Deşi peisajul literar actual pare să-şi formuleze clar opţiunea înspre o analiză a concretului, cu toate riscurile inerente, el încă mai poate genera şi conştiinţe tributare imaginaţiei, proiectării sinelelui în lumi virtuale, ce îşi instituie propriile reguli, care refuză cotidianul, evenimenţialul într-un soi de reflex defensiv. Un astfel de caz este şi Alexandru Lamba (Copiii întunericului), scriitor cu excelentă intuiţie narativă, care, abordând literatura de ficţiune speculativă, nu face decât să ilustreze o opţiune personală, aceea de a-şi asuma periferia, secundarul, chiar dacă talentul i-ar permite oricând accesul spre, ceea ce în mod convenţional numim, marea literatură.

          Dar poate şi aceasta este o formă de situare pe coordonatele unei disperări personale, în încercarea de depăşire a nivelului superficial al factologiei, prin mutarea accentului pe ontologia fiinţei.

          În momentul în care orice exerciţiu de echilibru se dovedeşte a fi iluzoriu va apărea reflexul de autoapărare, şi cum se va realiza acesta dacă nu prin apelul la coridoarele labirintice ale imaginaţiei, printr-un dinamism sinonim, în acest context, cu o idealizare a lumii, şi o viziune sumbră, de tipul catarsisului postmodern, întrucât, în spatele mecanismului textual, se simte bonomia Creatorului.