Îngerii sărută cu ochii deschişi

Kareim îşi adânceşte sabia în umărul demonului, prăbuşindu-se amândoi printre stelele eterice ale Raiului. Îi vede ochii de-o întunecime sticloasă şi ghiceşte în ei furia lipsită de vitalitate a învinsului, resemnarea faţă de revolta mereu înăbuşită şi durerea confuză de dincolo de cuvinte. Orizonturile sclipesc tot mai rubiniu, tinzând spre materialitate. Trebuie să se grăbească, altfel va ajunge prea departe:

Unde sunt merele? Vorbeşte-mi, sau îţi dau o aripă după cap de-ţi cauţi coarnele prin tot Universul!
Intrusul zâmbeşte cu subînţeles, păstrând tăcerea, o tăcere meschină şi sugestivă. A fost înfrânt, dar nu va renunţa la comoara furată, iar dacă gardianul nu va ceda, va fi mâncat şi el la un moment dat de cenuşa inevitabilului hău în care se lasă absorbit.

— Merele, mizerie! Merg cu tine până-n Iad şi te jupoi de viu cu ghearele luminii mele!

Imaginalul îşi scapără ultimele dimensiuni, viteza ia proporţii sfâşietoare şi întunericul profilat în orizonturile abisale îşi torpilează dogoarea infernală, diluând violet sufletele dintr-însul! Ghearele de smoală decorporalizată se prind şi de Kareim, însă acesta nu se dă bătut, nu poate, nu-i va da drumul, căci trebuie, trebuie să le găsească! De disperare îl loveşte în piept, în dreptul inimii scheletice, unde vede, aurind fără noimă, cele trei fructe divine. I le smulge şi-l lasă să cadă singur, cu braţele uscate şi neputincioase întinse spre înaltul nepăsător. Însă întunericul epidemic se strânge ca un cocon în jurul îngerului, sugrumându-l, improvizându-şi degete lipicioase, trăgându-l spre dedesubturi, risipindu-se din pricina inconsistenţei, dar înfiripându-se altele, obosindu-l, împrăştiindu-se în calea sabiei sale şi renăscând de nicăieri…

Norii aurii ai celui de-al treilea cer s-au apropiat mai mult ca oricând unii de alţii, cu preţul ieşirii de pe orbită, al apropierii de lanurile de cristal, între care Koline priveşte fascinată spre ei. Zarea e plină şi ea de munţi precum chipurile de sfinţi sau poate că aceste magnifice siluete sunt înşişi sfinţii, neclintiţi în a veghea bunăstarea divină. Peisaje pestriţe, grădini suspendate, comunităţi muzicale de conştiinţe, sori gigantici, luni albe… O solemnitate şi o poezie a grandorii, pâlcuri spectrale de copaci, ale căror frunze sunt scântei împrăştiate feeric de apariţia neaşteptată a unei păsări. Protectoarea limpezimii îşi gângureşte rugăciunile copleşită de bucuria de a face parte din ceva atât de mare şi frumos. La un moment dat tresare. Priveşte în jur buimacă. Simte ceva străin. Şi îl vede pe Kareim murdar de-o materie neagră. Zborul îi este haotic. Luptătorul îşi forţează aripile să ajungă cât mai aproape de ea. Koline se sperie. Parcă ar fi un liliac. Dar îngrijorarea îi este mai mare şi îşi întinde braţele să-l prindă.

— Nu mă atinge, îi strigă gardianul de sus, apoi se prăbuşeşte frânt.

— Kareim… Kareim, ce-i cu tine?

— Un demon… a încercat să fure merele din Pomul Cunoaşterii. Şi l-am oprit…

Din palma care i se deschide fără vlagă i se rostogolesc trei fructe divine, lucind nepăsătoare pe pajiştea ca neonul a plantaţiei de cristal.

— Kareim, uită-te la tine! Puteai să mori! Ba mai rău, puteai să cazi!

Koline rupe nişte cristale tămăduitoare, pentru a-i vindeca rănile, aproape fără niciun efect…

— Nu mă atinge, ţi-am spus… Cheamă-i pe-Arhanghelii Dimili. Trebuie să le vorbesc… Hai, Koline! E important!

