Premiul „Cea mai buna schiță” la Concursul Sigma – 1995

– Dacă nici săptămâna asta nu începi o viaţă normală, nu te mai primim în casă!

Probabil ar fi trebuit să se sperie. Tonul însă era moale, ca al unor muribunzi, deloc convingător.

– N-aveţi ce să-mi faceţi, sunt minor, trebuie să aveţi grijă de mine! se răsti.

Mama îl privi stupefiată. Niciodată nu-l auzise vorbind astfel.

– O să te dăm pe mâna hingherilor.

Băiatul o privi cu milă. Lângă ea, tatăl său, moleşit, abia se mai mişca.

– O cană de apă…, îl auzi  cerând şi, pentru o clipă, fu cât pe-aci să facă gestul, dar evită la timp o nouă gafă.

Bărbatul întinse mâna dreaptă cu un gest eroic, ca şi cum gravitaţia ar fi crescut brusc de o mie de ori.

Saint-Bernardul, o matahală puturoasă şi la fel de obeză ca stăpânul său, se urni greoi apucând cana de toartă. Omul o luă încet şi sorbi prelung, fără să mai privească în ea.

– Înţelegi…? repetă mama aproape adormită şi potaia ei se întinse în biolesă, căscând.

Căţeaua avea aproape toţi dinţii lipsă. O să moară curând şi atunci ăia îi vor da altă căţea, tânără, activă. Mama o să redevină vioaie, ca înainte.

Pe naiba! O să-i dea tot o mortăciune, o căţea bătrână! Părinţii săi nu erau săraci, erau, în schimb, prea apatici.

– Vecinii noştri…, se pomeni vorbind.

– Ce-i cu ei?

– De ce arată aşa bine?

– Pentru că sunt atleţi.

– Le-aţi văzut câinii?

– Bineînţeles, accentuă mama nuanţa.

– Doi ogari tineri şi puternici! explică tânărul.

– Şi?

Îi venea să urle.

– Nu pricepeţi? urlă de adevărat.

Saint-Bernardul îşi scutură urechile. Potaia căscă din nou.

– Nu, răspunseră părinţii săi într-un glas.

– De-aia sunt aşa, datorită câinilor!

Bărbatul îşi privi burta imensă, picioarele moi, braţele fleşcăite. Se uită şi la câinele său.

– Asta e de vină! trase tânărul biolesa transparentă.

Lichidul gălbui se bulbucă o clipă de ambele părţi ale pumnului.

– Stai cuminte! îl repezi mama, cu un glas de nani-nani. Nu fi bestie! ai fi crezut că îl mângâie.

– N-aveţi pic de vlagă în voi! se retrase băiatul, simţind că îi vine să plângă.

Mama îl privi consternată:

– Fiule, eşti atât de… ciudat!

– Ascultă-mă, încheie tatăl său. Asta e ultima zi. Până mâine să te văd întreg. M-am săturat să râdă lumea de noi. Ia-ţi orice, nu mă interesează, poate să fie şi ogar Barzoi.

– Ce-cum-ce? sări femeia, de data asta cu adevărat. Să-mi alerge toată ziua prin casă? Să nu-l mai văd cu zilele? Să ajungă numai piele şi os? Să slăbească precum un… ogar?!

Până și potaia ei se ridicase, alarmată, ca şi cum i-ar fi păsat de ceva.

– Tu te gândeşti ce spui?!

Tatăl îşi lăsă ruşinat capul în jos, lucru pe care Bernardul îl făcuse deja.

– Mops! decretă dur femeia.

Băiatul se puse pe urlat.

– Mops! repetă ea neînduplecată. Ţi-am trimis deja datele, grupa, greutatea, vârsta… au mopşi, ce culoare vrei!

Ieşi ca un câine turbat, conştient că până seara părinţii săi vor anunţa ecarisajul. Nu era prima dată când îl aduceau acasă aşa. De data asta însă, aveau să-i prindă lesa aia nenorocită la venele braţului. Şi, la celălalt capăt al ei, un Mops. Doamne, de ce nu fusese mai înţelegător? Ar fi obţinut un dalmaţian, poate chiar un doberman…

Pe lângă el trecu mândru un tip solid, la pas cu un dog german negru ca noaptea, amândoi având căşti pe urechi.

Ceva mai încolo, un bătrân se chinuia să traverseze strada. Îşi înfrânse pentru a mia oară ruşinosul impuls de a ajuta un om. Când ajunse aproape, văzu că labradorul era orb. Bătrânul îi dădea curaj, mângâindu-l pe cap.

I se umeziră ochii. La urma urmei, n-avea nimic cu bietele animale.

