Genessis

          Este foarte interesant cum omul, o mână de atomi în imensitatea universului, se consideră mai important decât tot ce există. Fiecare om în parte crede despre sine că este centrul realității, că, deși sunt miliarde de semeni întrutotul asemănători, el este singurul care contează cu adevărat. Sufletul lui, conștiința lui, viața lui sunt singurele centre ale realității. Totul din jur este un cadru pentru viața sa, pentru existența sa. Această perspectivă este falsă și adevărată în același timp. Nu poți considera că timpul și spațiul au relevanță în cazul inexistenței tale. Viața în ansamblul ei poate fi negată atâta timp cât tu nu ești personaj. Iar devreme ce tu exiști, realul capătă sens. Atunci, oare nu ești important prin existența ta în marele joc al universurilor? Şi oare nu este realitatea o răscruce de destine?

          Asta îmi aminteşte de o poveste, de două vieți care s-au intersectat în jocul infinitului, al cercului. Ia un loc și ascultă uimitoarea poveste de dragoste dintre Adamah Centurionul și Eva Cohen von Lehman!

* * *

          Templul era probabil singura clădire din piatră construită în capitala Quercus. Pe lângă piramida-helioport, desigur. Blocurile mari din piatră, atât de rare pe Sylva, fuseseră transportate de la multe mile distanţă. Se vroia o clădire impunătoare, diferită de tot ce era construit. Lemnul ar fi fost materia primă cea mai la îndemână dacă nu s-ar fi dorit sublinierea faptului că pentru zei trebuie făcut ceva special. Pe lângă utilitatea religioasă, templul avea şi o însemnătate practică: oferea un adăpost sigur, durabil, Marii Loje a Corpului Clericilor. Marea Lojă era ceea ce noi am considera un guvern central. Totodată, era şi forul decizional pentru toate proiectele ştiinţifice. Sylva avusese timp, în cele două milenii trecute de la descoperire, să reducă mai întâi avansul tehnologic al oamenilor de pe Gliese, pentru ca apoi să devină deschizătoare de drumuri în știința și tehnologie. Puşi la adăpost de o eventuală invazie prin construirea piramidei-helioport astfel încât să controleze accesul prin gaura de vierme, au găsit curajul să strângă legătura cu Gliese pentru desfăşurarea unor proiecte comune. Aşa s-a ajuns la Proiectul Genessis. Un proiect îndrăzneţ prin care se încerca glieseformarea planetelor noi descoperite pentru a putea fi colonizate ulterior şi exploatate de industrializata Gliese.

          În urmă cu două zile, o delegaţie de pe Gliese asylvizase în scopul desfăşurării unei şedinţe de coordonare. Astfel de şedinţe aveau loc lunar, iar delegaţia numeroasă a gliesenilor profita din plin de paradisul care era Sylva. Plaja nesfârşită de un alb imaculat, pădurea deasă plină de locuri destinate relaxării, cerul albastru-azur, constituiau tot atâtea motive de a te lupta pentru a face parte din delegaţie. Întâlnirile nu erau protocolare, se preferau cele punctuale între specialiştii ambelor părţi.

          Adamah era şeful securităţii delegaţiei de pe Gliese. Centurion pe Gliese, aici avea doar doi oameni în subordine. Nu era nevoie nici măcar de atâţia, dar protocoalele trebuiau respectate. Se îndreaptă spre căbănuţa unde erau cazaţi subordonaţii. Era cocoţată între şase copaci. O scară din două liane şi câţiva pari prinşi între ele era singura modalitate de a ajunge la ea. Cu mişcări agere se prinse de scară şi urcă vioi.

          – Nu sunteţi normali, zise el încercând să-şi mascheze zâmbetul. Cei doi soldaţi erau în pielea goală, bălăngănindu-se în câte un hamac, deasupra unor stive de nuci de cocos cu capacele sărite.

          Ca arşi, aceştia săriră în poziţie de drepţi. Adamah se făcu că nu îi vede şi intră în cămăruţă, dându-le răgaz să arunce câteva haine pe ei. Cât ai clipi, erau la masă toţi trei.