Îl părăseşte ezitând. Kareim se simte greu, cu neputinţă de-a se urni din locul în care zace. Mâna i se crispează pe sabia căreia nu-i va da vreodată drumul. Raiul se întunecă. Parcă se ridică deasupra lui cu toate dantelările sale luminice, cu întregul freamăt de aripi, cu izvoarele de pozitivitate şi cu susurul binecuvântărilor serafice. Un sentiment ciudat, ca şi cum ar fi lăsat în urmă, uitat…

Acu’sheu, Arhanghelul Dimililor, al îngerilor de cristal însărcinaţi cu paza Grădinii Cereşti, apare alături de Remugza, Granhifu, Rashimec, Olemna, Pictosh şi Halidac, înconjurând rănitul, acoperindu-l în valuri de lumină tămăduitoare şi rugându-se.
E Macriru, materie demonică, concluzionează Acu’sheu. Cum ai ajuns acolo, Kareim, dragule? În ţinuturi necurate. Nu te putem curăţa. Eşti prea corupt.

Am urmărit un Spinopt care-a furat merele Pomului Cunoaşterii… A trebuit să-l urmăresc, altfel ştiţi ce s-ar fi întâmplat. I le-ar fi dus lui Lucifer, i-ar fi sporit puterea de nenumărate ori şi o altă rebeliune-ar fi-nceput…

Gata, odihneşte-ţi lumina care ţi-a mai rămas.

Ce e de făcut? izbucneşte Olemna cu vocea ei blândă. Se stinge! Să chemăm Serafimii, să ne rugăm cu toţii!

E prea târziu, remarcă şi Rashimec.

Trebuie să facem ceva până nu-l pierdem!

Fiecare îşi retrage aripile de pe dânsul, descoperindu-l la fel de smolit. Se privesc pierduţi, o tăcere a lipsei de idei, apoi Acu’şeu izbucneşte:
Koline, copilă, ce faci acolo? Te simţi bine?

Da, da…

Şi se ridică dintre cristalele între care se refugiase pentru a fi ferită de imaginea unui Kareim căzut. Venind spre ei, o moleşeală o cuprinde şi se prăbuşeşte la pământ. Aceeaşi întunecime o străbate şi pe ea drept capilare care i se ramifică tot mai mult prin trup.
L-ai atins cumva direct? o întreabă Rashimec. Staţi departe de ei! Se transmite! Acu’sheu, ce facem? Vor îmbolnăvi tot Raiul!

Dar nu-i putem renega! Sunt totuşi ai noştri, protestează Olemna cea aurie, cu o voce precum cea a cristalelor lovite. Bietul Kareim chiar s-a sacrificat pentru cauza noastră!

Iată ce e de făcut.

Şi toate privirile se îndreaptă spre Acu’sheu.
Îi putem salva şi ne putem face, totodată, un serviciu luptei pe care-o purtăm cu cei răi. Îi vom trimite pe Pământ, asta însemnând resetarea condiţiei lor. Vor renaşte apoi îngeri sănătoşi, ca odinioară. Şi mai mult de atât, pentru că atacurile demonice sunt din ce în ce mai frecvente, ne vom încropi o armă mai puternică. Mă gândeam de mult la lucrul acesta.

La ce te referi mai exact? susură Rashimec.

La nişte fiinţe care să devină expresia unei energii divine, dublate de forma ei lumească, dar care e mai vulnerabilă şi care atrage ispitele şi defectele: iubirea consensuală, întru Dumnezeu, cea neinteresată, specifică nouă, îngerilor, şi cea omenească, pasiunea şi focul, adeseori gelos şi păcătos. Kareim şi Koline vor deveni oameni şi o vor experimenta, pentru ca apoi să revină încărcaţi cu ambele tipuri de trăiri, pe care le vom putea canaliza drept un nou tip de spiritualitate, un cal troian. Necuraţii se vor lăsa ademeniţi de slăbiciunea iubirii. Atunci dimensiunea ei dumnezeiască va interveni şi-i va otrăvi.

Dimilii sunt surprinşi şi încă încearcă să înţeleagă la ce se referă. Adică nişte îngeri să trăiască iubirea lumească? Nu ar merge prea departe?
Vă legaţi destinele aşa cum n-aţi mai făcut-o, în numele zborului stelelor, al vuietului cascadelor de lumină şi al pământului uşor precum aerul? continuă Acu’sheu. Nu aveţi mult timp. Trebuie să vă hotărâţi. Ca să vă curăţaţi aici, trebuie să vă otrăviţi unul cu celălalt pe tărâmul de jos.

