„Apropo de somn, această sinistră aventură a nopților noastre,
am putea spune că omul se duce la culcare cu o îndrăzneală care ar fi de neînțeles
dacă nu am ști că este rezultatul ignorării pericolului. ”
Baudelaire
Fie ca zeii cei milostivi, dacă or exista cu adevărat, să stea de pază în acele ore în care nici puterea voinței și niciun medicament închipuit de om nu mă poate ține departe de abisul somnului. Moartea este milostivă, pentru că din ea nu te mai poți întoarce, însă pentru cel care s-a întors din cele mai îndepărtate camere ale nopții, devastat și cunoscător, pacea nu mai revine niciodată. Prost am fost să mă arunc cu atâta frenezie nestrunită în taine pe care niciun om nu a fost menit să le pătrundă; prost sau zeu a fost singurul meu prieten, care m-a condus și a mers înaintea mea, pătrunzând în cele din urmă în orori care ar putea deveni ale mele.
Ne-am întâlnit, îmi amintesc, într-o gară de tren, el se afla în mijlocul unei mulțimi de curiozitate vulgară – zăcea inconștient, după ce căzuse într-un soi de convulsie care îi încleștase întregul corp într-o rigiditate bizară. Cred că se apropia pe atunci de patruzeci de ani, pentru că riduri adânci îi brăzdau chipul, avea obrajii goi și palizi, dar ovali și frumoși în același timp, și tușe gri în părul său ondulat și des și o barbă mică, care fusese cândva neagră ca pana corbului. Fruntea lui era albă ca marmura de Pentelicus și era înalt și sfătos asemenea unui zeu.
Mi-am spus, cu toată ardoarea unui sculptor, că omul acesta era statuia unui faun din vechea Heladă, săpată din ruinele unui templu și adusă cumva la viață în epoca noastră sufocantă doar pentru a simți răceala și apăsarea timpului pustiitor. Iar când și-a deschis ochii săi negri, imenși, scufundați în fundul capului, în care o lumină licărea sălbatică, am știut că avea să-mi fie singurul prieten – singurul prieten al cuiva care nu mai avusese până atunci niciun prieten – pentru că mi-am dat seama că asemenea ochi trebuie să fi privit pe de-a-ntregul asupra grandorii și terorii unor tărâmuri aflate dincolo de conștiință și realitate; tărâmuri pe care le-am prețuit în imaginația mea, dar pe care doar vag le-am căutat. Așa că, pe când îndepărtam mulțimea, i-am spus că trebuie să vină acasă cu mine pentru a-mi fi învățător și conducător în mistere de nepătruns, iar el s-a ridicat fără să spună un cuvânt. După aceea am aflat că vocea lui era muzică – o muzică a violelor profunde și a sferelor cristaline. Am început să vorbim mult noaptea, iar ziua ciopleam busturi avându-l ca model și-i imortalizam chipul în fildeș pentru a-i surprinde diferitele expresii.
Despre studiile noastre îmi este imposibil să vorbesc, din moment ce aveau o atât de mică legătură cu tot ceea ce se află pe lumea aceasta, așa cum este ea înțeleasă de oameni. Ele aparțineau acelui univers vast și îngrozitor al palidei entități și conștiințe care zace dincolo de materie, timp și spațiu și a cărei existență o suspectăm doar în anumite forme ale somnului – acele vise rare care se află în spatele viselor care nu vin niciodată la omul de rând, doar o dată sau de două ori în viața unui om cu imaginație. Cosmosul cunoașterii noastre care se trezește, născută dintr-un asemenea univers precum o bulă se naște din șuvoiul unei ape și se stinge tot așa cum o asemenea bulă își atinge sardonica sursă când este trasă înapoi de voința șuvoiului. Oamenii învățați o suspecteză puțin și o ignoră aproape pe deplin. Oamenii înțelepți au interpretat visele, iar zeii au râs. Un om cu ochi de oriental a spus că tot timpul și spațiul sunt relative, iar oamenii au râs. Dar până și acel om cu ochi de oriental nu a făcut nimic mai mult decât să suspecteze. Eu mi-am dorit și am încercat să fac mai mult decât să suspectez iar prietenul meu a încercat și a și reușit parțial. Apoi am încercat împreună și cu medicamente exotice am curtat vise teribile și interzise în studioului din turnul vechiului conac din cătunul Kent.
