gsf43 banner 610

          – Ieşi afară, puturosule! Aşa te-am învăţat eu să te porţi cu musafirii? A stat omul ăla pe marginea de la şifonier că fotoliul era ocupat cu hainele neîmpăturite!

          – Care om, mamă?

          – Numai prostii faci! Cum ai făcut şi ieri de-ai lăsat cuţitul ăla în pat să mă tai în el. Ai vrea să mă vezi moartă, să scapi de mine, nenorocitule! Pleacă, să nu te mai văd!

          Aristide se uită la ea din pragul uşii. Oftă şi ieşi spăşit în holul micului apartament.

          – A fost un vis, mamă, iar ai visat urât… murmură el străduindu-se să-şi păstreze calmul.

          – Vino şi ia ceaiul ăsta rece, idiotule! După ce că nu e bun, nici să-l încălzeşti ca lumea nu ştii!

          Băiatul intră şi luă tava cu ceai şi sendvișuri de pe masă. Încălzise ceaiul de două ori. Ştia că, de fapt, mama lui nu avea poftă de mâncare, dar nu voia să recunoască şi dădea vina pe el.

          În timp ce ridica tava, aruncă o privire către bătrâna imobilizată la pat. Boala ei de inimă se agravase, era vizibil, nu trebuia să vină un medic să i-o spună. Se sufoca şi tuşea îngrozitor. Şi îi făcea reproşuri întruna. El o ruga să se liniştească, să nu-şi mai consume energia, iar ea se enerva şi mai tare şi-l alunga din cameră.

          – Să-ţi aduc lapte dulce?

          – Mie? De ce? M-am chinuit eu cumva cu tine atâţia ani să te cresc?… Nu. Du-i lu’ taică-tu care a plecat după târfa aia şi te-a lăsat pe capul meu! El merită toată atenţia ta! Hai, du-te odată! 

          Aristide merse în bucătărie. Aruncă sendvișurile şi vărsă cana în chiuvetă. Nu voia să mănânce din mâncarea ei. Şi nu putea să spele vase în clipa aceea.

          Simţea un nod în gât, dar nu voia să plângă. Nu mai voia să plângă pentru ea. Şi, cu toate astea, ştia că era dependent de femeie. Iubire sau rutină, nimic n-avea să mai fie la fel după moartea ei.

          Se îndreptă către toaletă cu gând să se spele pe faţă. Dar, în timp ce se spăla, auzi apa curgând cu presiune, de parcă cineva ar fi pornit duşul. Se aplecă peste cadă şi îşi înălţă capul spre gemuleţul deschis care comunica cu cel băii apartamentului de vis-a-vis.

          O chema Luiza. El o saluta când se întâlneau la lift, ea îl privea mereu cu dezgust şi răspundea îmbufnată. Dar el nu se supăra, îşi imagina că trebuie să aibă motivele ei.

          Se întoarse în bucătărie şi luă de acolo un taburet albastru şi-l aşeză în cada de baie. Intră în cadă şi se urcă pe scaun. Aristide era conştient că voyeurismul era o infracţiune, dar nu se putea stăpâni să nu contemple trupul ei gol şi ud, peste care aluneca buretele îmbibat cu spumă catifelată, dezmierdându-l. Când buretele coborî mai jos de abdomen, băiatul suspină şi îşi întoarse privirea.

          Nu era prima dată când o surprindea la duş pe Luiza, dar ea era prima femeie pe care o văzuse goală în realitate şi asta însemna mult pentru el. Ea, biata, nu ştia nimic, dar Aristide o dorea cum nu-şi dorise nimic în viaţa lui. Mai văzuse femei, – în filmele pentru adulţi, pe calculatorul lui vechi şi cu volumul oprit, noaptea, pe când mama lui dormea – dar nu erau ca ea. Şi îşi jurase că, dacă era să aibă vreodată ocazia s-o ţină pe Luiza în braţele sale, avea să se poarte cu ea cu multă grijă şi tandreţe, aşa cum n-o făceau bărbaţii aceia din filme.

          Nu era prost, însă înţelegea că femeia nu s-ar fi uitat niciodată la el şi nici nebun nu era, ca să-şi închipuie s-o facă a lui contra voinţei ei. Se credea încă destul de raţional, deşi se găsea într-o situaţie puţin ieşită din comun.

          – Aristide, adu-mi oliţa că am nevoie la baie!

          Mama lui detesta scutecele, spunea că doar bebeluşii folosesc aşa ceva şi, spre disperarea băiatului, îi obliga să menţină igiena acelui recipient în care ea urina.

