De la început (şi, uite, chiar debutăm cu asta!), ţinem să facem următoarele precizări — ce poate li se vor părea ghiduşe unora…?! — dar care sunt necesare, importante şi suficiente pentru o lecturare cel puţin formală şi cel mult eutimică a prezentului şi — de ce nu? — problematicului nostru studiu.

alfa. Cititorul trebuie să facă o benevolentă şi dialectică diferenţiere între Sfârşitul Lumii şi Capătul Lumii — cele două concepte neavând, în ciuda unei aparente convergenţe semantice, absolut nici o legătură cu cazuistica luată în considerare de prezenta analiză.

II. Apoi, când ne referim la „costurile“ Apocalipsei, le înţelegem (lucru de înţeles, poate tocmai datorită acestei tautologii redundante), fireşte, pe cele prezumate, nu pe cele, realmente, finale.

c. Pe urmă, cu toate că chestiunea preţurilor maşinaţiunilor pe care le implică un sfârşit „ca la «carte(-a cărţilor»)“ al lumii este, pe cât de exorbitantă, pe atât de fascinantă, cu toţii trebuie să fim conştienţi că aceasta e, în acelaşi timp, mult prea vastă pentru a fi (s-)abordată şi tratată într-o manieră total exhaustivă, astfel încât noi, autorii, am decis să ne referim — hic et nunc —, şi încă într-un mod oarecum minimalist, doar la costurile Apocalipsei preacreştine a întregii lumi — preemţiunea acesteia părându-ni-se indubitabilă. Şi, răspunzând unei întrebări din public, DA!, este foarte posibil ca diversele variante de Sfârşit ale Lumii, din cadrul altor sisteme teologice (pre- ori postcreştine sau chiar aşa-zis păgâne), să fie mult mai ieftine — adică să antreneze gestionarea invazivă a unor patetice scheme piramidale, pitite în umbra megasistemelor financiare, corelată cu devalizarea agresivă a conturilor bine garnisite ale unor bogătaşi cvasinecunoscuţi până şi în Elveţia. [O întrebare mai pertinentă ar fi dacă ne-am putea încrede în astfel de Apocalipse ieftine — de fapt, un soi de „chinezării“.]

Oricum, prin această încercare de explicaţiune dorim să ne prezentăm scuzele de rigoare prozeliţilor celorlalte religii, care, poate, se vor simţi neglijaţi, dar promitem să revenim, cât de curând, cu un studiu aprofundat care să încerce, dacă nu epuizarea, barem răstignirea subiectului — studiu ce va include şi analiza costurilor prezumate ale diverselor forme de Apocalipsă subsumate celorlalte culte de pe mapamond.

4. În plus, vrem să atragem atenţia celor preahabotnici asupra unui modest amănunt ce ne face să privim interacţiunea dintre Apocalipsă şi societatea umană postmodernă cu un indiscutabil şi incomensurabil optimism! Judecând, bunăoară, după rata inflaţiei [V. şi analiza „coşului“ B.N.R., din a căror 11.000 de produse noi am acordat o atenţie specială spirtoaselor (mai ales berii şi votcii), prezervativelor, biberoanelor şi colivei — din motive lesne de înţeles.] şi în funcţie de indicii preţurilor de producţie, de cumpărare şi de indexul preţurilor de consum, ori raportându-ne la nivelul galopant al îndatorării bugetelor naţionale ale tuturor statelor terestre, nivel care creşte mult mai repede decât se topesc calotele polare, sau luând în considerare integrarea şi a altor factori ecumenico-economici ezoterici, Apocalipsa nu numai că devine inevitabilă, ci reprezintă tocmai o necesară şi binecuvântată alternativă: deoarece nota de plată a Sfârşitului Lumii va fi extrem de pipărată, iar acest fenomen se va petrece (după părerile cvasiunanime ale teologilor) pe această lume, ea va fi achitată, în întregime aici, la ghişeul de pe Pământ, existând şansa ca, graţie acestei teraplăţi pe termen lung, să fie şterse, deodată, toate datoriile, trecute, prezente şi viitoare, omenirea putând astfel să se „restarteze“, intrând în Viaţa de Apoi cu o balanţă financiară ultraechilibrată („zero pe zero“, adică „chit pe chit“ pentru cei cu probleme în calcularea dobânzilor bancare). Cu alte cuvinte, 0 resurse, per 0 necesităţi de resurse, asezonate cu un cash flow pozitiv, şi asta deoarece moliftele tuturor preoţilor creştini vor fi contabilizate, constituindu-se în active nete, iar blestemele tuturor patronilor poltroni vor fi considerate datorii, astfel că, statistic, banii care vor intra în firme vor fi, în teorie, infinit mai mulţi decât cei care vor ieşi — în realitate însă, întregul sistem manifestând proprietăţi de convergenţă asimptotică spre 0. Astfel, celebra zicere a lui André Malraux [„Secolul următor (al XXI-lea — n. a.) va fi religios sau nu va fi deloc.“ (De fapt, el n-a formulat-o chiar aşa… — n. a.)] se reliefează în toată preţiozitatea sa, căpătând o certă valenţă de redevenţă — omenirea fiind mina din care se extrage sentimentul religios, carburantul absolut necesar bunei funcţionări a Creaţiei divine, dispariţia acestuia conducând la griparea sistemului şi, deci, la apariţia Apocalipsei.