Koline îl priveşte cu milă pe Kareim, rămas fără nicio reacţie, apoi pe sine şi suspină că da.
Kareim?

Da…

Un somn îi amorţeşte pe amândoi. Apoi o trezire la un mod bizar de a fi. Un loc în care culoarea verde este chiar un verde fizic, unde obiectele pot fi atinse înfiorător de flagrant, unde trebuie să depui efort până şi-n cea mai neînsemnată mişcare pentru ca ceea ce ţi-ai propus să se realizeze. Un loc în care materialul şi spiritualul au divorţat cu brutalitate, trăind totuşi simultan în aceleaşi fiinţe. Pot simţi toate acestea chiar înainte de a deschide ochii. Fierbinţeala plajei pe care sunt întinşi, clipocitul valurilor mării, atât de lipsit de subtilitate, atât de insistent. Un singur soare în toată această lume, şi acela lichefiat în ţesătura prea permeabilă a cerului, sângerându-l într-o panoramă cu o reflexie în apă şi mai dezamăgitoare.

Şocurile şi schimbările îi fac pe îngerii deveniţi oameni să se distanţeze unul de altul.
Chipul tău… Eşti urâtă!

Kareim, nu sunt urâtă!

Ba da! Ai un chip ciudat! Prea… nu ştiu cum!

Dar şi tu eşti la fel! Eşti făcut din… carne! Iaaaac! Nu mă atinge!

Nici tu pe mine!

Şi se aşează pe plajă, unul cu spatele la celălalt, confuzi şi sfidându-se reciproc:
Ştii ce? Hai să ne îndrăgostim mai repede şi să ne întoarcem acasă! Nu-mi place aici!

Hai! Tu primul!

Ba tu, de ce eu?

Pentru că n-am mai fost îndrăgostită! Mi-e teamă!

Şi ar trebui să te gândeşti la binele celorlalţi mai întâi, că eşti înger! Unde ţi-s altruismul şi grija?

Eeei! Mi le-am uitat în Rai! Îndrăgosteşte-te tu, n-ai decât!

N-aş putea nici de-aş vrea! Ț i-am spus că eşti urâtă… Oare cum de se iubesc oamenii când sunt aşa respingători? Hei, ce faci? Plângi?

Kareim se repede spre ea, să o aline şi să-şi ceară scuze, dar Koline îl îndepărtează printr-un gest cu mâna, fără ca măcar să-l privească:
Spune-mi doar prin ce metode putem iniţia mai repede procesul numit îndrăgostire, să plecăm o dată de-aici!

I-ai văzut şi tu pe oameni de Sus, că doar mintea lor o limpezeşti cu ajutorul cristalelor şi rugăciunilor. Manifestările astea au ca punct de plecare ceea ce ei numesc sărut.

Nuuu! Nu-mi spune, nu vreau să ştiu!

Este vorba despre o împreunare a buzelor, eventual urmată de acţiuni colaterale precum îmbrăţişări şi atingeri catalogate drept tandre.

Adică să-şi împingi carnea din care eşti făcut în carnea celuilalt, să-i simţi gustul, mirosul şi amprenta existenţialităţii lui concrete! Cu ce-am greşit? Nu vreau să trec prin asta! Stai departe!

Vrei să ne-ntoarcem sau nu? N-a spus nimeni că-i uşor.

Şi se apropie cu nervozitate de ea. Îi studiază gâtul lung, chipul ascuţit într-o bărbie comică, urechile ce-i par clăpăuge, ochii fricoşi, nasul mic şi sfericizat copilăreşte, apoi buzele uşor uscate. Ce trebuie să facă? Să treacă mâna prin părul ei, cu mişcări lente, cu palma deschisă, cuprinzătoare, apoi să se aplece spre dânsa…
Ce faci? tresare Koline.

Păi… păreai de acord să fim părtaşi împreună la iniţierea numită sărut.

