Înainte de avatarizare… cyborgizare

Există noi tematizări care propun suprapuneri de paradigme. „A prinde” conturul unei astfel de paradigme nu mai reprezintă un demers care să conţină în sine componenta temporală. Există mereu scăpări sau plieri, care au condus la suprapuneri. Cum am discutat încă din primul capitol al cărții, dinamismul este o cauză indirectă a exploziei tehnologice, una dintre sarcinile autorilor fiind evitarea căderii în invizibilitate a tematizărilor. Noile tehnologii sunt cauza primă pentru care se poate discuta astăzi despre ceva de genul „realitate virtuală” sau „spaţiul virtual”.

Evoluţia tehnologică devine deja un nou mod de a filosofa. Jocul s-a mutat în terenul „minunăţiilor tehnicii”, care au derapat omenirea într-o altă perioadă de timp, de la era umanului trecându-se, după mulţi autori, la era post-umană sau chiar trans-umană. Aici se află spaţiul de joacă al virtualului.

Subiectul vine să îşi găsească un nou loc în spaţiul virtual, având nevoie de o re-constituire. Eul este pus în faţa unui nou tip de realitate, în interiorul căreia el va „dezvolta” multiple „feţe”. Constituit deja real, subiectul renunţă la sine pentru a se re-constitui sub forma a ceea ce denumim generic „avatar”. Nimic din eul inițial, real, nu mai contează, iar ceea ce era cândva „idealizat” devine act. Utopicul, ar spune Jean Baudrillard, se împlineşte, nemaifiind „utopic”, iar eul nu mai are o „ţintă”. Avatarul reprezintă faţa cu care „circulă” subiectul în realitatea virtuală. Ea poate fi adresa de mess, de pe Facebook, adresa de email sau simplul IP al calculatorului cu care sunt în reţea. Desigur, acest aspect mă duce la următorul pas referitor la modul de constituire al avatarului: voluntar, prin aceea că subiectul îşi alege „faţa”, şi involuntar prin faptul că simpla conectare la internet presupune etichetarea printr-un IP. Acesta este primul avatar impus subiectului, prin intermediul căruia acesta poate fi identificat în viaţa „reală”. Eu sunt 182.155.00.01 în primul rând, iar de aici înainte încep re-constituirile celorlaltor fețe. În cazul absenţei conexiunii la internet, subiectul devine adminstratorul care se află la originea comenzilor date sistemului de operare, însă acest moment se pliază peste un altul: cyborgizarea corpului.

În religia indiană, avatarul reprezenta reîncarnarea succesivă a ființelor divine în om. Acesta poate reda cum anume se corporaliza o divinitate, o fiinţă care trecea pragul spre realitate. Al doilea sens al termenului avatar este legat de transformare, schimbare, metamorfoză. Ambele sensuri trimit, de fapt, la trecerea dintr-un mediu de existenţă într-un alt mediu de existenţă. Astfel, eul este cel care trece acum în altceva decât este el însuşi, o materializare simulată sau virtuală a acestuia.

Cum avatarizarea devine cyborgizare

Cyborgul poate fi văzut drept un fel de ajustare a corpului, un fel de upgrade operat la nivelul corpului. Calculatorul este un astfel de element de upgrade, iar în momentul în care subiectul interfaţează cu acesta se declanşează automat ambele procese: avatarizare prin interfaţare şi cyborgizare prin protezare. Katherine Hayles utilizează termenul cyborg cu precădere, în vreme ce Lucia Dinescu resimte nevoie unei scindări: constituirea unui avatar prin interfaţarea la ecran reprezintă un upgrade aplicat umanului – interfaţare a umanului, însă întreg procesul de avatarizare nu este protezarea însăşi, căci cyborgizarea vizează protezarea umanului. Eu voi merge mai departe şi voi spune că primul proces este un fel anume de protezare, prin care subiectul este upgradat şi ajutat să facă ce nu putea de unul singur în realitatea „reală”.

Modelul „cyborgilor printre noi” este exemplificat de Lucia Dinescu prin Stephen Hawking, vezi site-ul hawking.org.uk, sau prin Kevin Warwick, kevinwarwick.org, care şi-a implantat anumite cipuri computerizate pentru amplificare sistemului nervos.

Introducerea subiectului în realitatea virtuală este similară ipostazierii în faţa unui alter-ego. Luându-și o nouă față, eul pleacă în cyberspace, devine un adevărat nomad, cutreierând tărâmurile virtuale. Acest nou situs al subiectului în realitatea virtuală mă trimite cu gândul la unul dintre curentele actuale tari, prin ceea ce asumă, – post-umanismul. Pentru Katherine Hayles întrebarea esenţială ţine mai curând de modul în care se va realiza atingerea acestui nou prag. Din ce în ce mai pregnant se observă că  întrebarea nu se pune dacă vom deveni postumani, căci postumanitatea este deja aici. Mai degrabă, întrebarea este ce fel de postumani vom fi.