Corolarul X: Din pct. 4 se deduce simplu, direct şi calmant, că, cel puţin în cazul României, doar Apocalipsa ne mai poate scăpa de datorii!

Observaţia Z: Având în vedere legăturile fine, intrinseci, la nivel macro- şi microcosmic, metapsihic şi subspaţial dintre forţele evanescente implicate în ţesătura acestui nexus [a se lectura ori revedea (eventual, cerceta), în sens biblic şi bibliografic, întreaga filmografie Star Trek, Star Wars şi Starship Troopers, teoria stringurilor (sau „a coardelor“, cum cu plăcere şi-o reamintesc cei mai în vârstă — fireşte, atunci când îşi mai amintesc), precum şi bazaconiile lui Stephen Hawking & Co., despre leptoni, miuoni, tahioni, mezoni, găuri negre, particula lui Dumnezeu etc.], noi considerăm că ceea ce i s-a întâmplat recent, la hotelul Sofitel, din New York, şefului F.M.I., Dominique Strauss–Kahn [un soi de Ioan Botezătorul al datoriilor statelor naţionale (nu cu H2O din Iordan, ci cu dobândă în euroi — conform formulei (tunate) simple, post-calculate, a acesteia: D = C*d *T / 100*360, în care: D = suma anuală a dobânzii; C = capitalul (sau valoarea nominală a titlului); T = timpul rămas până la scadenţa miniapocalipselor personale ale tuturor indivizilor], pentru care Sfârşitul Lumii a început mai devreme — poate prea devreme! —, reprezintă, neîndoios, un semn în acest sens.

Acestea fiind stabilite, e timpul să rulăm mai departe, pentru a demistifica câteva proiecţii economice asupra Sfârşitului preacreştin al Lumii.

Din practica vieţii de zi cu zi se observă că toate sferele vieţii umane pot fi convertite în elemente de piaţă — liberă sau aşa-zis liberă —, astfel că inclusiv Apocalipsa poate intra pe piaţa de capital și, prin urmare, poate căpăta… valoare de piaţă! Calculând, derivând, integrând, aritmetizând, decelând, laborizând şi transpirând, noi, autorii, am determinat, cu o aproximaţie de numai 666 de zecimale (probabil doar o coincidenţă parcimonioasă cu „numărul fiarei“) o primă valoare relativă de piaţă a Apocalipsei. Imediat se nasc o mulţime de întrebări, dintre care cele mai captivante par a fi: Se poate investi capital în Apocalipsă? Şi dacă da, cum mulţumim acţionariatul? În posesia cui va intra pachetul majoritar? Dar „acţiunea de aur“? Care e gradul de complianţă? Unde e „ascuns“ Jokerul şi cine scoate Asul din mânecă? Însă problema cu adevărat interesantă ar fi să determinăm cum anume influenţează toţi aceşti factori valoarea de piaţă a Apocalipsei, eventual să stabilim o relaţie cantitativă recurentă (eventual şi recursivă) între părţi şi întreg. Şi, pentru a rezolva satisfăcător această contradicţie, trebuie să introducem în ecuaţie termenul de „fluctuanţă“. Se observă imediat că această fluctuanţă este declanşată de oscilaţiile aproape nanometrice ale unui incomprehensibil factor X, pe care noi, autorii, l-am denumit imediat, după o matură chibzuinţă, „constanta creştină“. Apoi, pornind de la premisa că de peste 2.000 de ani constanta creştină (efectiv biblică), care se referă la implacabilitatea Apocalipsei, influenţează toate activităţile umane, ajungem la concluzia [pe care criticii noştri (da, avem şi d-ăştia!) au considerat-o un petitio principii] că i se poate atribui o valoare de piaţă. Astfel speculaţiile pe acest subiect contribuie la formarea unei burse a fluctuanţei valorii de piaţă a Apocalipsei, o manieră subtilă de a substitui cauza cu efectul, determinând o amplificare în cascadă a îndatorării universale.