Poate că era singura lor cale să scape de furia omului.

Citise în istorie cum erau tratați câinii pe vremuri. Hingherii aveau atunci alt scop.

Traversă în urma bătrânului. O maşină frână brusc. Şoferul începu să înjure, în vreme ce câinele din dreapta lui, un chihuahua, se puse pe urlat.

Izbucni în râs.

– Vagabondule! îl ameninţă omul de la volan.

Noroc că se schimbau culorile, ar fi putut avea necazuri. Nu era prima dată.

Lumea nu te iartă, când eşti altfel. Pui în pericol mersul lucrurilor. În plus, câinii, altminteri temperaţi, devin agresivi cu cei singuri. Întotdeauna cu cei singuri.

Se opri în faţa unui magazin cu aparatură electronică. Pe ecranul din vitrină rulau ştirile. Un crainic vorbea din memorie; alături, câinele său, un Basset cu ochi inteligenţi, fixa insistent coala de hârtie.

*

Bărbatul olog cerşea la intrarea în biserică. Ca și el, câinele avea picioarele retezate.

Intră în naos aproape fără să vrea. Pe podea, îngenunchiaţi, oameni şi câini. Nimeni nu-l luă în seamă. Priveau hipnotizaţi, cu toţii, la preotul care cădelniţa, trăgând după el un ciobănesc carpatin ale cărui labe mari ieșeau pe sub sutana neagră.

Vru să se sprijine de un perete, dar îşi trase mâna la timp. Peste tot picturi înfiorătoare, cu îngeri şi câini.

Privind în sus, se cutremură. Nu era prima oară când întâlnea, pe bolta rotundă, imaginea imensă a Dumnezeului-Câine.

Din grabă, la ieşire, călcă pe coadă o căţeluşă Lhasa Aspo. Își ceru scuze. Tânăra aflată la celălalt capăt al biolesei zâmbi, dar, când îl văzu singur, se înroşi, întoarse spatele şi dispăru.

Un convoi funerar intra pe poarta bisericii. De aceea se adunase lumea înăuntru.

Nu plângea nimeni. Sicriul era purtat pe umeri de şase bărbaţi. Observă că femeia care mergea alături, probabil văduva, ţinea în braţe un căţel pricăjit. Biolesa acestuia se pierdea pe sub catifea, în sicriu, ca un cordon ombilical de culoare verde, semn că schimbul nu mai era reciproc. Era într-o singură direcție, dinspre el spre mort.

Femeia suspina, mângâind într-una căţelul.

L-ar fi mângâiat şi el. Ştia ce  i se va întâmpla.

Până la urmă tot noi suntem stăpânii, se pomeni gândind. N-am auzit de nici un om care să fie îngropat de viu când îi moare câinele!

Încă.

Se înfioră la acest ultim gând.

Trecând pe lângă clădirea primăriei se opri o clipă. Dinăuntru venea un miros puternic de urină şi fecale. Începu să râdă. Probabil vor să scoată o hotărâre nouă și iar se c… pe ei.

Prin ferestrele deschise izbucniră lătrături. Vreun oscior bun de ros…

În faţa Bibliotecii ezită. Nu mai intrase de mult acolo. Bătrânul cu Şoricarul avea să-l mustre, probabil.

Un lucru nu înţelegea. De ce trăiau aşa mult scriitorii dinainte? Pe cele câteva cărţi, descoperite în podul Bibliotecii, sub pozele autorilor decedaţi, găsise, în paranteze, adevărate minuni de longevitate. Unii depăşeau de zece ori standardul de viaţă. Cei mai modeşti tot trăiseră de două ori mai mult faţă de speranţa actuală.

Tatăl său, trecut de jumătatea vieţii, avea nouă ani. El însuşi împlinise patru.

Intră în parc. Dintr-o dată, înţelese ce-l îngrijora. Nu mai întâlnise pe niciunul asemenea lui. Niciodată nu fusese aşa. Mai dădea din când în când peste vreun singuratic…Acum dispăruseră cu desăvârşire. Parcă intraseră în pământ.

Auzi zgomote. Veneau doi, patru cu câini cu tot. Vru să se ascundă, dar nu mai avu timp.

– Ia uită-te! făcu primul şi câinele său începu să-l miroasă fără nicio jenă. Credeam că nu mai e niciunul!

Celălalt se opri rânjind ca un nesimţit:

– Te-am prins!

Ca pentru a confirma, câinele său veni, ridică piciorul şi-l marcă scurt cu un jet cald.

Băiatul se înnegri.

– Ce aveţi cu mine? sări, furios.

