomen. A mai durat câteva zile compania sa, apoi a început să se îndepărteze cu o viteză extraordinară. La jumătatea distanţei dintre Marte şi Pământ, pur şi simplu a dispărut. Pentru toate serviciile ce se ocupau de fenomenele spaţiale şi securitatea planetei a devenit clar faptul că urma un contact. Sonda a fost trimisă pentru a culege informaţii şi pentru a determina vulnerabilităţile rasei ce s-a oferit pe tavă.

……………………………………………………………………………………………

Şi a venit vremea să ne confruntăm cu altă specie, fără să fim pregătiţi, fără să avem o tehnologie avansată, fără să avem unitate. La câteva luni după incidentul cu Voyager au început din nou să apară postări pe internet de la astronomi amatori. Ca măsură de siguranţă aceste date au fost şterse constant de către toate organizaţiile secrete guvernamentale dar la un moment dat au fost depăşite de situaţie. Lumea întreagă a aflat că o structură construită vine către Pământ şi nici o autoritate, fie ea de conducere sau academică, nu ştia ce anume era.

Telefonul meu a sunat în draci zilele alea. Am fost convocat chiar la o întrunire secretă cu capetele luminate ale planetei. S-a pus pe rol scenariul cel mai rău: cel în care eram atacaţi.

Militarii au prezentat potenţialul de distrugere global, au făcut o hartă cu tot felul de adăposturi construite pentru o eventuală iarnă nucleară, savanţii au lansat ideea că pot obţine, prin recombinare genetică, hrană pentru o perioadă mare de timp, medicii au arătat ce măsuri se pot lua în cazul izbucnirii unor epidemii. A fost un moment deosebit acest consens, doar că era valabil pentru maxim 10.000 de persoane, asta fiind capacitatea maximă a adăposturilor. De restul populaţiei nu era nimeni curios, ca să parafrazez un limbaj neconvenţional din vestiarele sălilor pe unde am executat eu tot felul de sporturi.

Ştiţi ceva? Mi se rupe de toate astea şi de planul lor genial. Pentru mine era clar faptul că nu va supravieţui nimeni aşa că am dat din cap a aprobare şi când mi-a venit rândul am fost sobru în exprimare. Le-am spus că tot ceea ce a înregistrat laboratorul meu nu se regăseşte în nici o teorie de pe Pământ şi că, cel mai probabil, vom fi expuşi la anumite radiaţii cu consecinţe necunoscute asupra biologiei umane.

Tot acest sfat la ceas de taină şi ascuns de priviri indiscrete s-a încheiat cu ordine clare din partea generalilor: în câteva ore, fiecare din noi va fi luat de acasă de către o echipă de servicii secrete şi transportat în adăpostul repartizat. Uşile masive din titan se vor închide pentru mult timp. De acolo urma să vedem ce se întâmplă dar, atenţie, fără să intervenim în vreun fel, pentru a nu ne demasca locaţia.

Toată situaţia asta era o mare lăbăreală. Vă daţi seama că în cel mai delicat moment al vieţii de pe Terra toţi conducătorii nu aveau să fie de găsit. Turma va fi lăsată la dispoziţia lupilor.

Eu nu am vrut să dau bir cu fugiţii aşa că am avut grijă sa nu fiu acasă la momentul stabilit. Nimeni nu mă va căuta pentru ca ordinele erau foarte stricte în privinţa respectării planului. Mi-am băgat picioarele în ideea asta a lor. Dacă tot era să dau colţul, măcar să particip la spectacol. Cum să pierd aşa ceva?

M-am plimbat aiurea prin oraş, observând comportamentul semenilor mei. Mulţi turbaţi sunt pe lumea asta… Chiar am avut o clipă de bucurie gândindu-mă că vom fi şterşi de pe faţa pământului. Fanaticii religioşi au umplut bisericile sau casele lor de rugăciune, fiecare cult ce până acum a promis enoriaşilor adevărul absolut, avea propria versiune despre modul în care divinitatea va interveni în favoarea noastră. Fanii sf-ului s-au urcat pe blocuri în speranţa că vor vedea ceva nave… Ce să mai spun? Isteria era generală.

Pe străzi erau tot felul de patrule care încă mai ţineau în frâu pornirile sadice ale populaţiei. Vă daţi seama ce se va declanşa în momentul în care va începe atacul din spaţiu? Pentru că sunt sigur că asta urmează, o invazie. Sângele va curge valuri şi chiar nu ştiu cine va face mai multe victime: ei sau noi? Fiinţa umană, nestăpânită, ajunge inevitabil la foc, bâtă şi instincte.

