Interviu cu scriitoarea Cătălina Fometici

          Bună, Cătălina, și mulțumesc în numele echipei pentru cartea pe care ne-o oferi ca premiu și pentru interviu.

          Salut, Alexandru, salut, Gazeta SF! Eu vă mulțumesc.

          După cum probabil te așteptai, te voi ruga să ne vorbești mai întâi despre tine ca cititor. Ce cărți ți-au marcat copilăria? Dar tinerețea? Ce cărți te-au determinat să treci granița către tabăra autorilor?

          Bineînțeles că mă așteptam la asta  Un scriitor nu poate fi scriitor dacă nu este, în primul rând, un mare cititor. Trebuie să ştii în primul rând ce îţi place ţie să vezi într-o carte, ca să ştii ce să oferi la rândul tău. Trebuie să vezi ce face o carte fascinantă, cum se construieşte suspansul; să ai nişte modele, nişte puncte de reper, ca să ştii spre ce să tinzi. Nu i-am înţeles niciodată pe acei indivizi, persoane publice, care declară că nu au citit nici o carte, dar se gândesc să scrie una. Nu despre viaţa lor, pentru că în acest caz vor apela la un profesionist în domeniu care le va pune ideile în ordine sau chiar va scrie pentru ei. Ci „cărţi pentru copii”, de exemplu. I-aş întreba: cum anume ai de gând să faci asta, dacă tu nu ştii cum arată o carte de orice fel?… Şi de ce cărţi pentru copii? Să crezi că un copil va accepta orice este o insultă la adresa inteligenţei lui. Ba dimpotrivă, spun: cărţile pentru copii ar trebui să fie la un nivel mult mai ridicat, tocmai pentru că acei copii vor creşte şi vrem să aibă o dezvoltare intelectuală frumoasă. O carte pentru copii ar trebui să poată fi citită şi de un adult, fără ca acesta să strâmbe din nas şi să comenteze „ce prostie!”. Dacă e o prostie, de ce ai vrea să fie citită de un copil?…

          Eu citesc de când mă știu; citesc de la trei ani și mereu am avut la îndemână literatură de calitate. E drept, ca orice copil am avut și perioada mea de „basme și povești nemuritoare”. Mi-au plăcut în acel moment, unele îmi plac și acum, chiar mă pomenesc uneori citind sau recitind tot felul de basme din diferite părţi ale lumii, dar nu m-am simțit niciodată pe deplin satisfăcută de ele. Poate din cauza personajelor atât de bidimensionale, sau poate din cauza acțiunii atât de previzibile, sau a scriiturii prea simpliste, n-aș putea spune. Nu țin minte ce gândeam atunci când le-am abandonat. Cred că m-am enervat pe eternele prinţese, neapărat blonde şi închise în turn, care nu făceau nici cel mai mic efort ca să iasă naibii de-acolo şi aşteptau mereu să vină un „el” ca să le salveze… Țin minte doar că am „confiscat” Uimitoarea aventură a misiunii Barsac (atribuită lui Jules Verne, scrisă de fiul său Michel Verne) din biblioteca tatălui meu și n-am mai lăsat-o din mână. Atunci am avut prima mea eroină adevărată, pe Jane Buxton. Era şi ea o domniţă frumoasă şi delicată, dar era frumoasă fără să fie blondă; era delicată fără să fie neajutorată, închisă în vreun turn şi aşteptând să fie salvată de careva. Avea glas, avea iniţiativă, avea curaj. Era reală. Era un personaj cu care, la o adică, aş fi vrut să mă pot identifica. Mai departe, i-am „atacat” pe Arthur Conan Doyle, Alexandre Dumas, Karl May, John Grisham. Am atacat orice îmi vorbea despre călătorii pe tărâmuri îndepărtate, despre prietenii pe viață, despre loialitate, despre eroi aflați în căutarea dreptății. Trebuia să fie aventură, și acțiune, și mister. Trebuia să fie un strop de istorie reală sau aparent reală, cu personaje reale, palpabile.