E clar pentru tot creştinu’ (fiind chiar de-o evidenţă care frizează postulatul) că nimic din ceea ce există, coexistă, metaexistă, paraexistă, nonexistă sau se întâmplă (ori nu se întâmplă) pe această lume NU este… pe gratis! Fireşte, încă nu ştim cum stau lucrurile pe lumea cealaltă, dar, având în vedere unele vagi indicii („precum în Cer aşa şi pe Pământ“, ca să cităm doar un umil exemplu), se pare că şi „dincolo“ totul costă. Şi aşa ar fi şi normal, dacă ne ghidăm după ceea ce susţin Sfintele Scripturi. Gândiţi-vă, cam cât ar costa, bunăoară, primenirea — sau ca să utilizăm un termen la modă — ecologizarea permanentă a Raiului — operaţiune absolut necesară pentru păstrarea aparenţelor paradisiace ale acestuia. Meditaţi acum şi la problemele — multiplicate exponenţial — ale Iadului, provocate (cel puţin în parte) şi de cerinţele mult exagerate din caietul de sarcini asumat de constructor: toate zonele de lucru executate din materiale cu rezistenţă termică ridicată, combustibilul, permanent de proastă calitate (datorat licitaţiilor trucate — explicabile prin faptul că toţi aceia care s-au ocupat cu aşa ceva aici, ajung, fireşte, acolo); poluarea exagerată, spre exemplu, cu pucioasă (pe lângă cogenerarea unor uriaşe cantităţi de bioxid de carbon), ceea ce a declanşat o incontrolabilă spirală a încălzirii globale. (Unele voci susţin că, de fapt, Iadul nu a fost dintotdeauna aşa, el fiind, iniţial, proiectat ca un loc de penitenţă moderată, pentru executarea pedepselor divine în regim semideschis. Cu timpul, însă, climatul a devenit excesiv de arid datorită lipsei de preocupare pentru o exploatare raţională, ecologică, şi, în plus n-au fost deloc explorate oportunităţile oferite de existenţa Purgatoriului. Şi, ca o curiozitate, menţionăm că, dacă temperatura globală a atmosferei terestre ar creşte cu numai 10 °C, sigur am obţine un soi de protoiad — ceva care ar semăna aproape perfect cu Iadul din perioada sa de glorie, reprezentată de pregătirea dantească din Purgatoriu şi regăsirea drumului înapoi, spre Rai.)

Iar ca „bonus“ mai trebuie: achitate salariile uriaşe ale dracilor pălmaşi (cu toate sporurile incluse: muncă periculoasă, cu foc deschis, 24 de ore din 24 etc.); plătite formidabile consumuri energetice necesare păstrării smoalei (material cunoscut drept energofag) la o temperatură optimă pentru pârlirea meritată a celor păcătoşi şi alimentării flăcărilor Gheenei din cuptoarele în care sunt arşi perpetuu din ce în ce mai mulţi damnați; rezolvate „din mers“ uriaşele greutăţi legate de mentenanţă, generate de menţinerea în funcţiune a cazanelor (unde cei răi sunt chinuiţi în vecii vecilor, Aaamin!, conform Apocalipsei 16:16) de minimum 7.000 de ani (după cum susţin unii profeţi specialişti în interpretarea a ce se stipulează în Biblie) sau chiar de zeci de mii de ani (conform altor surse, inclusiv anti-, peri- sau extracreştine etc.). Toate acestea reprezintă dificultăţi insurmontabile, capabile să bage în mormânt orice amărât de directoraş de regie de termoficare, şi care sigur scot peri albi (recte, coarne albe) CEO-ului (Chief Executive Officer) Aghiuţă — care nu are la dispoziţie resursele nelimitate ale Domnului Creator. [Şi, aşa, ca o paranteză (fraza chiar fiind în paranteză!), probabil că ăsta-i motivul pentru care toţi directorii de regii autonome de termoficare au ajuns (sau vor ajunge) direct în Iad, fiind incluşi, din oficiu, în programele de schimb de experienţă — nivel expert!]

Apoi mai preexistă şi problematica demografică: dacă aici, pe Pământ, ea mai poate fi, cât de cât, ţinută sub control, pe lumea cealaltă (atât în Rai, cât şi în Iad, unde mergem finalmente) nu se poate face nimic: absolut toţi muritorii ajung acolo (unii teologi susţinând că indiferent de religie), iar astăzi, când — după ample şi laborioase cercetări, s-a certificat ştiinţific că viaţa este, în fapt, o boală cu transmitere sexuală şi mortalitate de 100% — savanţii au izbutit să calculeze că de la începuturile vieţii umane, numai pe Terra, s-au născut (şi, fireşte, au murit) peste 80 de miliarde de fiinţe omeneşti — ciclul desfăşurându-se uniform accelerat şi în prezent!

În lumina acestor teme credem că se impune un scurt excurs în teoriile financiar-economice ce prefigurează sfârşitul, de sorginte creştină, al lumii, asamblat dintr-o Introducere în teoria economică a Sfârşitului Lumii (v. bibliografia), răspunsul la întrebarea de 1 miliard de euro, „Cât costă «Sfârşitul Lumii»?“ şi oferirea, spre digerare publică, a câtorva variabile economice acute, cronic contrapuse „constantei creştine“, lucru care ne va permite tuturor abordarea Apocalipsei cu un indiscutabil capital de încredere, dublat de un buget aparent consolidat.