Sms-uri ciudate curg pe telefonul meu. Majoritatea de la prieteni îngrijoraţi care îmi cereau sfaturi, dată fiind legătura mea strânsă cu JPL. Nu am timp să le răspund însă. Ce să le spun, mă rog? Că treaba e groasă şi că nu avem nici o şansă?

Accesez serverul laboratorului meu. Mă conectez instantaneu la tot ceea ce s-a mai înregistrat. Îmi ies ochii din orbite de uimire. După nivelul radiaţiilor îmi dau seama că pe orbita Pământului a ajuns un … cum dracu să spun… roi?

Cred că ăsta e cuvântul potrivit. Un roi de corpuri imense. Închid aplicaţia şi mă aşez pe o bancă, uitându-mă la cer.

E timpul pentru război…

……………………………………………………………………………………………….

Cum era de aşteptat primul gest a fost pulsul electromagnetic. Şi-au făcut bine temele bulangiii ăştia spaţiali. Eu eram în laborator când s-a făcut întuneric, au căzut toate serverele, marea majoritate a aparaturii s-a prăjit.

Gata, nu mai am ce face pe aici. Îmi iau haina, arunc telefonul pe parchet şi mă evaporez din peisaj, după ce mi-am verificat pistolul. Aveam o colecţie de arme destul de avansate dar am ales Coltul clasic deoarece noi doi am trecut prin multe. E timpul să mă transform într-o fiinţă ce împleteşte cu succes inteligenţa cu violenţa deoarece sunt sigur că, mai devreme sau mai târziu, va urma un atac la sol.

Ies din nou pe stradă. Era rece noaptea. Aburi frumoşi însoţeau respiraţia mea, o linişte nefirească mă înghiţea cu fiecare pas pe care-l făceam. Laboratorul meu era într-o zonă izolată, pe culmea unui munte din apropierea oraşului, de fapt metropolei, în care locuiam. Sincer să fiu nu aveam nici un plan dar, din reflex, am căutat compania oamenilor.

Ce forţă are instinctul de turmă…

…………………………………………………………………………………………………

Foc… Combustie generalizată, geamuri sparte, violenţă, jafuri. Anarhie totală, exact cum mă aşteptam. În faţa mea, la 20 de metri, o femeie era înconjurată de 4 indivizi. Hainele ei erau rupte, faţa plină de vânătăi. Râsete…Un hohot de plâns inuman inundă auzul meu.

O lovitură grea şi femeia căzu în genunchi. Unul dintre ei îi smulse fusta, altul bluza.. .O bluză roşie ce pluti un pic în aer apoi căzu în praful unui pământ ce parcă jubila la ideea că nu va mai suporta pentru mult timp diversele atrocităţi ale unei rase cică supreme, mândria lanţului trofic.

Femeia avea coapse frumoase iar lenjeria ei era albă, imaculată. Zbură şi asta, în isteria unor brute biciuite de instinctul primar.

Cu gesturi calme scot pistolul cu amortizor, ochesc fără grabă şi sparg ţeasta celui mai mare.

Sânge, panică…Pregătirea mea militară a declanşat automatismele. Fără nici o ezitare îmi măresc cu încă 3 numărul locatarilor din cimitirul personal. Totul a durat câteva secunde.

Mă îndrept către femeie şi îi întind hainele. Gentleman cum am fost toată viaţa privesc în altă parte cât timp ea se acoperă.

– Mulţumesc, îmi spuse cu un glas sfârşit.

– Să plecăm de aici. Ai pe cineva apropiat la care să te pot duce?

– Nu. Sunt morţi toţi. Dar e un adăpost la câteva străzi mai încolo. Vom fi în siguranţă.

– Arată-mi drumul.

………………………………………………………………………………………………….

A urmat apoi lansarea unor proiectile mari în oceane. Acestea au provocat valuri imense ce au măturat oraşele din zona golfurilor. Astea le-am aflat de la puţinii supravieţuitori cu care m-am întâlnit în adăposturi. 5 miliarde de victime într-o zi. Cam astea erau estimările, după geografia aşezărilor urbane.

Au primit chiar şi un nume atacatorii noştri: ragniţi.