          Adolescența și tinerețea mi-au fost marcate de Bram Stoker, Virginia Woolf, Michael Cunningham, surorile Bronte, Salman Rushdie, Gabriel Garcia Marquez, Paul Auster, Daphne du Maurier. Gustul pentru SF și gothic mi-a fost insuflat de o prietenă care mi-a dat spre citire povestiri de Gerard Klein și Lovecraft; tot prin perioada aceea am început să îl citesc pe Poe. Mi-a plăcut Mika Waltari. Apoi am trecut spre fantasy; seria Avalon, de Marion Zimmer Bradley, mi-a plăcut în mod deosebit, mai ales după ce am văzut filmul The Mists of Avalon. Am o slăbiciune pentru mitologie, fie ea greacă, latină, scandinavă, celtică sau orientală J Vampirii Annei Rice sunt superbi, au rămas preferaţii mei. Dintre autorii români (vechi), pot să spun că Teodoreanu și Eliade m-au „atins” cel mai tare. La fel şi  romanul Adam și Eva al lui Rebreanu, după părerea mea unul dintre cele mai bune din literatura română de până acum.

          Poate că asta va suna ciudat, dar nu cărțile citite m-au făcut să vreau să scriu. M-au influențat, da, atunci când am început efectiv să aștern povești pe hârtie, să pun cap la cap niște fraze din care să rezulte un text. Primul draft al romanului la care lucrez, Ea a venit cu noaptea, a fost scris când aveam 16 ani și era o combinație între Dracula și Domnișoara Christina.  De atunci, a tot fost scris și rescris și abia acum are forma pe care trebuie să o aibă, abia acum personajele au consistență și credibilitate. Acum, când nu mai seamănă nici cu Dracula, nici cu Domnișoara Christina, deși personajul Isabella de Clare a fost oarecum inspirat de Simina Moscu.

          Nu; primele mele tentative de a scrie se datorează nu cărților citite, ci orelor de Limba și literatura română din liceu, emisiunii Exploratorii lumii de mâine şi muzicii pe care o ascult. Temele pe care le primeam pentru la școală mă „forțau” să îmi exploatez imaginația și limbajul, muzica îmi oferea atmosfera necesară, iar poveștile citite în cadrul emisiunii m-au făcut să îmi dau seama că și eu pot face asta, că nici ideile mele nu sunt tocmai proaste. A început totul ca o distracţie, ca o joacă; un fel de „ce-ar fi dacă aş face-o?”. Nu am considerat că e ceva serios şi nu mi-a dat prin cap că aş putea să îmi public poveştile. Abia târziu am îndrăznit să le arăt unor prieteni apropiaţi ce apucături am şi, spre surpriza mea, am fost încurajată să continui.

          Și acum, despre tine ca autor, ce ne poți spune? Ce sentimente vrei să transmiți prin textele tale? Cum ai vrea să fii percepută de către cititori?

          Nu m-am gândit niciodată la cum aş vrea să fiu percepută de către cititori. Când eram copilă, aveam impresia că scriitorii erau un fel de aristocraţi care locuiau în castele, care se îmbrăcau în catifea neagră sau purpurie şi scriau la nişte mese de abanos, aflate în biblioteci din acelea imense. Îmi imaginam că trăiau măcar o parte din aventurile descrise sau că îi cunoşteau pe cei care le trăiseră, iar la bătrâneţe se retrăgeau în castelele lor ca să scrie. Cuvântul lor era lege, ideile lor erau imbatabile. Bineînţeles, îi identificam cu personajele lor. Eram convinsă că nu aveau cum să scrie despre astfel de lucruri dacă nu le trăiau, nu puteau descrie acele interioare dacă nu le vedeau zilnic. Am aflat pe parcurs că lucrurile stau diferit, şi nu mă refer la ranguri, imagine sau averi. Pot să trec foarte uşor peste faptul că cineva arată altfel decât mă aşteptam, că duce un mod de viaţă diferit de cel pe care imaginea lui îl evocă; sunt alte diferenţe dintre aparenţă şi realitate care mă fac să îmi schimb părerea despre cineva şi chiar să îmi pierd respectul pentru el. Cea mai mare dezamăgire am avut-o în privinţa lui Karl May, atunci când am aflat că, de fapt, scriitorul nu avea nimic în comun cu Old Shatterhand, deşi autobiografia lui spunea altceva. Era hoţ, şarlatan, mincinos şi nu a călcat în viaţa lui prin Vestul Sălbatic. A călătorit în America doar la bătrâneţe, doar pe traseul obişnuit al turiştilor, iar în Africa nu a rezistat decât câteva zile, pentru că nu i-a priit clima şi mâncarea i-a făcut rău. Ştia să dea bine cu pumnul, ce e drept, dar asta nu m-a încălzit cu nimic. Toate aceste adevăruri m-au făcut să îl văd şi pe Old Shatterhand într-o lumină diferită. În ochii mei, el nu mai era acel tânăr şi curajos justiţiar, prieten de nădejde, iubitor de adevăr şi dreptate; era doar un lăudăros care se scotea pe sine în evidenţă menţionând defecte (uneori inexistente) ale altora. Era un prieten ipocrit, care amintea mereu că e mai bun, mai deştept, mai puternic, mai… orice decât toţi ceilalţi, inclusiv decât Winnetou, indianul născut şi crescut în prerie, războinic şi vânător de mic copil. Se credea prea bun pentru o femeie ca Nscho-Tchi; nu pentru că pur şi simplu nu simţea nimic pentru ea, asta ar fi fost perfect în regulă; ci pentru că ea era indiană, şi nu era creştină, şi era prea vehementă în opinii. Şi aşa mai departe. Ştiu că e o prostie, sunt perfect conştientă de diferenţele dintre autor, narator şi personaj; totuşi, acum prefer varianta de pe ecran a lui Old Shatterhand, Lex Barker i-a dat viaţă într-un mod cu adevărat convingător şi l-a făcut să semene cu ceea ce trebuie să fie.