Despre trans-umanism

Trans-umanismul acordă un interes foarte mare cuceririlor tehnologice, „încrezându-se mereu în aportul tehnicii la trecerea („transition”) de la uman la post-uman”. Cei doi termeni sunt echivalaţi în cazul unor autori, iar în unele cazuri trans-umanismul este doar o formă mai radicală a post-umanismului. Există încă dezbateri actuale cu privire la încadrarea celor două concepte. În orice fel ar fi, ceea-ce-urmează-după-uman nu este de fapt o ruptură totală de acesta, ci vine cumva în continuarea lui, fără a-l nega. Nick Bostrom spune că civilizaţia post-umană ar putea îmbrăca diferite forme, putând chiar să fie foarte asemănătoare cu ce anume există în prezent. Acesta analizează într-un eseu intitulat „Controversa simulării” trei afirmaţii:

Ultima dintre cele trei teze propuse de filosoful de la Yale nu este chiar fericită pentru oameni, aceştia putând fi de fapt rezultatul exerciţiilor de simulare venite din partea unor post-umani, care au capacitatea tehnologică de a realiza aşa ceva. Oricât de imposibilă ar părea această accepţie, există totuşi oameni de ştiinţă care cred că evoluţia tehnologică ar putea conduce omenirea şi către un astfel de pas. Aceştia deja trec în rândurile trans-umaniştilor, pe care îi critică vehement Francis Fukuyama, care este de părere că acest curent „este cea mai periculoasă idee”. Nick Bostrom este unul dintre promotorii înverşunaţi ai trans-umanismului, înfiinţând în 1997, alături de David Pearce, World Transhumanist Association.

Radicalismul acestei mişcări provine din încrederea oamenilor de ştiinţă că se poate depăşi o anumită barieră a tehnicii care să conducă lumea către inclusiv „trezirea unei conştiinţe”, în cazul unui computer care depăşeşte puterea de procesare umană. Este cazul savantului Ray Kurzweil, care este convins de faptul că în momentul depăşirii puterii de calcul a minţii umane, computerul se va trezi la „conştiinţă”. Hans Moravec este un trans-umanist pentru care mintea umană va putea fi „descărcată” într-un computer, lăsând deoparte întreg corpul uman, văzut de el în calitate numai de impediment împotriva „nemuritoarei” minţi. Cum se face acest lucru: un robot al chirurgiei creierului scanează creierul şi construieşte o simulare computerizată a tuturor proceselor chimice şi electrice care au loc la nivelul scoarţei cerebrale. Apoi programul va fi ulterior copiat la nivelul robotului mecanic drept „creierul” său. „Poţi să alegi să-ţi muţi mintea dintr-un computer în altul, care este mai avansat tehnic şi mai bine adaptat unui mediu nou”, spunea Moravec încă din anul 1988. Upgrade-ul se realizează de această dată la nivelul noului mediu sau noului „corp” al conştiinţei, care sare dintr-un loc în altul. Aceasta este una dintre cele mai radicale poziţii, deoarece vizează clar nu transformarea umanului, ci moartea sa. În cazul unor autori precum Hans Moravec, corpul nu mai este decât un material biologic ce trebuie înlocuit, esenţa fiinţei umane fiind mintea, care trebuie  conservată. Corpului îi trebuie aduse ajustări sau îmbunătăţiri pentru a face faţă minţii umane, iar trans-umanismul vine cu soluţia radicală a înlocuirii sale prin mediul tehnologizat al computerului. Filosofii minţii nu pot fi de acord cu această poziţie. Pentru ei conştiinţa este clar inseparabilă de trup, iar dacă totuşi mecanismul „mutării” ei este funcţionabil, atunci în mod cert vor exista repercusiuni decisive asupra manifestării ulterioare a acesteia. Noul mediu de existenţă al conştiinţei va influenţa buna ei „funcţionare”.

Umanitatea nu dispune de anticorpi împotriva tehnologiei, văzută ca un mecanism de dez-umanizare. Umanitatea este virusată de „aberaţiile” ştiinţei-tehnologiei, care nu fac altceva decât să conducă omul către un fel de deadline al său. Nu mai există niciun fel de integrare sau re-asamblare a umanităţii în contextul epuizării sau a diluării sale în tehnică.

De la moderate la mai puţin moderate şi chiar radicale, punctele de vedere asupra chestiunii virtualului necesită un viu interes. Pot fi acestea acceptate simultan sau pot fi împăcate printr-un discurs moderat? Lucia Dinescu ar răspunde pozitiv.

„Virtualitatea nu trebuie să fie o închisoare. Poate să fie pluta, scara, spaţiul tranziţional, moratoriul care este lăsat deoparte după atingerea unei libertăţi mai mari. Nu trebuie să neglijăm viaţa din monitor, dar nu trebuie nici să o tratăm ca pe o viaţă alternativă” (Sherry Turkle).

Rareș Iordache este doctorand la Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul Universității Babeș-Bolyai, specializarea – filosofie. Este interesat de software theory, net-art, internet research, new media, social media and communications, VR, viral culture, computational culture, free software movement, cybercultures. A publicat articole în diverse reviste din țară și străinătate. Cartea sa digitală poate fi accesată la http://www.ifilosofie.ro/.

Blog personal: http://rares-iordache.ifilosofie.ro/