Thom Clavel găsi cutiuța cu seminţe într-unul din sertarele biroului de nuc.

Telefonul sună chiar atunci, în timp ce o privea.

– Domnul Clavel? Sunt Don Jones, de al Jones&Philips…V-aţi hotărât?

– Mda…, făcu Thom scoţând o sămânţă din cutiuța pe care o puse înapoi în sertar. Doriţi o descriere a mobilierului? împinse el sertarul la loc.

– Nu e nevoie; bunica dumneavoastră l-a cumpărat de la noi anul trecut.

Aşadar nu era decât o amărâtă de imitaţie. Sămânţa îi scăpă în buzunar.

– Avem bonul cu fiecare fotoliu şi divan…, îl lămuri vocea. Vă oferim şapte mii.

– Opt, supralicită Thomas din reflex.

– S-a făcut. Într-o oră o luăm.

Casa era mare şi pustie. De fapt, tot mobilierul se rezuma la un fotoliu şi biroul acela, plus un divan şi o bibliotecă goală… Cu opt mii de dolari însă – nici nu se aşteptase la atâta – putea mobila toată bucătăria şi-i mai rămâneau și pentru grădină.

Don Jones sosi mai repede decât promisese, însoţit de doi vlăjgani şi, cât ai clipi, mătură totul într-un camion. De bucurie că a luat banii, Thom se umplu de praf ajutându-i să încarce. Le făcu semn cu mâna, apoi îşi scutură buzunarele la marginea grădinii.

*

Îi luă aproape o săptămână să aranjeze interiorul casei. Când intră prima oară în grădină, observă la marginea ei un morcov grozav, pe jumătate ieşit din pământ. Bălăriile invadaseră parcela depăşind gărduleţul, numai în jurul bucăţii aceleia galbene se uscaseră complet, formând un soi de luminiş. Galben?…Hm! Thomas se încruntă: nu era morcov. Îl înconjură o dată. Mai degrabă păstârnac. Nu, nici asta nu era. Se aşeză pe un bolovan, storcându-şi puţinele cunoştinţe despre horticultură.

Asta era! O sfeclă!…

Aiurea…, scuipă enervat. Nici sfeclă nu putea fi.

*

În dimineaţa următoare fugi direct în grădină. Peste noapte plouase ușor și arătarea vegetală prinsese puteri atât de mari încât, în loc să se ducă în pământ, se chinuia să iasă afară. Thom concluzionă că are de-a face cu un hibrid între morcov şi cartof, aşa că, satisfăcut, îl boteză mortof.

*

Câteva zile fu la Boston pentru a-şi aduce restul de bagaje. Shannen îi promise că-l va urma cum obţine transferul. Lucru destul de vag, ţinând cont de profesia ei.

Încă din drum îl văzu. Sări de la volan direct în grădină, dar entuziasmul i se stinse sub un sentiment de neîncredere. Hibridul luase forma unei mâini. Se vedea clar palma strânsă şi degetele prelungi, scufundate în pământ… de parcă ar fi ţinut ascuns ceva.

Pierdu o jumătate de oră la telefon cu diverse persoane de la mai multe sere şi grădini botanice. Până la urmă se linişti: era ceva banal. Un îngrijitor din Boston avea o cultură întreagă de năzdrăvănii asemănătoare, toate în formă de om, iar o bătrână din Texas ţinea în frigider o roşie cu faţă de indian, de mai bine de trei luni, în aşteptarea celor de la Guinness Book.

După-amiază mută mortoful într-un ghiveci uriaş, de fapt un troc făcut din doagele unui butoi. Arăta prea bine ca să renunţe aşa uşor la mâna aceea misterioasă. Shannen nu venea şi, singur, se plictisea îngrozitor.

Îşi aranjă bagajele, mâncă, apoi plecă în oraş. La colţ îl opri un vecin să-i spună că, fără nici o explicație, a scăpat de gândacii de Colorado – îi văzuse cu ochii lui luându-și zborul.

A doua zi avu inspiraţia de a replanta mortoful – căruia ghiveciul nu-i mai ajungea – în sicriul de rezervă al bunicii. Prudentă, bătrâna își mai făcuse unul, pentru cazul că s-ar îngrăşa mai rău. Aşeză piesa funerară pe masa din sufragerie apoi, făcând o rugăciune pentru fosta proprietară a casei, plantă lângă morcovul-cartof două brânduşe otrăvitoare.