          Cam aşa stă treaba. Dacă e să existe o imagine a mea, ca scriitor, care să fie percepută în vreun fel de către cititori, sper ca aceasta să fie una bazată pe sinceritate: asta sunt, asta ofer; nu o să încerc niciodată să fiu ceva ce nu sunt. Scriu acele poveşti pe care vreau eu să le citesc. Transmit acele valori pe care eu le preţuiesc. Creez acele personaje cu care aş vrea eu să relaţionez.

          În vechime se considera că povestitorul putea invoca zeii, pentru ca aceştia să spună chiar ei povestea prin gura lui. Povestea devenea, astfel, un dar de preţ oferit muritorilor, prin intermediul cuiva ales anume. Nu pot decât să mă bucur că sunt și eu unul dintre „cei aleși”. Cântă, deci, zeiţă…

          Prezintă-ne volumul „Câinii diavolului”, cartea pe care o oferi ca premiu. Care e istoria celor trei povești dintre copertele ei?

          Câinii diavolului este o miniserie de trei nuvele – Chipul întunecat al visului, Roșie ca sângele este Furia și Câinii diavolului – inspirate, în mare parte, din cazul real al Fiarei din Gevaudan, un episod sinistru din istoria Franței pentru care nu s-au găsit explicații concrete nici până în ziua de azi.

          Chipul întunecat al visului este cea mai apropiată, ca linie narativă, de Fiara din Gevaudan, deşi nu este specificat concret locul în care are loc vânătoarea. Tânărul duce Julien de Roanne este anunţat că o fiară ciudată îi terorizează pe oamenii de pe pământurile sale, ucigând vite,  tineri păstori şi copii. „Am mai văzut noi lupi, stăpâne, dar nu din soiul ăsta”, îi spune un ţăran, iar prietenul său, contele d’Etang, îi mărturiseşte „Nu cred că este lup…”. Intrigat, Julien cere sprijinul regelui şi porneşte la o mare vânătoare de lupi, alături de căpitanul du Jammel şi marchizul de Foix. Apoi, apare în peisaj şi frumoasa şi misterioasa Allayra şi lucrurile se mai complică puţin. Pentru această poveste, am combinat elemente realiste (curtea regală a Franţei secolului XVIII, intriga – prezenţa Fiarei în ţinut, atestată de documentele vremii) cu elemente de basm gothic (prezenţa „frumoasei adormite” în castelul de marmură dintre munţi, crucifixul care ţine fiara la distanţă, argintul care îl răneşte pe cel atins de Rău).

          Roşie ca sângele este Furia schimbă puţin ritmul acţiunii; de data asta, ne găsim în saloanele castelului Beyssac, unde Odille, frumoasa prinţesă Montmorency, găzduieşte întruniri ale scriitorilor, filosofilor şi oamenilor de litere din regat. Printre aceştia, se distinge Alain de Teileffer, magician, cărturar şi alchimist, un libertin a cărui prezenţă şochează, dar şi fascinează întreaga adunare. Pe lângă mitul vârcolacului, aici am adus în atenţia cititorilor o altă entitate misterioasă, fantomatică, şi anume Câinele Negru. Despre Câinii Negri nu se ştiu prea multe; sunt asociaţi în general cu moartea, cu iadul şi se spune că îl însoţesc pe cel care a făcut un pact cu Diavolul, pentru a-i aminti mereu acestuia de miza contractului.