– Stai jos! îl împinse primul înapoi, zgâriindu-l.

De fapt, rotweillerul îi pusese labele pe piept.

– Ţi-am spus, te-am capturat! repetă celălalt.

– Încălcaţi ordinea publică… bălmăji disperat.

– Nţ! tu o încalci, făcu stăpânul rotweillerului.

– Cred că n-a urmărit ştirile, zise cel cu boxerul.

Îşi aminti de crainicul încruntat şi bassetul cu privire inteligentă.

– Eşti în afara legii, îl anunţară cei doi. Nu exişti!

– Nu exist?!

Se gândi la istorie, la vremurile când aşa ceva se întâmpla cu un câine fără stăpân.

– N-ai câine, nu exiști! decretară ticăloşii.

– Și?! bravă.

Îl priviră condescendenţi.

– O să te muşcăm. Bucăţi te facem. Jupuit te ducem la Hingheri. Vom primi recompensă.

Era iute de picior, i-ar fi lăsat cu uşurinţă în urmă pe demenţii aceia şi pe câinii lor împiedicaţi în biolese. Dar spaima îl paraliza.

În schimb, mintea îi alerga nebună. Se gândi la cel care dăduse decretul: un om mititel, gârbovit, dominat de un Câine oribil cu craniul gigantic…

Începu să urle; puseseră mâna pe el şi-i dădeau jos pantalonii.

– Ce?? Ce-i…ce-i asta?! îi auzi ţipând.

Deschise ochii, la timp să vadă cum un câine teribil şi fără stăpân îi pune pe fugă. Rotweillerul şi Boxerul se încurcaseră în biolese, urlând ca turbaţi şi muşcându-se între ei…

Câinele rămăsese în faţa băiatului. Îl privea atent înclinându-şi într-o parte capul frumos împodobit cu urechi lungi şi drepte, ascuţite.

Tânărul se înfioră. Nu văzuse în viaţa lui un câine singur.

Se ridică. Făcu trei paşi. Câinele îl urmă, la aceeaşi distanţă.

Nu departe, cei patru se încurajau reciproc, pentru un nou atac, aşa că nu mai zăbovi şi, alegând o alee, pieri pe acolo.

Când se opri din fugă, pe o bancă, câinele apăru din nou lângă el. Era agitat. Se temea. Îl văzu privind în toate părţile, gata parcă să dispară.

Înţelese. Şi el era condamnat. Din cauza singurătăţii.

– Nu eşti singur! îl mângâie, dintr-o dată.

Îi cuprinse în braţe căpăţâna frumoasă, cu păr scurt şi des. Ochii animalului clipeau, implorând ajutorul.

– Eşti cu mine.

Auzi paşi grei, înjurături. Un cor de lătraturi specifice arăta că o patrulă de poliţie venise în zonă. Câinii-lupi luau urma, trăgând cu turbare înainte…

Se înfioră. Trebuia să facă ceva. Câinele îl lingea disperat pe mâini.

Simţi atunci o afecţiune nemaiîntâlnită pentru salvatorul său. Simţi că îl iubeşte şi că e iubit. Se simţi întreg.

– Nu te voi lăsa, îi spuse. Va fi bine.

Scoase din buzunar biolesa primită cadou de ziua lui. Prinse perfuzia la gâtul animalului, care începu să scheaune bucuros. Celălalt capăt îl înfipse în brida din încheietura mâinii sale stângi.

Apoi plecară pe alee, înapoi.

– Te iubesc, îşi spuseră.

"Înger și câine" de Vali Ionescu

„Înger și câine” de Vali Ionescu

 

liviu surugiuNăscut în 10 octombrie 1969 la Roșiori de Vede, Liviu Surugiu își începe visul încă din 1983 când scrie prima variantă (pe atunci doar o povestire) a romanului ATAVIC, pe care avea sa o modifice de multe ori pana in prezent.
A debutat în 1995 în JSF nr. 86 cu povestirea Visându-l pe Mart Senson, povestire ce-i adusese premiul JSFAtlantykron, urmată de Începutul (JSF 92), Daniel (JSF 115), Adevărul despre Woopy (CPSF 568), Burta (JSF 124-125), Întâlnirea (CPSF 530-531), Mâinile lui Solomon, Castelul Câinilor (JSF 143), Alcoolama (în colaborare cu Ionuț Bănuță, JSF 151), Îngeri și Câini (SuperNova) și Visus (JSF 158). Recent, în numărul din decembrie 2012 al Gazetei SF, i-a apărut nuvela Evangelion, iar în numărul din februarie al revistei Nautilus primul episod din foiletonul horror 144.