Începuturile ştiinţelor economice au fost facturate (acurateţea exprimării ar fi impus utilizarea termenului „structurate“, dar noi îl preferăm pe acesta datorită indiscutabilei lui popularităţi) de către Adam Smith (1723 – 1790) — acel pioner cu prenume predestinat (Adam), devenit patriarh al economiei politice, unanim recunoscut drept întemeietor al acestei ştiinţe, fiind creditat cu multe dintre moşmandele economice care mai bântuie şi astăzi economia mapamondului. Economist, filosof şi, nu în ultimul rând, scoţian, Smith este cel care a editat Vechiul Testament al economiei politice (Avuţia naţiunilor), o veritabilă biblie pentru urmaşi, epigoni şi bogătani. Pentru a respecta adevărul istoric trebuie să precizăm că gurile rele afirmă că respectiva lucrătură ar fi trebuit să se intituleze Avariţia naţiunilor, fiind vorba, în fapt, doar despre o găselniţă, cu ifose ştiinţifice, menită a justifica maladiva zgârcenie scoţiană care-i bântuia(-e) pe el şi pe compatrioţii săi.

Făcând abstracţie de acel umor insular, atât de britiş, trebuie să recunoaştem că truda i-a fost apreciată, recunoscută, conturată, continuată, descâlcită, coroborată, interpretată, sancţionată, încununată şi reîncâlcită la loc de cel puţin optsprezece dintre apostolii săi (luându-i în considerare, dacă nu pe cei mai importanţi, sigur pe cei mai sârguincioşi), prin intermediul a cel puţin câtorva sute de evanghelii economice, una mai dihai decât alta, după cum urmează:

Economistul, filosoful, teologul şi avangardistul Thomas Robert Malthus (1776 – 1834), scolasticul britanic ce a popularizat teoria rentei (de care a şi beneficiat, cu multă graţie) şi care ne-a lăsat moştenire acea doctrină (care de două secole nu-i lasă să doarmă pe diriguitorii politicii americane) ce susţine că omenirea creşte în progresie geometrică, iar resursele (Terrei) doar în progresie aritmetică. Ce-i de făcut? (V. I. Lenin) Mhmmm!… Ceva soluţii ar fi; cu preţul a nenumărate indulgenţe papale, Malthus ni le şi oferă: pentru a echilibra creşterea populaţiei, sfinţia sa consideră că războaiele nesfârşite, liberalizarea sărăciei lucii, avortul consensual, prostituţia în prostie, mâncatul excesiv şi celibatul spontan sunt factori reali şi cât se poate de pozitivi. Pe baza acestor „remedii“, mai mult sau mai puţin naturiste, Tommy candidează cu succes la titlul de precursor al mişcării hippy (flower power, pentru purişti).

Oricum, se pare că în elaborarea acestei teorii, Bobby a fost ajutat de amicul Matusalem — personaj–cheie (dacă ar fi fost femeie l-am fi numit, fireşte, personaj–broască) biblic sigur, despre care nu se ştie între ce ani a trăit (sau dacă chiar a trăit), dar căruia i se cunoaşte cu precizie vârsta din momentul decesului: 969 de ani (fără nici o legătură cu poziţia „69“)! După ce a făcut câteva flectări intelectuale, sprijinindu-se în calcule laborioase (pe care doar Institutul chinez de Planificare a Naşterilor le-a înţeles), Malthus a decretat că matusalemismul e de rău şi la rebotezat malthusianism, lăsându-ni-l moştenire, ca să ne deînmulţim cu raţie (nu rațe!) malthusiană.

Ipochimenu’ e talonat îndeaproape de Jean Baptiste Say (1767 – 1832), demnul reprezentant al Hexagonului, care, în ciuda (sau tocmai datorită) sonorităţii numelui, n-are nimic de-a face cu inventarea batistei (el suflându-şi nasul normal, cu două degete, ca noi toţi), ci cu principiile concurenţei de capă şi spadă din cadrul economiei de piaţă (independenţa proprietăţii private, libertatea concurenţei, exilarea Statului la periferia vieţii economice).

Şi tot în acel zbuciumat secol (numit „al Luminilor“, cu toate că becul, încă neinventat, îşi rodea dulia, aşteptând să se tragă de filament cu Edison), intră în scenă zvăpăiatul evreu sefard englez David Ricardo (1772 – 1823 — „o“-ul deschis şi frumos rotunjit din finalul numelui datorându-se unei gureşe gâşte ce ciugulea troscotul din zonă), care, renegându-şi originea (fiind, astfel, obligat să se întreţină singur), a descoperit teoria costurilor comparative („Pătrunjelu‘ e mai ieftin în piaţă decât la mall!“), devenind un fervent susţinător al comerţului liber şi al şcolii economice clasice (orice o fi însemnând asta).