Pe lângă multe povestiri pline de groază, suferinţă şi…umanitate, circula o legendă despre un tip extraordinar ce organiza o rezistenţă. Băiatul ăsta avea aceeaşi viziune ca mine. Era convins că va urma un atac la sol. Ragniţii nu aveau ce face, nu puteau, din spaţiu, să anihileze o întreagă specie deoarece relieful planetei nu permitea asta.

Pe tip îl chema Don şi despre el se spunea că e un savant renegat de breasla lui din cauza unor idei fanteziste pe care a avut curaj să le susţină într-o serie de conferinţe.

Drace, mi-ar plăcea să îl cunosc.

Din ceea ce am văzut eu până acum oamenii s-au înarmat şi s-au organizat în tot felul de structuri paramilitare gata să apere bucăţica lor de teritoriu. Ceea ce m-a impresionat a fost faptul că pedeapsa cu moartea era aplicată pe scară largă în interiorul acestor.. triburi, nu?

Conflicte erau peste tot. Din nou s-au definit părţile: răul şi binele, crima şi compasiunea, furtul şi dăruirea, violenţa şi seninătatea, anarhia şi regula…

Lipsiţi de resurse şi tehnologie ne-am întors la legile naturii.

………………………………………………………………………………………………

– Eu sunt Don… Iar tu eşti?

– Eu sunt un tip care te caută demult. Avem aceeaşi idee despre ce va urma, spun eu încercând să nu mă las sedus de carisma unui tip conştient de valoarea lui.

– Cu ce îmi poţi tu mie fi de folos?

Direct individul. Încep să îl apreciez din ce în ce mai mult.

– Cu logistica. Am pregătire militară, am colaborat cu JPL mult timp, ştiu unele chestii. Tu ce planuri ai de viitor?mă interesez eu

– Planul nostru e simplu. Luptăm cu ei atunci când vor veni aici. Până atunci încercăm să stăm în viaţă.

– Resurse aveţi?

Un zâmbet frumos lumină faţa lui.

– Pentru moment da. Sper sa fie de ajuns. Ce crezi ca se va întâmpla de acum înainte, soldatule?

Ciudat apelativ.

– Toţi suntem acum militari, nu? Doar că lipsesc gradele.

– Organizarea e aceeaşi. Am reuşit să insuflu disciplina unor oameni ce cred ca avem o şansă, ce au o credinţă comună. Nu e mult dar e un început.

– Sincer? Nu cred. Depinde de ce anume vor trimite ăştia acum. E clar că nu vor veni ei . Va fi o treabă robotizată, nu?

– Chiar şi aşa nu vor reuşi să ne omoare pe toţi. Ce anume crezi că vor?

–  Dacă voiau doar resurse nu îşi băteau capul aşa. Era suficientă o înţelegere cu conducătorii. Minereu de care o fi în schimbul tehnologiei. Puteau să ne prostească uşor cu un telefon spaţial sau o lanternă ceva. Istoria noastră e plină de ţepe din astea. Alţii au dat aur pentru sticlă colorată.

– Corect. M-am gândit şi eu la asta. Atunci?

– Poate e doar o corecţie automată. Nu uita că Voyager a fost modificată şi trimisă aici pentru a culege date. Din statistici ce reiese? Că suntem prea mulţi, că poluarea e peste tot, că tehnologia ne guvernează viaţa, că nu am reuşit decât un patetic zbor dincolo de sistemul solar

despre care nu mai ştim nimic de ani buni..

Tipul prinde ideea.

– Să presupunem că există o rasă ce e atât de avansată încât au la dispoziţie miliarde de roboţi care supraveghează planetele lor. Să presupunem că au făcut în trecut greşeli asemenea nouă şi au pus la punct un mecanism sintetic de reglare a evoluţiei, respectând legile fireşti ale planetelor. Să presupunem că în centrul preocupărilor lor se află planetele, nu fiinţele care le colonizează temporar.

Acum e rândul meu.

– Şi să mai luăm în calcul următorul aspect: în reţeaua asta pe care am imaginat-o noi este prinsă o mică sondă ce poartă cu ea informaţii despre un sistem solar în care se găseşte o nestemată albastră. Este înglobată în computerul universal, conectată la o bază de date galactică, la care contribuie şi ea cu ce e inscripţionat pe celebrul disc de aur. Poate ia un virus sau eu ştiu ce de acolo, o scăpare a programului universal, un defect minuscul de soft şi vine înapoi pentru un update. Noi am trimis-o demult în spaţiu. Poate că cei care controlează toată această structură au fost curioşi să afle ce s-a întâmplat pe planeta asta între timp sau poate au vrut doar să ne salute. Deci, vine sonda modificată înapoi după câteva zeci de ani şi ce anume înregistrează?