Deşi părea că le merge bine, după două zile se uscară complet.

În tot acest timp nu mai udă curiozitatea din sicriu – mai ales că începuse să-l plictisească – aşa că, venind de la serviciu, nu fu prea surprins să-i găsească frunzele întinse peste masă, către un pahar cu apă. Asta îi retrezi interesul fitotehnic şi, până să se culce, sădi în coşciug doi cactuşi plini de ţepi. Adormi punând pariuri.

Dimineaţa nu găsi decât două găuri în pământul uscat și o țeapă înfiptă pe marginea coșciugului. Sărbători victoria mortofului turnându-i o găleată cu apă în cap, apoi consideră că trebuie să-şi ude şi el gâtul cu ceva. Shannen întârzia şi asta îl făcea să bea mai mult ca de obicei.

– Domnule mortof!…, se aşeză lângă sicriu salutând cu paharul plin. Sunt o legumă, domnule mortof… ăsta e punctul nostru comun!

Vărsă câteva picături de whisky peste pământul negru ca moartea.

*

Sărbătoriră cum se cuvine sosirea lui Shannen. Logodnica sa se arătă încântată de noul cămin. La vederea sicriului din sufragerie îşi pierdu însă culoarea din obraji. Îi explică zâmbind că era doar un hobby şi va schimba totul de a doua zi, apoi plecă să cumpere câte ceva.

Când se întoarse, o găsi pe Shannen întinsă pe jos în bucătărie. Mai întâi deschise geamurile, căci aburii de la oala de pe foc umpluseră încăperea.

Chemă imediat ambulanţa. Shannen era plină de pete verzi pe faţă şi bube mici, purulente, îi invadaseră mâinile. La spital îşi reveni pentru o clipă, cât să-i spună ce se întâmplase, cum se apucase să facă supă şi, fiindcă el întârzia cu morcovii…

Intră în casă orbit de furie, strângând cu ambele mâini toporul smuls din magazie. Din doi paşi ajunse la sicriu şi despică morcovul de sus până jos – aşa îi şi zise, pur şi simplu morcov. Îl lovi din nou, având impresia că tăişul trece prin viscere şi oase subţiri… Umplu sicriul cu felii şi cuburi portocalii, roşii aproape.

Noaptea visă urât şi plecă la serviciu fără să mai intre în sufragerie. Trecu pe la spital. Alergia, intoxicaţia sau ce naiba avea Shannen, nu ceda.

Veni acasă la fel de mânios, ba chiar mai rău, de data asta ştiind că nu mai are pe cine pedepsi.

Când deschise uşa de la sufragerie, scăpă un ţipăt de spaimă. Sicriul era plin de mânuţe noi, mititele şi portocalii… Unele erau ieşite foarte mult din pământ şi abia atunci observă ce ţineau atât de strâns între degete: fiecare avea un sigiliu… o ştampilă… o parafă…

Smulse una şi o lipi de perete; pământul reavăn murdări varul în forma unor litere mici, circulare: Universitatea Berkeley, California. Luă alta: Penitenciarul Jewells. Apoi: Institutul de Calculatoare KEI, Primăria New York, Unitatea Militară K-0709, Banca de Credit din Boston… până şi o Asociaţie Pentru Protecția Plantelor!

…Peceţi din vremea Babilonului, însemnele cuneiforme ale lui Sanherib din Ninive, sigilii feniciene, numele lui Pilat…

Găsi ştampile ciudate, aparţinând unor instituţii de care încă nu auzise…

Brusc, îşi aminti de anii de colegiu când falsifica parafa medicului pentru a-şi justifica absenţele… sculptând-o în cartofi.

Începu să gândească.

Problema ar fi fost mult mai simplă pentru nişte tipi deştepţi, în stare să introducă asemenea variante în codul genetic al unor plante rădăcinoase. Thom decise că lucrurile luau o întorsătură gravă, din care trebuia să iasă cât mai discret. Şi, de ce nu, amuzant.

Aproape două ore scormoni prin bălegarul din curtea unui vecin. Abia când umplu borcanul cu coropişniţe, se mulţumi.

Unse cu ulei marginea sicriului şi le dădu drumul înăuntru. Imediat, se scufundară în pământ.

Thom Clavel rămase aşa, în fotoliu, ore întregi. Se duse în fugă la bucătărie, de unde reveni cu o porţie de supă, dar scuipă imediat, de la prima înghițitură; probabil că Shannen apucase să pună o bucată în oală.