          Aristide se gândea la experienţa intimă pe care o trăia acum nebunatica Luiza în baia ei şi îşi dădu seama că, dacă el ar fi îndrăznit numai să înceapă un asemenea act, la cât de des îl chema maică-sa, nici nu avea timp să-l termine.

          – Aristide! Ce faci acolo?

          – Sunt la toaletă, mamă, vin imediat! strigă el coborând de pe scaun.

          Ieşi din cadă, scoase şi scaunul şi-l împinse lângă maşina de spălat.

          – Dar ce tot faci acolo?! Vino mai repede că fac pe mine!

          – Vin!

          Apa fierbinte curgea încă în baia Luizei. Se întrebă dacă ea se mai atingea şi acum sau se pregătea să iasă din duş.

          – Haide odată, prostule! Of! Când mă gândesc că am cheltuit atâția bani cu tine să te ţin în facultatea aia şi tu nici măcar să-mi aduci o amărâtă de oală nu poţi…

          – Acum vin, mamă!

          Ridică oliţa de sub chiuvetă, dar, în graba gestului, capacul se mişcă de la locul lui şi un jet de urină îl stropi pe tricou. Aristide se feri înapoi, dezgustat, şi scăpă o înjurătură. Apoi îşi aminti că din pricina micului dejun întârziat şi a igienei ei matinale uitase să mai verse oala în closet.

          – Dar ce tot faci acolo? Cât îţi ia să-ţi faci nevoile?

          Aristide întinse braţul peste marginea closetului şi vărsă conţinutul vasului. Apoi îşi scoase tricoul de pe el şi-l aruncă în coşul pentru rufe. Trase alt tricou de pe frânghie şi şi-l îmbrăcă la repezeală.

          Apoi luă oliţa de pe podea şi grăbi pasul către camera bătrânei.

          – Mai vii odată, copilule? Gata, lasă… Nu mai veni, nu mai am nevoie! Te mişti de parcă ai avea o sută de ani. Of, că nu mai pot ăştia bătrâni să se vaiete de ăi tineri…

          Când Aristide intră în cameră se izbi de o imagine care, deşi era obişnuită pentru el, i se părea nepotrivită în momentul acela. Ridicată în şezut, femeia îşi dezbrăcase cămaşa de noapte, pe sub care nu purta nimic, şi îşi dăduse un picior jos ca să-şi scoată chiloţii. Băiatul se întoarse cu spatele, stânjenit. Oftă şi veni în dreptul patului, căutând să se uite cât mai puţin la ea.

          Era adevărat că el o spăla, el o schimba de haine, dar, în clipa aceea, după imaginea radiantă a frumoasei Luiza, nu suporta să stea în aceeaşi cameră cu mama lui goală. I se părea o ironie tâmpită şi mintea îl duse la povestea lui Oedip şi a Iocastei. Apoi, la versetul din Biblie unde spunea că un copil nu are voie să afle goliciunea părinţilor săi.

          Se uită fascinat la braţele slabe cu pielea lăsată şi zbârcită ce se chinuiau să scoată chilotul care i se înfăşurase pe picior.

          – Mamă, de ce te-ai dezbrăcat? întrebă el absent.

          – Ce? scuipă ea. Treci cu ligheanul cu apă caldă şi spală-mă, idiotule!

          Dar Aristide nu voia s-o spele şi s-o schimbe atunci. Era supărat pe ea că nu putuse aştepta câteva minute. Se gândi să-i spună de incidentul de mai devreme, dar îşi dădu seama că nu avea niciun rost.

          – Du-te şi adu-mi chiloţii negri de pe raftul de sus! Băiatul se apropie s-o învelească cu cearceaful, dar ea îl lovi peste mână. Am zis că vreau chiloţii! Băiatul  merse la şifonier. Nu ăia, prostule, ceilalţi, mai e o pereche. Aristide îşi muşcă buzele. Aristide, ce-i cu tine? Băiatului îi tremurau mâinile şi scăpa lenjeria pe jos. Ăia, da, nerodule!

          Se întoarse spre ea şi întinse mâna spre cearceaf. Ea se feri privindu-l uluită.

          – Bine, mamă, stai cum vrei. Mă duc să iau ligheanul.

          – Aristide, ţie nu ţi-ar fi drag să ai o iubită?…

          Băiatul se opri în prag. Clipi des, buimac. Se răsuci spre bătrână.