– Nebunia de pe aici.

– Corect. Noi nu suntem în stare să descifrăm semnalele ei, nu putem răspunde şi ăştia ne iau drept paraziţi ai planetei. Ce faci cu asemenea fiinţe?

– Reduci numărul lor pentru a limita proporţiile haosului ce îl putem produce pe Terra.

– Şi care e primul pas?

– Distrugi tehnologia..

– Apoi?

– Începi exterminarea.

– Iar scopul final?

– Modificarea speciei dominante în conformitate cu tiparul şi modul de viaţă al unor fiinţe ce gândesc în termeni galactici, pentru care timpul e ceva relativ..

– Mă bucur că te-am cunoscut, dragul meu.

– Suntem sinergici. Ar trebui să rămânem împreună să vedem dacă se confirmă ceea ce am judecat noi până acum.

Cam asta a fost toată discuţia noastră.

…………………………………………………………………………………………………..

S-a făcut întuneric în plină zi şi cerul s-a umplut de tot felul de chestii care plonjau fără să le pese de gravitaţie sau de consecinţele ei. A sosit timpul pentru războiul clasic, la sol. Nu ştim ce experienţă au ei, dar noi avem toată istoria rasei dominată de asemenea încleştări în care mulţi au murit aiurea pentru gloria trecătoare a unor tipi ce se credeau zei.

Erau un fel de sarcofage luminoase şi inscripţionate cu caractere ciudate. La contactul cu solul se producea o explozie de intensitate moderată. Cam asta era tot. Ne-am înşelat amarnic în raţionament sau am sărit peste o etapă ce ne dovedea perversitatea ragniţilor. Se profila un atac biologic, cel mai josnic şi mai eficient mod de a asasina. Acum îmi este clar faptul că în interiorul navelor ce au înconjurat planeta nu se află roboţi ci chiar membrii unei rase inteligente ce aveau ca scop modificarea întregii planete după nevoile lor.

Ce măsuri am putea lua noi acum? Nici nu ştim cum anume se răspândesc bacteriile astea ucigaşe sau care e perioada de incubaţie… Bulangiii ăştia stau pe orbita relaxaţi şi se distrează cu beri galactice în timp ce noi crăpăm ca animalele pe aici.

Abia în câteva zile am aflat de la medicii care erau în baza noastră că era vorba despre o boală extrem de contagioasă, cu cale de transmitere aeriană. Redau vorbele lor: mortalitatea este de 100% iar tratament nu există.

………………………………………………………………………………………………

Din toată structura organizată de noi am scăpat doar eu. Habar n-am ce fel de anticorpi produceam dar nici nu mă simţeam deosebit de norocos. Probabil mă aştepta un altfel de moarte. Am ieşit din bază cu un rucsac mare în spate şi câteva arme la gât.

Planul meu era simplu: voi merge încotro văd cu ochii, încercând să caut supravieţuitori.

În orgoliul meu, încă mai aşteptam un atac la sol din partea ragniţilor. Dacă ucideam măcar unul cu mâinile mele puteam apoi să mor liniştit.

Am mers mult timp, am trecut prin oraşe distruse, pustii, printre cadavre ce împrăştiau un miros pestilenţial. Noaptea făceam un foc mare în speranţa că mă va vedea cineva dar nici măcar un animal nu m-a recompensat cu compania sa. A dispărut oare tot ceea ce înseamnă biologie pe planeta asta?

Mă simţeam ciudat. Singur, fără speranţă, rătăcit.

A început să plouă. Zgomotul apei, mirosul aerului, senzaţia ce o produceau stropii pe corpul meu, toate astea m-au făcut să plâng. Am clacat. S-a dus dracului bruma mea de motivaţie.. Am un cartuş pe ţeava revolverului meu, o sticlă cu alcool în bagaj şi un trabuc gros.

Sunt ultimele bucurii.

Îmi voi trage apoi un glonţ în mutră pentru a termina cu toate.

………………………………………………………………………………………………..