Nu, nu-nţeleg…

La fel de năuc, Kareim face pasul înapoi.
Uite ce e! Concentrează-te! Nici pe mine nu mă încântă situaţia. Ştii că-s obişnuit doar să mă bat cu demoni şi altele, dar n-ai ce-i face!

Şi Koline, fără să-şi dea seama, îl ia de mână, apoi se retrage surprinsă de propriul ei gest:
De ce-am făcut asta? Ce se-ntâmplă cu noi?

Cred că natura umană ne dă târcoale şi cea angelică încearcă s-o înţeleagă.

Dar mă sperie! De ce-am vrut să te ţin de mână? Ce mi-ai făcut? face ea trei paşi înapoi, privindu-l suspicioasă. Începi să mă limitezi! Iar ce e mai rău, e că nu vreau să mă opun! Opreşte-mă… Adică opreşte-te! Mă distrugi! Îmi aprinzi un soare în simţiri care-mi topeşte aripile de tot! Kareim, asta înseamnă să fii om? Să cazi, dar să crezi că te ridici? Căci libertatea pe care o spulberi în mine mă face să ador încătuşarea! Eşti ca un vortex care mă aspiră, dincolo de care nu ştiu ce se află!

Kareim se cufundă în tăcere şi nu reuşeşte să-şi facă ordine în gânduri. O vede aşa fragilă şi vrea… Ce vrea?
Ne-am pierdut aripile, suntem la o depărtare nemiloasă de casă, nu ştim ce ne aşteaptă, ne împiedicăm într-o lume prea concretă, suntem înstrăinaţi şi debusolaţi, nu ştim cine sau ce suntem cu adevărat şi mai ales, ce şi cum trebuie să facem, când şi dacă se vor termina toate astea vreodată, şi totuşi a ne avea unul pe celălalt îmi pare suficient.

Ridicându-şi ochii, descoperă o lună incandescentă care îi adună parcă în coroana ei de raze albe, binecuvântându-i, suspendându-i pentru o clipă din urâţenia lumii, încununându-i cu ceva ce izvorăşte din fiecare de la sine, nevoia de a se simţi unul pe altul, o comuniune care le aminteşte de Rai. Şi se sărută. O simte cuibărită şi dulce, ea i se înmoaie în braţe şi-l priveşte cu ochi rugători, larg deschişi, îngânând beată de bucurie, dar şi-ngrijorată:
Cred că m-ai îndrăgostit de tine.

Nicole Vasilcovschi – născută la data de 24 noiembrie 1983 în Suceava. A absolvit Colegiul Naţional Mihai Eminescu Suceava. În 2003 începe să studieze Relaţii Economice Internaţionale la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iaşi, continuat cu un master şi un doctorat în Economie şi Relaţii Internaţionale.

A obţinut diferite premii şi burse de cercetare şi practică în mai multe ţări din Europa, America, Africa şi Asia. Tânăra cygnusistă şi-a valorificat din copilărie latura artistică. A început să scrie versuri de la vârsta de 6 ani, publicând prima poezie la 12 ani. Deţine cinci volume de versuri, publicate în Bucureşti şi două cărţi de comunicare în afaceri, publicate în Iaşi. Din 2001 Nicole face parte din Societatea Ştiinţifică Cygnus Suceava – Centru UNESCO.

În 2002 a câştigat Marele Premiu al Academiei de Vară Atlantykron pentru întreaga activitate desfăşurată în cadrul programului ştiinţific, cultural şi educaţional.

Din 2004 este membră a cenaclului Quasar, Iaşi şi al Clubului Cygnus-Quasar, Suceava din 2006.

 

 

Mircea Boboc s-a născut pe 18 august 1987 în Iaşi. Absolvent al Facultăţii de Litere, Specializare: Română-Engleză, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011 continuă masteratul de „Traducere şi Terminologie: Engleză-Franceză”,la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.Este membru al cenaclurilor Quasar, Noi, Junimea Nouă, Junimia Studenţească şi Virtualia. A publicat în diverse reviste (Cronica, Feedback, Opinia veche etc.), în Antologia Cenaclului „Junimea Nouă” şi debut literar în volum propriu Semiliricul Tonomat de Poezii Excentrice, Ed. Lumen, 2008, Iaşi. A obţinut mai multe menţiuni şi premii pentru activitatea literară şi grafică.