Adormi în fotoliu. Se trezi de câteva ori până dimineaţa, dar în sicriu nu se întâmpla nimic. Doar lumina veiozei cădea peste pământul înţesat de braţe, ca un apus de soare în Insula Paştelui.

După-amiază, întârzie. Când intră în sufragerie, chipul îi strălucea de încordare şi triumf. Nu-i luă prea mult să monteze plasa şi, într-un sfert de oră, crease deja un precedent băgând pentru prima oară un sicriu într-o cuşcă. Dar asta nu era totul. Continuând să-şi laude singur imaginaţia, Thom scoase din geantă un iepure bălţat, pe care-l vârî cu sila în grădina din sicriu.

Peste o oră, când reveni de la cârciumă, îl găsi mort.

Soneria de la intrare îl smulse chiar atunci din bănuieli. Deschise şi, instantaneu, se prăbuşi în întuneric. Don Jones şi încă doi tipi păşiră peste el.

– L-am…i-am găsit, şefu’! exclamă unul din sufragerie.

Se repeziră acolo.

– Pe toţi diavolii! exclamă Jones. Haide! Îi luăm cu sicriu cu tot!

Trecură aşa, pe deasupra lui… O talpă grea îl călcă pe mână şi se trezi gemând de durere. Îşi duse degetele zdrobite la capul tot aşa de zdrobit.

În curte, Don Jones se împiedicase… Căzuseră toţi trei şi, spart, sicriul împrăştiase o grămadă de pământ peste picioarele lor…

Nici măcar n-apucară să urle.

Thom închise bine uşa, apoi, târându-se la geam, privi cu groază, dar şi satisfacţie, sucul galben-portocaliu care urca, lipicios, pe trupurile amorţite.

Tot ce era viu, odată atins de zeama aia, murea. Bine că nu era şi invers.

În clipa aceea bătu cineva la uşă.

– Cine eşti? privi Thom, temător, prin vizor.

Un ins uscat, plin de pământ, se legăna în faţa lui, dincolo de lemnul prea subţire. Avea hainele sfâşiate şi i se păru că vede cum părul măcinat îi cade încet.

– Cine eşti? repetă şi atunci observă dincolo de necunoscut, în grădină, aburi ridicându-se din altă groapă. Ce vrei?

Se lăsa seara.

– În ce an suntem? gâjâi arătarea şi Thom îşi înghiţi cu greu spaima.

Nu era unul dintre mafioţi, era un tip cu haine putrede, din secolul trecut. Deci, ce era mort putea fi înviat. Pe fereastră îl privi minute întregi cum caută cu disperare, tot mai rigid, o anumită rădăcină, o anumită ştampilă…

De la spital îl sunară să-i spună că Shannen a murit. Nu mai conta, fiindcă, între timp, tipul din grădină găsise. Thom nu îl mai vedea bine, era deja întuneric, dar îl auzea perfect, incantând:

– Şi unul din îngeri avea pecetea morţii, iar celălalt pecetea vieţii… Şi unul din îngeri avea pecetea morţii, iar celălalt pecetea vieţii… Și unul…

Plecă imediat la morgă. Trebuia doar să o aducă pe Shannen acasă. Mai bine zis, în grădină. În rest, nu trebuia să se mai ocupe de nimic.

liviu surugiuNăscut în 10 octombrie 1969 la Roșiori de Vede, Liviu Surugiu își începe visul încă din 1983 când scrie prima variantă (pe atunci doar o povestire) a romanului ATAVIC, pe care avea sa o modifice de multe ori pana in prezent.
A debutat în 1995 în JSF nr. 86 cu povestirea Visându-l pe Mart Senson, povestire ce-i adusese premiul JSFAtlantykron, urmată de Începutul (JSF 92), Daniel (JSF 115), Adevărul despre Woopy (CPSF 568), Burta (JSF 124-125), Întâlnirea (CPSF 530-531), Mâinile lui Solomon, Castelul Câinilor (JSF 143), Alcoolama (în colaborare cu Ionuț Bănuță, JSF 151), Îngeri și Câini (SuperNova) și Visus (JSF 158). Recent, în numărul din decembrie 2012 al Gazetei SF, i-a apărut nuvela Evangelion, iar în numărul din februarie al revistei Nautilus primul episod din foiletonul horror 144.