Napoleon I, devenit împărat al Republicii franceze (caz unic în Istorie!) profită de-o învălmăşeală în careu, marchează şi reduce din scor (3 – 2) cu eminentul economist Claude Frédéric Bastiat (1801 – 1850), care s-a mulţumit să fie doar un francez care milita (nemilităreşte şi de mirare în acel secol belicos) pentru comerţul liber (murind mult prea devreme pentru a putea deveni şi altceva), dar nu înainte de a aşterne pe hârtie (pe atunci de proastă calitate) câteva dintre gogomârcile care-i provocau insomnii. Şi, pentru că totul trebuie să poarte un nume, le-a zis–scris: Proprietatea şi Legea, Capitalul şi Renta, Justiţia şi Fraternitatea, Protecţionism şi Comunism.

Anglia îşi revine şi revine (observaţi cu cât rafinament utilizăm această redundanţă!) şi-l aruncă în luptă pe filosoful, economistul şi logicianul şcolit chiar pe malurile perfidului Albion, John Stuart Mill (1806 – 1873), partizan declarat al liberalismului şi utilitarismului, doctrină ce s-a dovedit, de altfel, extrem de utilă unui număr foarte mare de indivizi. 4 – 2 şi se intră în prelungiri!…

Carol cel Mare nu mai răspunde la apel, Ludovic al XIV-lea e mort, Napoleon s-a dus şi el, nici noi, autorii, nu ne simţim prea bine, iar Franţa nu mai e ce-a fost — dar cocoşul galic, încă semeţ, ţine creasta sus şi, în încercarea de-a păstra echilibrul, îl scoate la încălzire pe Leon Walras (1834 – 1910), fan al lui Vilfredo Pareto (un „dribler “ mai puţin cunoscut din Primera Division) şi autorul teoriei echilibrului general în economie, o chestie sintetizată prin sintagma: „Ce iei pe mere, dai pe pere!“

Antrenorii–antreprenori de pe Wembley (Dray Gin?!) simt că treaba riscă să degenereze şi încearcă transferul unui „jucător“ greu, tocmai din liga Lumii Noi: John Maynard Keynes (1883 – 1946), care sfâşiat de contradicţiile liberalismului social, dar obsedat de arhisuficienţa propriei doctrine, ajunge — după ce prinsese răscoala lui Pancho Villa şi Emiliano Zapata, două războaie mondiale, Holocaustul şi o autentică revoluţie bolşevică — să eşueze în clasicism şi intervenţionism guvernamental în economie, fiind mai mult decât favorabil acesteia din urmă. Remarcăm şi o oarecare apetenţă a lui Keynes pentru Apocalipsă, atestată de celebra butadă care a făcut furori (NU furouri!) printre admiratorii baronului: „Pe termen foarte lung, suntem morţi cu toţii“.

Mama vitregă a Statuii Libertăţii prinde gustul soccer-ului şi se amestecă tot mai mult în dispută cu „stranierul“ Nicolae Georgescu Roegen (1906 – 1994), româno-americanul vizionar care a zugrăvit economia în culori mai ecologice („Pe afară-i vopsit gardu‘, înăuntru-i leopardul!“) şi a inventatat bioeconomia — o chichiţă aproape avocăţească, care permite o blocare elegantă a dezvoltării industriei concurenţei, acuzând-o de distrugerea echilibrului ecologic planetar (fireşte, prin poluare excesivă).

America „Ogarului Cenuşiu“ continuă să controleze balonul prin Milton Friedman (1912 – 2006), „portar“ de valoare şi jucător de „cursă lungă“ (94 de ani!), care îşi ia ghetele din cui şi intră între buturi, imprimând o incontestabilă stabilitate team-ului anglo-saxon prin promovarea politicii economice de… stabilitate.

Liga nord-atlantică se dovedeşte a fi un nesecat izvor de talente, aruncând în prima linie chiar şi un talentat „atacant“: economistul yankeu Murray Newton Rothbard (1926 – 1995), susținător strălucit al Şcolii Austriece („coleg“ al guvernatorului–Terminator), propovăduitorul anarho-capitalismului: adică ieşi pe piaţă şi începi să împarţi dupaci în dreapta şi-n stânga, până-i saturi pe toţi de bunăstare! Vorba ceia: „Nu mai avem prieteni, ci «parteneri», şi nici duşmani, ci «clienţi»“…

„La Garde meurt mais ne se rend pas!“ („Garda moare, dar nu se predă!“ — am tradus pentru aceia dintre noi care în liceu au început studiul limbii franceze în rusă…) — Vive la France! — dar, ca şi la summit-ul de la Copenhaga, unde americanii s-au făcut „că plouă“, sau Waterloo (unde chiar a plouat!), anglo-saxonii măresc strocul şi se desprind decisiv, aruncând în teren un „mijlocaş“ de înaltă clasă: Joseph Stiglitz (1943 – ?), critic acerb al managementului economiei globale şi al fundamentelor celei de piaţă, a parcurs în viteză drumul de la gloabă la globală şi înapoi. Suit pe cai putere, nu-şi mai doreşte nimic altceva decât o economie bazată pe C.I.A., pardon…, pe informaţii, conformă (ba chiar proformă) cu principiul: plăteşti bine îţi vând minciuni, nu plăteşti, ei bine, atunci… ghici ce minciuni îţi sevesc la cină!