          – Ce spui, mamă?…

          – Eu cred că tu stai pe acolo prin baie şi te uiţi la reviste deocheate, nu-i aşa?

          Femeia rânji. Lui Aristide i se făcu greaţă. Se uită înspre pantalonii săi şi înţelese la ce se referea maică-sa. Îi venea să râdă, nu mai fusese niciodată într-o asemenea situaţie penibilă. Şi îi era ruşine. Sigur agitaţia acelei dimineţi plus imaginea vecinei erau de vină pentru ruşinea pe care o simţea acum.

          Şi apoi, se uită la rânjetul bătrânei şi pricepu că, de fapt, era doar vina ei.

          – Şi de ce n-aş vrea o iubită, mamă? Sunt om, sunt bărbat şi am ajuns la treizeci de ani fără să cunosc Femeia. Râzi de mine, dar nu te gândeşti o clipă că eu nu trăiesc, că viaţa mea s-a scurs aici, cu tine, lângă tine. Nu-ţi pasă de mine, îţi pasă doar de tine şi de bătrâneţea ta. Atunci, nici mie n-o să-mi mai pese.

          Se duse la şifonier şi deschise caseta în care ţineau banii. Luă câteva bancnote, apoi îşi îmbrăcă o jachetă mai lungă şi trase fermoarul. Trecând prin faţa patului, luă cearceaful şi o înveli pe femeie. Apoi plecă.

          – Unde te duci, nenorocitule?! Dacă ieşi pe uşa aia să nu te mai întorci!

          – Mă duc să-ţi iau pamperşi, mamă, acolo mă duc! Calmează-te!

          Supărat, coborî pe scări, muncindu-şi creieri să găsească un vinovat pentru eşecul său. Nu ştia dacă era vina lui că-i părăsise, dacă era a ei că se îmbolnăvise sau a sa că nu avusese destul curaj să-şi clădească un viitor. Îi era silă de toţi şi de toate. Voia să moară.

          Trecu pe roşu la semafor şi suspină când şoferul opri în faţa lui şi-l înjură. Ar fi preferat să-l lovească; dacă trăia, măcar ajungea la spital şi aşa mai scăpa o vreme de bătrână.

          De fapt, scăpă ea de el peste câteva luni. Şi, culmea, Aristide nu muri o dată cu ea.

         

          *

         

          Era fericit. Îşi întrebă inima dacă informaţia transmisă de creier era corectă, iar ea ceru o reprocesare. Voia să fie fericit.

          Credea în fericire, şi-o dorea. O simţea plutind în aer ca pe o mireasmă, ca atunci când te plimbi printr-o livadă cu fructe îmbietoare. Ori îşi închipuia asta. Ştia, oricum, că mai mult de atât n-avea să aibă şi să simtă niciodată.

          Situaţia nu se schimbase cu nimic, nici locul şi nici oamenii. Doar că acum, când urma să se despartă de ei pentru un timp, simţea că îi sunt dragi, cu toate ironiile şi vorbăria lor inutilă; aveau să-i lipsească, de aceea voia să se despartă frumos de ei.

          Nea’ Rică, septuagenarul om de serviciu, ajunsese să-i fie bunicul pe care nu-l avusese. Acesta purta discuţii lungi la mobilul său peticit cu benzi de scotch cu nepotul student la Limbi Străine şi strângea bani pentru studiile sale. Se mândrea cu el, fiindcă nepotul era frumos, era deştept şi avea o logodnică „bună de tot”.

          Pe el îl alinta „Aristică” şi, după ce luau prânzul în vestiar, omul îi povestea „cum scăpase babacu-său din războiul cu nemţii”. Nu-l deranjau poveştile lui, din contră, îl asculta cu multă plăcere. Doar că, asemeni oricui, şi bătrânul avea zilele lui mai proaste. Uita că tânărul este licenţiat în Drept şi îl certa, pe când duceau împreună veşnic plinele cazane cu gunoi, spunându-i că nu e priceput nici măcar pentru munca aceea, deci să nu îndrăznească măcar să viseze la o funcţie mai înaltă pe viitor.

          Tanti Vera şi tanti Dalia, fetele de la curăţenie, îl chemau la ele în pauze să „mai stea la o bârfă”. Ele aduceau dulciuri de casă, el cumpăra din oraş ca să nu se facă de râs şi mâncau împreună în vestiar. El le povestea despre adolescenţa lui, iar ele îi împărtăşeau din experienţa lor de viaţă.