Printre frământările acestor zile se află și stăpâna agoniei – inexprimabilă. Ce am învățat și văzut în acele ore de ardentă explorare nu va putea niciodată fi spus – pentru că nu poate fi exprimată prin cuvintele și sugestiile niciunei limbi. Mărturisesc acest lucru pentru că de la început și până la final totul s-a desfășurat doar pe tărâmul senzațiilor; senzații necorelate cu nicio impresie pe care sistemul nervos al omului ar fi putut-o percepe. Erau senzații, și cu toate acestea în ele zăceau elemente incredibile din spațiu și timp – lucruri care în ultimă instanță nu posedă nicio existență distinctă și bine definită. Limbajul omului poate transmite cel mai bine caracterul general al acestor experiențe numindu-le cufundări și ridicări; pentru că în fiecare perioadă de revelație o parte din mintea noastră se rupea abrupt de tot ceea ce era real și prezent, grăbindu-se în zbor deasupra unor teribile, întunecate și de teamă bântuite abisuri și ocazional spintecând obstacole bine marcate și obișnuite, pe care nu le-aș putea descrie decât ca vâscoși și sălbatici nori de vapori.
În aceste zboruri întunecate și imateriale ne găseam uneori împreună, iar alteori singuri. Când eram împreună, prietenul meu se afla întotdeauna cu mult în fața mea; îi puteam percepe prezența, în pofida absenței oricărei forme, printr-un soi de memorie vizuală în care chipul său îmi apărea auriu datorită unei lumii stranii și înspăimântător din pricina straniei ei frumuseți, cu obrajii săi anormal de tineri, ochii arzători, fruntea lui olimpiană, părul său umbros și barba abia crescută.
În privința timpului petrecut nu am păstrat niciun fel de însemnare, pentru că timpul devenise pentru noi o simplă iluzie. Știu doar că trebuie să fi fost implicat ceva unic pentru că ajunsesem să ne mirăm din timp în timp de faptul că nu îmbătrâneam. Doleanțele noastre erau groaznice, împănate de-a ambiție hidoasă – niciun zeu ori demon nu ar fi putut aspira la descoperiri și cuceriri de genul celor pe care noi ni le planificaserăm în șoaptă. Tremur în vreme ce vorbesc despre ele și nu îndrăznesc să fiu mai explicit; dar am să spun doar că prietenul meu a scris odată pe o foaie de hârtie o dorință pe care nu cuteza să o glăsuiască și care m-a făcut să ard hârtia respectivă și să mă uit înfricoșat pe geam la cerul spuzit de stele. Am să indic doar – doar indic – că avea planuri care vizau conducerea universului invizibil și încă alte câte lucruri; planuri prin care Pământul și stelele să se urnească la comanda lui, la fel ca și destinele tuturor vietăților. Afirm – jur – că nu am avut nicio contribuție în aceste aspirații extreme. Orice ar fi putut să spună ori să scrie prietenul meu pentru a mă contrazice, e o eroare, pentru că nu sunt atât de puternic încât să risc atingerea tărâmurile de nedescris prin care singur cineva și-ar putea atinge asemenea dorințe.
A fost o noapte în care vânturile unor lumi necunoscute vuiau atât de irezistibil în vidul nesfârșit care zace dincolo de gânduri și materie. Senzații din rândul celor mai nebunești și indescriptibile s-au abătut asupra noastră; senzații ale absolutului care în timpul acela ne-a umplut de bucurie, dar care sunt acum pierdute parțial printre amintirile mele, iar pentru alții imposibil de reprezentat sunt. Obstacole vâscoase se repetau în succesiuni rapide, iar la un moment dat am simțit că am fost purtați pe tărâmuri mai îndepărtate decât toate celelalte pe care le vizitaserăm înainte.
Prietenul meu se afla cu mult înaintea mea când ne-am cufundat în acest ocean superb de eter neîntinat și am putut vedea sinistra exultare a plutitoarei, luminoasei și prea tinerei sale memorii-chip. Dintr-o dată acel chip a devenit palid și a dispărut rapid și într-un răstimp scurt m-am găsit proiectat împotriva unui obstacol prin care nu puteam pătrunde. Era aidoma celorlalți, însă cu mult mai dens, o masă lipicioasă, dacă astfel de calități pot fi aplicate unor lucruri existente în tărâmuri imateriale.
Am avut, m-am simțit, am fost oprit de o barieră de care prietenul meu trecuse cu succes. Străduindu-mă iar, am ajuns la capătul visului meu și mi-am deschis, fizic, ochii în camera din turn în care, în capătul opus, zăcea palid și încă inconștient prietenul meu visător, de-o paloare bizară și o frumusețe sălbatică în lumina verde aurie pe care luna o arunca pe chipul său marmoreean.
Apoi, după un scurt interval, trupul din capătul opus al camerei a început să se agite; și fie ca raiul milostiv să mă ferească de alte sunete de genul acelora pe care le auzeam atunci. Nu vă pot descrie cum țipa și ce vedenii din iaduri inaccesibile au lucit pentru o secundă în ochii săi negri, cuprinși de teamă. Vă pot spune doar că am leșinat și că nu m-am trezit decât după ce el își revenise și începuse să mă scuture cu frenezia cuiva care încearcă să se țină departe de groază și singurătate.