          – Ce program au membrii delegaţiei azi, Guzman? întrebă Adamah pe cel roşcovan.

          – Inginerii vor verifica reactoarele de propulsie la ora zece, după care mai au de verificat sondele neutrinice necesare deschiderii găurilor de vierme, urmând să se destrăbăleze pe plajă, dacă îmi permiteţi să spun aşa, domnule.

          – Bine. Şi biologii?

          – Biologii, au verificat ieri starea capsulelor cu material genetic, azi au pauză, iar mâine au de verificat sistemele de supravieţuire ale navetelor cu echipaj, răspunse prompt cel blond, înainte ca Guzman să zică ceva.

          – Bine David, spuse zâmbind centurionul. Să nu mai beţi ca porcii. Nu se ştie niciodată ce intervine. Eu o să lipsesc câteva ore. Să mă informaţi pe staţia radio dacă sunt probleme. Şi staţi cu ochii pe cei din delegaţie.

          – Am înţeles, răspunseră Guzman şi David într-un glas.

          – Ne vedem deseară la focul de tabără, spuse Adamah plecând.

          Ajuns la sol, se îndreptă spre inima pădurii. Păsări nevăzute umpleau aerul de cântece fermecătoare. Un vânticel cald adia făcând frunzele să danseze. Îşi umplu plămânii de aerul curat, mulţumi destinului că l-a făcut norocos, aducându-l în acest loc minunat şi mării pasul pe cărarea aproape insesizabilă pentru cineva care nu ar fi ştiut cum să se uite. Bătea cărarea asta de doi ani, încă de la începutul proiectului, an după an, lună după lună.

          Merse timp de două ceasuri, privind înapoi pentru a se asigura că nu este urmărit. Din când în când se oprise pentru a asculta. Era singur. Cascada se auzea într-un crescendo plăcut. Nu dură mult şi ajunse la ochiul de apă din inima pădurii. Pârâul cristalin cădea de la mai bine de zece metri, formând un ochi de apă cu o rază nu mai mare de douăzeci de paşi. Cât să tragi de câteva ori din braţe. Ea era deja acolo. Eva! Inima lui! De fiecare dată când o vedea în apă, udă, cu apa curgându-i pe trupul măsliniu, ştia că este în Paradis. Ea l-a zărit, însă îl ignora intenţionat, iar el, ca de fiecare dată îi făcea jocul. După câteva biciuiri din păru-i lung care aruncară curcubeie în aer, îi ieşi în întâmpinare.

          – Ce face scumpul meu centurion? întrebă ea zâmbindu-i cum doar ea ştia.

          – Am venit să-mi văd preoteasa, glumi Adamah.

          – Sunt aici cel mult în calitate de prinţesă. Nu glumi cu astfel de lucruri, spuse devenind brusc serioasă.

          – Iartă-mă, îşi ceru el scuze, sărutând-o uşor pe frunte. Îmi vine greu să mă obişnuiesc cu toată clandestinitatea asta. După doi ani ai fi zis că va fi mai uşor, dar tot îmi pare absurd.

          – Îţi pare aşa, iubitul meu, pentru că religia la voi este foarte permisivă. La noi preoţia este o datorie ereditară şi implică renunţarea la multe din cele ce oamenilor obişnuiţi le este permis.

          – Nu e vina ta că eşti descendentă a primilor preoţi, nu ai ales tu unde să te naşti. Ar trebui ca fiecare să poată alege drumul pe care îl vrea în viaţă. Iar preoţii bărbaţi au voie să aibă soţii. Nu îmi pare echitabil.

          – Ai dreptate, scumpul meu. Însă asta ne-a fost soarta în viaţa asta.

          Îi luă mâna şi i-o aşeză pe sân. Închise ochii şi se lăsă sărutată. Adamah o strânse în braţe, o exploră cu mâinile şi gura, însetat de ea şi o avu acolo, pe patul de frunze moarte, printre copacii muţi şi în clipocit de apă. O avu şi adormiră îmbrăţişaţi.