          În după amiaza aceea îi invitase pe toţi trei la McDonald’s-ul de lângă serviciu. Avea o veste importantă şi era nerăbdător să le-o comunice.

          – Haideţi că mi-e foame! spuse nea’ Rică.

          Aristide zâmbi cu indulgenţă şi se ridică de la masă.

          – Păi, să-mi spuneţi ce doriţi să mâncaţi.

          – Meniul zilei, puştiule. Hai! Şi poate dai şi-o bere după aia, adăugă el făcându-i cu ochiul.

          Bărbatul încuviinţă.

          – Şi noi la fel, Aristică, nu te stresa prea mult, zise tanti Vera cu blândeţe.

          Tanti Dalia fu de acord.

          – Dar, mai întâi, spune-ne despre ce e vorba, zise ea.

          – Păi, cum să vă zic… Mă însor. Colegii se priviră uimiţi, de parcă le-ar fi vorbit de ninsoare în deşert. Da, asta este, adăugă cu un zâmbet ciudat. Şi… voiam să ştiţi şi voi.

          Nea’ Rică sări de pe scaun, cu iuţeala pe care i-o permitea durerea de spate de care suferea, şi-l îmbrăţişă cu putere pe tânăr. Acesta tresări speriat şi pufni în râs ca să-şi ascundă stânjeneala. Omul îl bătu pe spate, prieteneşte.

          – Eşti norocos, puştiule! Ştii acum, mai dai câte o bere, din când în când, că aşa fac bărbaţii căsătoriţi, da?

          Se aşeză înapoi la masă. Femeile îl îmbrăţişară şi ele, felicitându-l.

          Aristide îşi luă portofelul şi se aşeză la una dintre cozi pentru a achita meniurile. Obişnuit să nu mănânce prea mult, se gândi să-şi cumpere doar o plăcintă cu mere.

          Era mulţumit, prietenii lui reacţionaseră pozitiv şi urările lor păreau adevărate. Singura problemă era că în felul cum alesese coada doar un paravan îl despărţea de masa lor. Putea auzi tot ce discutau. Şi se întristă.

          – Ce, mă? spuse nea’ Rică. Se însoară? Dar care naiba e tâmpită să-l ia pe tolomacul ăsta? Vă spun eu care e ideea, fetelor! A dat o capră peste ăsta şi îi toacă banii. O fi lăsat-o şi borţoasă şi acum nu mai are încotro.

          Tanti Vera râse.

          – I-o fi dat papucii lui Cindy, mai zise omul chicotind.

          – Hai, nea’ Rică, şi matale, prea eşti… se amuză tanti Dalia. Tu şi ceilalţi băieţi de la administraţie… Astea sunt invenţii, pe bune. De unde ştiţi voi adevărul?

          – Păi, da, se băgă tanti Vera. Şi dacă o avea acum o păpuşă gonflabilă, asta e problema lui, strictă. Fiecare se face cu ce poate, cu cine găseşte, da?

          – Dar de unde numele ăsta, Cindy, el i l-a pus sau cine? se amuză iar tanti Dalia.

          – Nu ştiu, unul dintre băieţi! răspunse el grăbit. Dacă noi îl întrebăm şi el nu ne zice nimic de iubita lui? Ne-am dat şi noi cu presupusul. Uneori, îl mai întrebăm ce face Cindy şi el se preface că nu ne aude.

          Nea’ Rică râse cu hohot.

          Aristide se gândea la soarta lui mizerabilă. Că terminase Dreptul şi, din cauza bolii mamei lui, nu reuşise să-şi dea examenul de barou. Rudele, apărute de niciunde la externarea ei din spital, după criza de inimă pe care o avusese, veniseră cu pretenţii şi sfaturi; l-au îndemnat să-şi caute de muncă fiindcă nimeni nu-l va ajuta, să lase prostiile că nu ajunge el avocat, să aducă bani în casă şi să-şi îngrijească mama cu devotament. N-a găsit serviciu şi a rămas acasă, unde au continuat să trăiască amândoi din pensia ei pe caz de boală.

          La firma unde lucra ajunsese dintr-o întâmplare. Venise pentru un post de ajutor de bucătar, dar bucătăresele de la cantină nu-l plăcuseră; directorului i se făcuse milă de el şi îl chemase pe nea’ Rică să-l ia sub aripa sa şi să-l înveţe. Omul l-a ajutat, cu mai multă sau mai puţină răbdare, şi şase ani i-a mers binişor acolo.