E cald… Este şi o lumină difuză, albastră, care mă înconjoară. Deschid felinarele şi disting doar câteva umbre ce se mişcă în jurul meu. Câteva şoapte îmi zboară pe lângă senzorial dar nu reuşesc să înţeleg nimic. Mă las în voia senzaţiei de siguranţă şi de contopire cu mediul pe care o simt acum.

Inima mea bate cu putere, adrenalina îmi inundă fiecare celulă, pentru că mâna mea a simţit atingerea unei fiinţe. Deci nu sunt singur. Nu îndrăznesc să privesc dar mintea mea se desfată cu tot ceea ce descopăr eu prin simţul tactil…Sunt forme feminine, forme minunate, generoase, pline. Mă copleşesc emoţii de tot felul. Ce promisiuni ascund asemenea atingeri…

Reacţionez instinctual. Simt sâni catifelaţi ce acoperă buzele mele, simt un corp atletic ce se zbate deasupra mea şi mai ales simt contracţiile fine ale unei intimităţi feminine ce mă posedă. Explodez înăuntrul ei şi atunci mii de stele se arată ochilor mei..

…………………………………………………………………………………………………

Milioane de nave ciudate înconjurau Pământul. Au distrus toată biologia de pe planetă, au salvat doi supravieţuitori, de sexe diferite, dar era momentul pentru curăţenia generală. Arma lor supremă, radiaţia care putea face găuri în scoarţa unor corpuri cereşti telurice avea să fie îndreptată spre micul glob albastru, leagănul unui şir de civilizaţii ce mereu evoluau greşit.

S-a declanşat un dezechilibru general şi o intensă activitate vulcanică a început pretutindeni. Oceanele fierbeau, uscatul era învelit de o frumoasă mantie incandescentă. Pământul era acum un imens creuzet în care se puneau bazele unei noi şanse. A fost marcat cu o culoare specială pe computerul galactic din nava principala, urmând să fie atent supravegheat.

În unul din imensele laboratoare se aflau eprubete cu sângele celor doi supravieţuitori. Ei erau salvarea celor ce puteau modifica planete dar nu erau în stare să găsească leacul unei boli cumplite care îi decima.

Surpriza majoră a venit de la reprezentaţii unei rase cu evoluţie imperfectă ce păreau să fie imuni. Au fost supuşi la numeroase teste până când s-a decis încrucişarea speciilor. Ceea ce vor naşte femeile ragnite şi femeia pământeană va fi cheia pentru vindecarea unei galaxii.

Se poate spune că Pământul a jucat rolul suprem.

Au murit 15 de miliarde de umanoizi dar au rămas doi care au salvat o parte întinsa din Univers.

Ca recunoştinţă, s-au plasat în imensele cuptoare de pe Terra germenii unei noi inteligenţe care să colonizeze planeta, să viseze, să încerce să-si depăşească limitele.

Dar, la fel ca şi celor dinaintea lor, nu le-a fost dăruită cheia către cunoaşterea supremă, ca măsură de precauţie. Un asemenea amestec de infinitate şi curiozitate ar fi pus în pericol echilibrul galactic dacă îşi fructifica tot potenţialul.

Ceea ce sperau ragniţii era ca rasa asta ciudată să poată fi controlată mereu pentru că, de fiecare dată când renăştea, se depăşea, uimea prin lupta continuă cu ea însăşi.

Era timpul pentru plecare. Imense lentile au înconjurat steaua micuţă ce guverna acest sistem, toată energia ei a fost focalizată într-un singur punct, iar o gaură de vierme a fost creată.

Spre ea s-au îndreptat toate navele. Urma un drum scurt ca timp dar înfiorător ca distanţă.

Se întorceau în lumea lor victorioşi, cu leacul ce va aduce şi pentru ei un nou început.

Asta cu preţul distrugerii unei întregi civilizaţii…

HAIDAMAC FLORENTIN-IONUŢ s-a născut pe 20 Martie 1974 în municipiul Suceava.

A absolvit Facultatea de Medicina şi Farmacie „Gr.T.Popa” din Iaşi în 1999.

S-a specializat în medicina de familie, actualmente profesând ca medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava.

A debutat în Gazeta SF.

Este pasionat de Astronomie, Teologie şi literatură, in accepţiunea largă a termenului.

Ascultă muzica Tarjei Turunen, al cărei fan declarat este.

În 2012 a fost premeiat de către Clubul SF „Cygnus-Quasar” Suceava pentru activitatea literară din Gazeta SF.