S.U.A. mai punctează o dată, spectaculos (gata–gata să ia Apocalipsa pe cont propriu), prin sfertodoctul mare amator de golf & cricket, din New Haven (Connecticut, S.U.A.), George W. Bush (1946 – ?), al 43-lea preşedinte al înfloritorului hinterland de peste ocean. Lui Bushulică (îl numim aşa doar fiindcă e încă june) cel mai mult îi plac vacanţele (imediat după ce a ajuns preşedinte şi-a luat una prelungită) şi să câştige pierzând! (Vezi alegerile prezidenţiale şi „victoriile“ din Irak şi Afganistan.) Ce nu-i place? Se pare că zgârie-norii proiectaţi de japonezi…

Dar una peste (sau pe lângă) alta, George se poate lăuda cu şase realizări majore: 1) S-a născut! (Okey, a fost doar coautor… asta ca să nu ne acuzaţi de misoginism.) 2) Joacă golf la fel de bine ca şi cricket. (Sau invers!) 3) A semnat Patriotic Act — de departe cea mai măreaţă realizare a domniei sale. 4) S-a relaxat invadând Irakul şi Afganistanul. 5) S-a odihnit. 6) A inaugurat şi fundamentat doctrina militarizării schimburilor economice şi a disparităţii globalizate a schimburilor comerciale bilaterale: America exportă în ţările adoratorilor Profetului Mahomed conserve cu democraţie apetisantă, „la pachet“ cu tancuri, avioane, rachete etc. (pentru asigurarea unei bune şi corecte digestii a acesteia de către populaţia arabă) şi primeşte (în contrapartidă) petrol şi minerale strategice pe care se laudă că le plăteşte la preţul pieţii. Gurile rele mai susţin că ar fi şi „tatăl“ actualei crize economice mondiale; dar hai să fim serioşi: poate fi cel mult nepot!

România rupe lanţurile comunismului (pe care, ulterior, le vinde în Turcia, ca fier vechi) înlocuindu-le cu hăţurile capitalismului „de cumetrie“ (Bunicuţa dixit), trece ţanţoşă peste handicapul unei economii etatizate şi reintră în afaceri, ieşind mândră „la bătaie“ — pe care o şi încasează, la scor de forfait! Pierde tot, inclusiv (şi mai ales!) onoarea, dar reuşeşte să intre în Premier League pe uşa din dos, după mai multe meciuri de baraj. Trece cu eleganţă peste handicapul eliminării din teren a câtorva milioane de jucători proprii, ajunşi, mai ales, în campionatele italian şi spaniol, la munca „de jos”, importă „stranieri“ de la F.M.I., masează toată echipa în propria jumătate de teren, distribuie uleiul, zahărul şi găletuşele numai în careu şi numeşte — la cârma echipei şi la administrarea „stadionului“ — o tripleţiadă de „antrenori“ născută din spumă de asfalt cu iz de autostradă neîncepută: blonda, chiorul şi piticul, ceva care s-ar traduce prin formula 2 (x + y) + 2x <=> xbbb => 0 => să trăţi bine0! [A se avea în vedere acest enunţ şi apropo de împărţirea resurselor în România cu (B + nepotism) la puterea a 3-a, raportat la diversitatea cromozomială.]

Gândirea sau malversaţiunea (uneori, cei doi termeni fiind aproape identici) economică se manifestă — e drept, ceva mai rudimentar — şi în afara Terrei.

Îngrozitoarea Homalak (cca ? – cca ?) fostă comandantă de crucişător romulan, devenită ulterior corsar, apoi negustoreasă de succes, e creditată, îndeobşte, cu calitatea de prim emul extraterestru al lui Adam Smith, cu toate că nu se cunoaşte mai nimic despre doctrina ei economică — la fel cum nu se ştie chiar nimic despre economiile ei.

Temutul K’Wlaang (2356,23 – 2487,76), care, fără a fi chiar turc, era cel puţin klingonian, a fundamentat teoria economică a schimburilor comerciale interplanetare între civilizaţii convergente aflate în stadii incongruente de dezvoltare. Din păcate, K’Wlaang nu ne-a lăsat nimic scris, s-au, mai precis, toate materialele sale ce ar putea fi considerate drept teoretizări economice ale subiectului se află sigilate într-un birou cu dovezi, fiind considerate (după unii autori, în mod eronat) falsuri în înscrisuri sub semnătură privată.

Ubicuul ferengi DaiMon Praktor (cca 2400,97 – 2447,22), îndreptăţind celebra aserţiune critică a quasarianului George Ceauşu („Nu-ţi poate reuşi totul din prima şi, uneori, nici din ultima!“) chiar a practicat aceste schimburi, decedând cu brio în urma unor neînţelegeri referitoare la plata lor — ceea ce a dovedit, fără putinţă de tăgadă, că K’Wlaan mai avea ceva de lucru la teoria sa.