          Singurul lucru care îl făcea, uneori, să vrea să plece de pe acel post inferior pregătirii sale intelectuale era chiar ignoranţa colegiilor, prostia de care dădeau dovadă. Cu nea’ Rică şi cu femeile nu putea discuta decât banalităţi şi avea impresia că, umplându-şi mintea cu nimicuri, n-avea să mai gândească limpede în discuţiile importante. Spera totuşi să se înşele.

          – Eu am crezut că e gay, zise tanti Dalia. Nu, pe bune, adăugă, văzând că ceilalţi se amuză. Cu feţişoara aia nevinovată şi cu scuzele pe care le împrăştie ca pe confeti la fiecare pas… Şi e prea cuminte, ca o fată. Dar vorba aia: „Mutul face pământul”. Cine ştie ce-o zace, de fapt, în capul lui şi dacă n-o fi făcut-o şi cu femei şi cu bărbaţi. Dar eu tind să cred că e virgin, că şi-a găsit şi el acum pe mititica aia şi vrea să fie fericit cu ea. Şi uite că ne-a invitat aici, să împărtăşească cu noi bucuria.

          – Păi, era şi cazul să ne invite, că de când mă tot amână cu berea aia! se răţoi omul.

          – Eu vorbesc serios, nea’ Rică. Mă bucur pentru el.

          – Şi eu vorbeam serios, zise el ca pentru sine.

          Aristide ştia că omul spunea adevărul, căci nu o dată îl forţase să-l acopere în faţa şefului ca să poată ieşi din firmă pentru o bere. Dacă zicea că nu vrea să-l mintă pe şef, îl trimitea să-i cumpere el de băut. Îi găsise punctul slab, unul dintre ele.

          După ce plăti, bărbatul luă cele trei tăvi cu mâncare şi se întoarse la masa lor.

          – Logodnica ta când apare? întrebă tanti Dalia. Sper că vine şi ea la întâlnirea de azi.

          – Mă tem că o să vi-o prezint în altă zi, spuse el cu un zâmbet trist. Are un program încărcat. Mi-a spus să vă transmit scuzele ei şi că speră să vă cunoască cât de curând.

          Părea o explicaţie bună. Era ocupată. De multe ori se întâmplă ca bărbatul să fie aproape incult şi cu un job de mizerie, iar femeia lui să fie deşteaptă, frumoasă, cu un serviciu bun şi un salariu onorabil. Nu era nimic ruşinos în asta.

          – Şi pe când nunta? zise tanti Vera. Aţi stabilit o dată?

          – Weekend-ul acesta, spuse bărbatul, cu un zâmbet.

          – Aşa curând? Păi, pe noi nu ne-ai invitat?…

          – De fapt, nu facem nuntă, şovăi el, ne cununăm civil şi plecăm un weekend la Halkidiki. Luna de miere, cum ar veni.

          Cei trei schimbară priviri uimite. Erau complet dezamăgiţi.

          – Ai bani de mers în Grecia, i-auzi! zise tanti Vera, clătinând din cap. Ziceam noi că tu stai şi strângi la ciorap…

          – … de abia dai o bere, completă nea’ Rică.

          Tanti Dalia îi făcu semn să tacă.

          – Păi, atunci să fiţi fericiţi, zise ea. Ce mai, speram să jucăm la nunta ta, dar aşa…

          – Şi când te întorci? spuse tanti Vera.

          – Luni. Luni sunt la muncă, la împins cazanele, spuse el cu un soi de mândrie. La datorie, na.

          – Deci, doar un weekend.

          – Da, dar unul cât o viaţă.

         

          *

         

          Îi plăcea să se plimbe prin supermarketuri. Faţă de ceilalţi clienţi, care se grăbeau să-şi umple cărucioarele cu de toate ca să prindă un loc mai bun la casă, el prefera să stea, să se vânture printre raioane. Se bucura ca un copil de promoţiile la dulciuri şi se distra răsfoind volumele noi de la standul cu cărţi.

          În ziua aceea însă nu avea timp de aşa ceva. Trecu pe la raionul de decoraţiuni de unde luă lumânări parfumate, apoi la cel alimentar, iar de acolo alese o sticlă cu ulei de măsline. De la raionul de băuturi achiziţionă un vin roşu franţuzesc, iar de la panificaţie luă o franzelă ambalată. Când ajunse la casa de marcat, casiera îl privi nedumerită.