Acesta a fost sfârșitul căutărilor noastre voluntare prin cavernele visului. Uimit, agitat și damnat, prietenul meu, care mersese dincolo de barieră, m-a avertizat să nu ne mai aventurăm vreodată în aceste tărâmuri. Ce a văzut, nu a îndrăznit să-mi spună; dar mi-a împărtășit din înțelepciunea sa că trebuie să dormim cât mai puțin posibil, să folosim chiar medicamente care să ne mențină treji. Că avea dreptate mi-am dat seama nu peste mult timp din spaima care mă cuprindea de fiecare dată când ațipeam.
După fiecare perioadă, inevitabilă, de altfel, de somn, mă simțeam mai în vârstă, în vreme ce prietenul meu îmbătrânise cu o rapiditate aproape șocantă. Este hidos să vezi riduri formându-se și părul albindu-se chiar sub privirile ta. Modul nostru de viață se modificase acum în totalitate. Din pustinicul care fusese până atunci – numele și originea lui adevărată nu-mi fuseseră niciodată destăinuite – prietenului meu ajunsese să-i fie groază de singurătate. Noaptea nu putea să rămână singur și de fiecare dată și-o petrecea în compania mai multor persoane. Singura sa liniște era obținută în timpul sindrofiilor, în cel mai zgomotos și impersonal mod cu putință, astfel încât persoanele tinere și vesele se țineau departe de noi.
Aspectul și vârsta noastră păreau să exercite în majoritatea cazurilor un ridicol pe care îl respingeam grabnic, dar pe care prietenul meu îl considera a fi un rău mai mic decât solitudinea. În mod special îi era frică să fie afară când stelele străluceau sus pe cer și, dacă forțat de împrejurări, se găsea într-un astfel de moment, se uita pe furiș și îngrijorat la cer de parcă ar fi fost vânat de ceva monstruos sălășluind acolo. Nu privea întotdeauna același loc de pe cer – păreau a fi locuri diferite la răstimpuri diferite. În serile de primăvară locul acela era undeva jos pe cer, spre nord-est. Vara se afla aproape în zenit. Toamna se găsea în nord-vest. Iarna, în est, dar doar în orele dimineții.
Serile din toiul iernii păreau a-l îngrijora cel mai puțin. Abia după doi ani am reușit să leg această teamă a lui de ceva particular și abia atunci am început să îmi dau seama că locul acela schimbător de pe cer la care se tot uita corespundea unui punct aflat în constelația Corona Borealis.
Aveam acum un apartament în Londra, eram nedespărțiți, dar nu discutam niciodată despre zilele în care încercaserăm să pătrundem în misterele acelei lumi ireale. Îmbătrânisem și slăbisem din cauza medicamentelor pe care le luam, a suprasolicitării nervoase, iar barba tot mai subțire a prietenului meu devenise albă ca zăpada. Eliberarea noastră din mrejele somnului de lungă durată era surprinzătoare, pentru că arareori ne afundam pentru mai mult de două ore legate în acel tărâm de care ne era atât de frică.
Și atunci a venit ianuarie, o ianuarie cețoasă și ploioasă, când banii se împuținaseră, iar medicamentele deveniseră greu de găsit. Statuetele și chipurile din fildeș fuseseră vândute cu toate și nu aveam mijloacele necesare pentru a-mi procura materiale noi și nici energia de a le cizela, chiar dacă le-aș fi avut. Sufeream teribil și într-o anumită noapte prietenul meu s-a scufundat într-un somn profund, din care nu am reușit să-l mai trezesc. Îmi amintesc acum scena – dezolanta și întunecata mansardă de sub streașina pe care ploaia bătea încontinuu; ticăitul ceasului nostru singuratic; imaginarul ticăit al ceasurilor noastre care zăceau pe masă; scârțâitul unui oblon pe undeva, prin casă; zgomotul orașului, înăbușit de ceață și spațiu; și, mai rău decât toate, respirația sinistră a prietenului meu care dormea pe canapea – o respirație ritmică părând a măsura momente îngrozitoare de frică și agonie în vreme ce spiritul său rătăcea prin tărâmuri interzise, distante și imposibil de imaginat.
Încordarea veghei mele a devenit apăsătoare și un șir sălbatic de impresii și asocieri triviale se îmbulzea în mintea mea care aproape cedase. Am auzit un ceas bătând undeva – nu era al nostru, pentru că al nostru nu bătea – iar imaginația mea morbidă găsi în acest sunet punctul unor rătăciri infertile. Ceasuri – timp – spațiu – infinit – și apoi imaginația mea a revenit în prezent și mă gândeam, chiar și acum, că deasupra acoperișului, dincolo de ceață, ploaie și atmosferă, Corona Borealis se ridica dinspre nord-est. Corona Borealis, de care părea să se înspăimânte prietenul meu și al cărei semicerc în formă de coasă lucește și acum prin abisul nemăsurat al vidului. Dintr-o dată, urechile mele de-o sensibilitate febrilă au părut că percep o nouă componentă a acelui sunet amplificat de medicamentele pe care le luasem – ceva scăzut și insistent se tânguia la mari depărtări, căutând, strigând, ridiculizând, chemând dinspre nord-est.