Acum, probabil că vreţi să aflaţi la ce ne folosesc tratatele, experimentele şi rezultatele, mai mult ori mai puţin predictibile, obţinute de personajele a căror viaţă jertfelnică şi operă catehismică am prezentat-o mai sus?! Ei bine, toată această hermeneutică a indestructibilităţii Apocalipsei, devoalată de destăinuirile expuse mai sus, de-o senzualitatea aproape kantiană, ne rotunjesc percepţia metafizică, întregindu-ne tabloul unei omnisciente confuzii arhetipale. Sau, mai precis, ne teleportează în lumea agnosticii şi binecunoscutei formulări socratice: „Ştiu că nu ştiu nimic!“, coroborarea deficitară a teoriei cu practica rămânând valabilă în vecii vecilor, Aaamin!

Şi, totuşi, în ciuda (sau poate tocmai datorită?!) apostolatului acestor preasfinţi economopărinţi, căutători neostoiţi ai Sf. Graal geoeconomic, din care dolarul (mai nou, euroiul sau, cine ştie?, yuanul) să picure veşnic, crizele economice au continuat să bântuie cu o furie tot mai mare, având efecte din ce în ce mai devastatoare. E clar, deci, că, pentru a prezenta perspectiva economică asupra Sfârşitului creştinesc (cu popă, slujbă etc.) al Lumii , trebuie să recurgem la un act de creaţie şi, în acelaşi timp, de credinţă: editarea instrumentarului definitoriu al unei noi paradigme, metadigme! — ba chiar terradigme!! Edificarea acestei acoperitoare hiper- sau megateorii se impune cu acuitate şi aciditate în urma efectelor unei mereu ultime crize economice — care s-a resimţit de la un capăt la altul al Pământului, măturând economiile statelor terestre de la o margine la alta a mapamondului şi afectând (în toate modurile posibile) variile activităţi omeneşti.

Megateoria economică a Sfârşitului creştinesc al Lumii (fie el „închis“ sau „deschis“) va avea ca obiect de studiu tocmai analiza sistematică şi sistemică a simetriei atitudiţionale dintre gnosa producătorului şi poziţia epistemologică a consumatorului (cel mai probabil întins pe spate şi cu mâinile încrucişate pe piept) pe o piaţă virtual apocaliptică, lipsită de predictibilitate, perspective, resurse, produse şi bani (cu excepţia, poate, a ortului datorat popii).

Componentele de bază ale teoriei economice a Sfârşitului creştinesc al Lumii sunt reprezentate de lipsa (inaccesibilitatea ori intangibilitatea) cronică a resurselor şi de asimetria structurii nevoilor [în Rai n-ai nici o nevoie (poate doar de ceva „iarbă“?), iar în Iad, orice nevoie ai avea, ea nu-ţi va fi acoperită, ci „descoperită“, — nesatisfacerea oricărei trebuinţe fiind parte integrantă a pedepsei divine acordată răposatului]. Prin urmare, piaţa şi cei doi mari actori ai ei — producătorul şi consumatorul (în cazul de faţă, păcătorul şi păcătosul) — dispar dacă în relaţia dintre ei nu intervin schimbul unor produse şi plata acestora. Aşadar, cererea şi oferta se volatilizează, piaţa este asomată, statele care o reglementează sunt neantizate. Dar nu se creează nici măcar haos pentru că oamenii recunosc sfârşitul unui sistem şi se pregătesc să se integreze într-altul.

Dar care ar fi formula matematică, fie ea şi empirică, ce ar putea sintetiza valoarea efortului nostru financiar, economic şi ecumenic destinat acoperirii costurilor unei Apocalipse previzibile, sigure şi liniştite?

Iat-o: fără celofan, bomboana de pe colivă: în exclusivitate, doar aici, acum şi special pentru dvs., domnişoarelor, doamnelor, domnilor şi moştrilor, formula economico-financiaro-matematico-creştină a Sfârşitului Lumii, calculată cu o precizie de 666 de zecimale, pe un interval deschis de finalizare a datoriilor:

A = √C666 × V6,666 – E0!

(În care: A = Apocalipsa; C = Cheltuieli; V = Venituri; E = Expectanţă.)