          – Dar văd că sunteţi pretenţios, domnule, zâmbi ea. Aţi văzut, desigur, că avem promoţii la toate produsele. Vreau să spun că aţi ales dintre cele mai scumpe sortimente şi n-aţi luat decât un singur produs din fiecare; cu banii aceştia puteaţi să luaţi de trei ori mai multă marfă.

          Aristide zâmbi cu indulgenţă.

          – Fac pregătiri pentru un eveniment deosebit.

          Ea îl privi lung, apoi surâse.

          – Dumneavoastră ştiţi. O zi bună vă doresc!

          Aristide îşi strânse produsele în pungă. Nu-i plăcea că nu găsise crini imperiali şi trebuia să meargă la alt magazin.

         

          *

         

          Când ajunse acasă, lăsă toate lucrurile pe masa din sufragerie şi ieşi pe palier. Se asigură că nu e nimeni nici în capătul holului, nici pe scări, apoi descuie uşa debaralei comune.

          Cu ani în urmă împărţise anexa cu vecina de la etajul inferior, dar, după moartea bătrânei, îi rămăsese lui camera. Descuie uşa, dar nu se grăbi să apese clanţa.

          Stătu un timp acolo, deznădăjduit. În cele din urmă, îşi luă inima în dinţi şi deschise uşa debaralei. Dar nu intră, ci doar privi cu tristeţe din prag. Mâna lui strângea spasmodic clanţa.

          Poate că era mai bine să renunţe la tot. Nu era vorba de curaj, avea mai mult decât şi-ar fi putut imagina. Dar parcă ceva îl oprea să facă pasul, parcă voia altceva. Problema era că nu ştia şi ce.  

          – Ne vom reîntâlni curând, dragule, foarte curând, spuse pe ton sumbru.

          Trânti uşa şi o încuie în grabă.

          Se întoarse în apartament. Îşi scoase o porţie de friptură de pui cu mămăliguţă din frigider şi o puse la cuptorul cu microunde. Apoi, se duse în sufragerie, deschise o sticlă de vin alb, câştigată la concursul de karaoke ţinut anul trecut la muncă şi dădu drumul la muzică pe casetofon, în surdină.

          Un clinchet anunţă că mâncarea se încălzise. Merse la bucătărie şi veni cu farfuria în cameră. Aprinse televizorul şi comută filmul de pe laptop pe televizor. Apoi, se aşeză pe canapea, în poziţie turcească, îşi turnă nişte sos de usturoi peste carne şi începu să mănânce.

          Era un film cu Tom Cruise, cel în care actorul se prefăcea a fi un vampir. Era filmul lui preferat.

          Încercă să-şi imagineze ce ar fi spus mama lui acum dacă l-ar fi văzut. Mai mult ca sigur că ar fi ţipat la el de ar fi sculat tot blocul în picioare. Zâmbi dându-şi seama că puţin i-ar fi păsat de reacţia ei.

          Adormi la televizor, cu farfuria goală pe pat, lângă el. Când filmul se termină, camera fu scufundată într-o completă beznă.

         

          *

         

          Luni. Un nou început de săptămână.

          Aristide n-a venit la muncă la primele ore ale dimineţii şi nici la telefon n-a răspuns. Colegii au alertat poliţia care a venit la adresa bărbatului.

          Casa era curată, aranjată ca pentru a primi musafiri. Lumânările parfumate, aşezate pe mobile, încă ardeau în paharele lor, călăuzindu-le drumul poliţiștilor către sufragerie. Aici, uleiul de măsline, vinul roşu şi pâinea îi întâmpină pe măsuţa de la intrare, iar pe masa din mijlocul camerei trona sicriul înconjurat de lumânări aprinse.

          Aristide, în costum de mire, dormea acolo, liniştit, un somn din care n-avea să se mai trezească. Mirosul florilor de crin din vază trebuie să-i fi ţinut companie pe parcursul trecerii. Părea fericit acum, mai fericit decât fusese în toată viaţa sa.

          Medicii au constat că bărbatul murise din pricina unei supradoze de calmante. Firma funerară de peste drum de blocul lor a confirmat autorităţilor că Aristide comandase sicriul cu o lună în urmă. Tot ei pregătiseră şi crucea pe care scria data exactă a morţii lui.

          Într-un portofel au găsit câteva bancnote, două bilete spre Halkidiki şi o notă pe care scria că banii erau pentru berea lui nea’ Rică, iar biletele pentru tanti Vera şi tanti Dalia. Lui nu-i trebuise bilet pentru călătoria pe care o făcuse.

           

          Probabil că unii dintre noi se nasc doar pentru a muri.