Am purces cu adevărat la lectura volumului „Haiganu. Fluviul șoaptelor” de Marian Coman foarte greu, la mult timp după ce am parcurs prologul. Cumva, imaginea unui profet cu o misiune sacră, urmărit de o furtună de nisip personificată, nu m-a atras defel.
Am redeschis însă cartea, cum spuneam, după multă vreme, și am citit mai departe. Și foarte bine am făcut, pentru că ceea ce eu crezusem a fi un roman fantastic care analizează diverse probleme religioase prin intermediul unor personaje fictive s-a dovedit, de fapt, a fi un basm absolut savuros, o poveste zugrăvită într-o lume imaginară care se sprijină oarecum pe poveștile folclorului autohton.
Ceea ce a reușit Marian Coman să realizeze între copertele acestui volum nu este doar un basm cult, este o întreagă lume, cu istoria și cu mitologia ei cu tot. Nu citim o simplă poveste, pătrundem într-o lume nouă, descoperim secretele care-i stau la bază și interesele care o animă, înțelegem jocurile de putere și conspirațiile.
Deși zeul osândit să umble printre muritori, Haiganu pe numele său, cel căruia nicio rugăciune nu-i este adresată, dă numele cărții, personajul principal este copilul Zourazi, un orfan care descoperă că are capacitatea de a vorbi cu zeul. Din truda acestui copil de a supraviețui unei sorți potrivnice se naște firul poveștii, fir care se va împleti, ușor-ușor, cu toate firele lumii, într-o țesătură care o va acoperi. Personaje potrivnice de o dibăcie și ferocitate ieșite din comun, precum Moroianu sau Dekibalos, fac deliciul lecturii, în vreme ce lupta interioară a lui Haiganu, dintre dorința de a-și vedea răzbunarea înfăptuită și datoria de a-i ajuta pe cei mărunți, în a căror lume trăiește, adaugă o profunzime în plus operei, deoarece observăm același fel de moralitate ca cel specific oamenilor și la zei, dar la o altă scară. Haiganu vrea să se întoarcă acasă, vrea să nu-i mai audă pe cei mici în capul său, dar nu-i poate abandona.
Judecând din perspectiva copilului, am putea spune că „Haiganu. Fluviul șoaptelor” e un roman al devenirii, mai ales că avem si nelipsita călătorie inițiatică, însă din perspectiva zeului osândit lucrurile par a se petrece cumva pe dos, el renunțând, puțin câte puțin, la divinitatea sa și intrând, deocamdată doar insinuat, într-un război al lumii oamenilor.
Deliciul îl fac, pe lângă acțiunea propriuzisă, diversitatea de creaturi care populrază lumea, feluritele vrăji, urzelile care se țes la tot pasul, între grupuri de interese de tot felul și, nu în ultimul rând, poveștile din spatele poveștii, legendele locurilor și zvonurile pe care fiecare le interpretează după puterea sa de pricepere. Și, pentru ca toate acestea să fie la ele acasă, scriitura este dominată de arhaisme și vocea autoricească de o căldură plăcută. Asta ca să nu mai menționăm ilustrațiile foarte edificatoare care deschid fiecare capitol.
Însă am și câteva mici obiecții de ridicat, mai ales când vine vorba de atitudinea mai degrabă neglijentă a unor personaje asupra unor chestiuni de o importanță capitală. De ce l-ar lăsa un tiran să scape atât de ușor pe prizonierul său de neprețuit? De ce ar trimite-o un rege pe fiica sa într-o cetate ticăloșită la precupețit? Totuși, având de-a face cu rigorile unui basm, asemenea abordări nu sunt neapărat deranjante. Deranjante mi s-au părut însă unele exprimări voit repetate, cum ar fi: „și a mai fost ceva”, care, probabil, au scăpat și-n forma finală după ce povestea fusese mai întâi publicată în foileton, unde nu aveau cum să deranjeze, datorită tempoului lecturii.
Însă aceste aspecte sunt minore și nu foarte importante în economia textului. Personal, aștept cu nerăbdare al doilea volum al trilogiei, deoarece acest prim text nu a închis absolut nici un fir narativ, dimpotrivă, a aranjat doar piesele pentru ceea ce va urma.