          Nu am plănuit ca aceste poveşti să aibă vreo conexiune între ele, dar apoi am scris Câinii Diavolului, povestea care dă titlul volumului, şi astfel s-a creat legătura cu celelalte două. Patru cavaleri, menţionaţi în relatarea Odillei, devin personaje principale în această poveste despre o crimă monstruoasă şi căutarea vinovaţilor în chiar cele mai înalte pături ale aristocraţiei franceze. Apar şi prieteni mai vechi, personaje întâlnite în prima poveste, dar şi personaje noi, mai mult sau mai puţin prietenoase. Căpitanul muschetarilor, un individ asupra căruia planează cele mai negre bănuieli. Alix de St. Camille, un înger în alb, dar despre care toată lumea ştie că „e periculoasă”. Prizoniera din Bastilia. O serie de crime care par să ducă la un singur om, dar care este deja mort. Nu spun mai multe aici, decât că veţi fi martori la o acţiune amplă, dinamică, pornind din pădurile Picardiei, continuând pe coridoarele Versailles-ului, pe străzile Parisului şi între pereţii înfiorătoarei fortăreţe Bastilia.

          Care ar fi planurile tale de viitor? La ce să ne așteptăm de la scriitoarea Cătălina Fometici?

          În primul rând, trebuie să menționez nuvela fantasy cu elemente futuriste și SF Imperiul de sticlă. Prințesa războinică Alma, eroină a unor vremuri străvechi, este readusă la viață într-un viitor sumbru, când întinsul imperiu Aswor se reface după Războiul de Cincizeci de Ani. Alma este singura prin venele căreia curge sângele regilor și, deci, este datoria ei să revendice tronul din Aswor; încoronarea ei ca regină va duce la sfârșitul crizei dinastice și va stabili un mult-dorit echilibru. Însă pacea este greu de menținut pe un teritoriu atât de întins; o armată străină pregătește o invazie, grupări rebele din interior amenință cu declanșarea unui război civil, intențiile aliaților nu sunt tocmai clare. Iar viitoarea regină ascunde un secret întunecat care atunci, demult, a fost îngropat împreună cu ea.

          Apoi, romanul Ea a venit cu noaptea, împărţit în Castelul din Dorchadas Bay şi Doamna din Dorchadas Bay. Acţiunea este concentrată în jurul castelului Abastor, în Irlanda. Prima parte are loc în epoca victoriană – o dramă a unei nobile familii londoneze, un tânăr bântuit de demonii unui trecut înceţoşat, o doamnă misterioasă ce seamănă prea mult cu o oarecare strămoaşă cu nume interzis, castelul din care întunericul nu pleacă niciodată cu adevărat. A doua parte, Doamna din Dorchadas Bay, ne duce înapoi cu multe sute de ani, la începutul secolului XIII, unde foarte tânăra Gemma de Lorris, doamnă de companie a ducesei de Ulster, relatează întâmplările tragice petrecute între zidurile Abastorului, dar şi o fărâmă de istorie reală: Războiul Baronilor, Magna Charta, invazia Angliei de către prinţul Louis al Franței, încoronarea regelui-copil Henry.

          Ar mai fi o idee, dar doar la stadiul de proiect în momentul de faţă, şi anume o serie de povestiri Fantasy-SF. Există un plan, am deja câteva personaje create şi un fragment de poveste. Va fi o provocare, dar am încredere că o voi duce la bun sfârşit.

          Bazându-ne pe experiența ta într-ale publicisticii (Antologii, CPSF, diverse publicații online, volum propriu), ce i-ai sfătui pe autorii publicați de Gazeta SF, care își doresc și ei debutul în volum propriu?

          Nu cred că aș putea să mă laud cu o experiență vastă; nici nu mă simt în măsură să le dau altora sfaturi, în condițiile în care eu însămi am nevoie de sfaturi și îndrumare. Tot ce pot să spun este ceea ce știți deja: nu renunțați niciodată, scrisul e parte din voi. Scrieți-vă în continuare poveștile; oferiți-le veștmântul cuvintelor și eliberați-le. Drumul îl veți găsi la momentul potrivit.

          La final, câteva cuvinte pentru câștigătorul concursului, te rugăm!

          Felicitări, și… aștept o părere! Dacă e de bine, spune-le și prietenilor.

          Mulțumim!

          Și eu vă mulțumesc! Toate cele bune!