Dar nu acel vaiet distant a fost cel care m-a făcut să-mi pierd simțirea și mi-a înfiripat în suflet o spaimă atât de puternică încât n-o să mai dispară niciodată; nu cea care mi-a cauzat țipete înspăimântate și convulsii care i-au determinat pe colocatari și polițiști să spargă în cele din urmă ușa. Nu a fost ceea ce am auzit, ci ceea ce am văzut, pentru că în acel întuneric din spatele obloanelor și al perdelei apăru din bezna colțului dinspre nord-est un licăr oribil, roșu-auriu, un licăr care nu purta cu el nicio rază prin care ar fi putut înlătura întunericul, dar care lumina doar capul celui care dormea, scoțând la iveală hidoasa, luminoasa și straniu de tânăra memorie-chip pe care o cunoscusem în visele mele legate de spațiul abisal și timpul descătușat, în care prietenul meu trecuse dincolo de bariera acestor secrete, în cele mai profunde și interzise caverne ale coșmarului.
Și pe măsură ce priveam am văzut capul ridicându-se, ochii negri, lichizi și adânciți în adâncul capului deschizându-se, buzele ca niște umbre deschizându-se de parcă ar fi vrut să scoată un țipăt prea groaznic pentru a fi glăsuit. Zăcea în acel fantomatic și groaznic chip, așa cum lucea imaterial, luminos și întinerit în întuneric, o frică mai puternică, teribilă și mistuitoare decât cerul și pământul au fost în stare să-mi arate vreodată.
Niciun cuvânt nu a fost pronunțat în pofida sunetelor distante care deveneau din ce în ce mai apropiate, dar pe măsură ce urmăream căutătura nebunească a memoriei-chip de-a lungul acelui licăr către sursa sa, sursa din care provenea și vaietul, eu de asemeni am văzut pentru o clipă ce vedea el și am căzut cu urechile țiuindu-mi în acea stare de epilepsie care a adus poliția și vecinii la ușa mea. Niciodată nu aș putea spune, indiferent cât de mult aș încerca, ce am văzut cu adevărat și nici chipul împietrit al prietenului meu nu ar putea spune pentru că, deși a văzut mai multe decât mine, nu va mai vorbi vreodată. Dar mereu am să mă păzesc de batjocoritorul și nesătulul Hypnos, zeul somnului, de cerul înstelat și de nebuneștile ambiții legate de cunoaștere și filosofie.
Ce s-a întâmplat rămâne nesigur, pentru că nu doar mintea mea a fost afectată de acel lucru straniu și hidos, dar și ceilalți au fost atinși de o uitare care ce altceva ar putea reprezenta dacă nu nebunia. Au spus, nu știu din ce motiv, că nu am avut niciodată un prieten; dar că arta, filosofia și nebunia mi-au umplut tragica-mi viață. Colocatarii și poliția m-au potolit în acea noapte, iar doctorul mi-a administrat ceva care să mă liniștească, și nimeni nu a putut să vadă coșmarul la care asistasem. Prezența prietenului meu i-a lăsat indiferenți, dar ceea ce au găsit pe canapea i-a făcut să-mi adreseze cuvinte de laudă care m-au îngrețoșat și o faimă pe care o disprețuiesc cu disperare în vreme ce stau cu orele, pleșuv, cu barba albă, palid, zbârcit și paralizat de drogurile administrate, adorând și rugându-mă la obiectul pe care l-au găsit.
Pentru că ei neagă că mi-am vândut ultima dintre statui și arătă cu încântare la acel obiect pe care licărul l-a lăsat rece, pietrificat și lipsit de glas. Este tot ce a rămas din prietenul meu; din prietenul meu care m-a condus pe calea nebuniei și a pierzaniei; un cap zeiesc dintr-o asemenea marmură cum numai vechea Heladă putea găzdui, tânăr cu o tinerețe care se află în afara timpului, și cu barba străjuindu-i frumos chipul, buzele curbate, zâmbitoare și fruntea olimpiană. Ei spun că acea bântuitoare memorie-chip este după asemănarea mea, așa cum arătam la douăzeci și cinci de ani; dar dedesubtul chipului de marmură este cizelat un singur nume, în litere atice – HYPNOS.
(În traducerea lui Alexandru Ioan Despina)