Metodologia de cercetare utilizată în teoria economică a Sfârşitului creştinesc al Lumii cuprinde observarea critică ochiometrică, directă, a crizelor economice, care se repetă, din care nu învăţăm nimic, prezentarea ascensiunii fulminante a Dragonului Roşu, care nu a înlocuit secera cu E-hamburgherul şi nici ciocanul cu dolarul, pregătindu-se şi să soarbă toate rezervele de Coca–Cola ale amicilor capitalişti, analiza de fineţe a structuralităţii unui nou model economic, poate la fel de inutil ca şi cel precedent, dar susceptibil de-a se reiniţializa automat după fatidicul an 2012. Şi, apropo de acest an, iată că speculaţiile acelui reverend american (probabil tot un expert economic!), care susţinea că Sfârşitul Lumii se va produce pe 21 mai 2011 [22 mai, ora 04.00 (ora României)] au rămas la nivelul de aspiraţii lipsite de temei. Acest lucru dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, că, pentru o Apocalipsă cu adevărat impecabilă şi memorabilă, e nevoie ca omenirea să prindă „deschisă“ şi o „ferestră de oportunitate“ financiar-economică şi, fiindcă mayaşii au preconizat şi ei (tot în urma unui soi de criză) sfârşitul lumii în 2012, poate că integrându-i în analiza creştină, ne-am putea bucura cu toţii de mult aşteptatul sfârşit, iar Contul 666, de Cheltuieli cu Dobânzile, va putea să-şi continuie funcţia de activ şi după Apocalipsă.

Aşadar, sfârşitul sfârşitului lumii economice poate fi zugrăvit cu uşurinţă prin teoria „marelui 0“ — un sistem „închis“ care conţine doar patru legi „0“, extrem de concise:

0 producţie;

0 cerere;

0 ofertă;

0 consum!

Un alt sistem economic implică şi impune sfârşitul unei lumi, creată pe anumite resurse, cereri şi oferte, şi crearea unei alte lumi, cu alte resurse, cereri şi oferte — sfârşitul omenirii, semnificând, în particular, începutul negocierilor de profil (şi profit) dintre Rai şi Iad, în general.

Aşadar, sfârşitul sfârşitului lumii economice reprezintă un proces amplu, complex şi de durată, a cărui atingere necesită o trudă exemplară, susţinută de dăruire, entuziam şi bărbăţie!

***

Ce va urma celor patru legi ale lui 0? Poate că va fi vremea să înţelegem, aşa cum ne explică economistul ieşean Tiberiu Brăilean, că 0 = 1 = ∞

Bibliografie recomandată:

6. Adam Smith, Formerly Professor of Moral Philosophy in the University of Glasgow, An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations, In Two Volumes, Printed for W. Strahan; and T. Cadell, In The Strand, MDCCLXXVI.

66. Biblia, Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.

666. Opus Dei, Novus Ordo Seclorum.

666.6. Jing Ji Shi Yan Jiu Zhong Guo, 中國經濟史研究.

666.66. Captain K’Yompec, Răcnetele de trecere Dincolo (trd. din klingoniană de Vlad-Romeo Frânghiu).

666.666. Financial Times.

666.666.6. Joseph Stiglitz, Making Globalization Work, Ed. Penguin Books,Londra, 2006.

666.666.66. Friedrich Engels, Der Ursprung der Familie, des Privateigenthums und des Staats, Hottingen-Zürich,1884.

666.666.666. Σωκράτης (Socrates), Idei transmise prin viu grai.

666.666.666.6. Tiberiu Brăilean, Teoeconomia, Religii economice, Ed. Junimea, Iaşi, 2011.

666.666.666.66. Nicole Vasilcovschi, Introducere în teoria economică a Sfârşitului Lumii, Gazeta SF, Nr. 5/mai 2011

 

Nicole Vasilcovschi – născută la data de 24 noiembrie 1983 în Suceava. A absolvit Colegiul Naţional Mihai Eminescu Suceava. În 2003 începe să studieze Relaţii Economice Internaţionale la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iaşi, continuat cu un master şi un doctorat în Economie şi Relaţii Internaţionale.

A obţinut diferite premii şi burse de cercetare şi practică în mai multe ţări din Europa, America, Africa şi Asia. Tânăra cygnusistă şi-a valorificat din copilărie latura artistică. A început să scrie versuri de la vârsta de 6 ani, publicând prima poezie la 12 ani. Deţine cinci volume de versuri, publicate în Bucureşti şi două cărţi de comunicare în afaceri, publicate în Iaşi. Din 2001 Nicole face parte din Societatea Ştiinţifică Cygnus Suceava – Centru UNESCO.

În 2002 a câştigat Marele Premiu al Academiei de Vară Atlantykron pentru întreaga activitate desfăşurată în cadrul programului ştiinţific, cultural şi educaţional.

Din 2004 este  membră a cenaclului Quasar, Iaşi şi al Clubului Cygnus-Quasar, Suceava din 2006.

 

Vlad Romeo Frânghiu s-a născut la 8 martie 1957.
Scriitor, redactor, editor, unul dintre membrii de bază ai Clubului UNESCO Quasar din Iaşi.
Este coautor, împreună cu George Ceauşu şi Dan Merişca, al serialului Echipajul Val-Vîrtej se întoarce, publicat în foileton în suplimentul Argonaut al revistei Convorbiri literare.
A realizat, în anii ’90, suplimentul săptămînal Dependent SF, în cotidianul Independentul.
Antologii editate: Quasar 001 (Media-Tech, 2001, împreună cu George Ceauşu şi Lucian Merişca).