* * *

          Olahus era responsabilul de proiect din partea corporaţiei gliesene Compania Minieră Spaţială. Urmare a poluării, temperatura crescuse pe Gliese îngrijorător. Inginerii găsiseră soluţia pulverizării de foi de aur în atmosferă. Astfel o importantă cantitate din lumina stelei urma să fie reflectată înapoi în spaţiu, ţinând temperatura sub control. Însă aurul nu se mai găsea de mult timp pe Gliese, fapt care făcea din exploatarea altor planete o prioritate.

          Intră în grădina templului nerăbdător să se întâlnească cu Eli Cohen, Mare Preot, singurul în măsură să îl pună la curent cu stadiul proiectului. Spre surprinderea sa, nu fu primit deîndată, acesta fiind angrenat într-o discuţie aprinsă cu un grup de clerici. Nu auzea nimic, dar pe faţa lui Eli se citea mâhnirea. Chipul lui, altădată blând şi cu un zâmbet permanent, acum era încruntat.

          După nici cinci minute, clericii s-au făcut nevăzuţi pe cărările întortocheate ale grădinii. Bătrânul preot îi făcu un semn să poftească lângă el la o măsuţă.

          – Bună ziua, Mare Preot, spuse înclinându-se protocolar.

          – Bună ziua, domnule Olahus. Bine ai revenit. Ceai? întrebă deja turnându-i într-o minunată ceaşcă din porţelan sylvan. Îmi cer scuze pentru întârziere.

          Se aşeză într-un fotoliu din nuiele, printre perne pufoase aruncate aparent la întâmplare. Îi plăcea grădina. Era plină de flori minunate, cum nu existau la el acasă. Toată Sylva era de vis, iar grădina părea o replică a frumoasei planete la scară mai mică. Grădina era esenţa planetei, un concentrat de culoare, sunet şi miros.

          – Mulţumesc, sunteţi amabil, spuse Olahus luându-şi ceaşca. Sper că nu este ceva grav.

          – Mi-e teamă, vechiul meu prieten, că este foarte grav. Dar e o problemă personală, nu aş vrea ca necazurile unui om bătrân să îţi tulbure şederea la noi. Dă-mi voie, domnule Olahus, să te informez cum a evoluat proiectul, zise aşezându-se în fotoliul său. Nu am înregistrat nimic spectaculos, dar suntem cu câţiva paşi mai aproape. De exemplu navetele cu echipaj uman sunt acum complet funcţionale.

          – Am înţeles că mâine vor fi verificate de echipele întrunite de ingineri.

          – Da. Însă azi am să mai fac eu un test. Doar pentru a fi siguri că totul este conform planificării. Revenind… Am fost surprins să aflu că aveţi nu una, nu două, ci şase posibile ţinte!

          – Într-adevăr, a fost o surpriză şi pentru noi! Mai ales ultima „candidată”. E mică, lângă o stea mijlocie, e a treia cea mai apropiată de stea. Însă e la distanţa perfectă. Probabil va rămâne ultima pe listă, pentru că glieseformarea ei va dura cel mai mult. Nu are viaţă deloc. Asta înseamnă că, urmând protocoalele, nu o vom putea exploata încă multe generaţii. Celelalte cinci nu necesită decât o schimbare a compoziţiei atmosferei şi ne putem apuca de treabă. Prin urmare, cred că nu exagerez dacă spun că de fapt avem cinci candidate.

          – Aşa este. Iar de când stăpâniţi trei găuri de vierme stabile, nu se justifică să aşteptaţi prea mult.

          Un preot îşi făcu apariţia şi se aplecă pentru a şopti ceva Marelui Preot. Cu o înclinare de cap arătă că a înţeles şi lăsă preotul să plece.

          – Domule Olahus, vă rog să mă scuzaţi. Treburi care nu suportă amânare mă obligă să mă retrag. Vă rog să vă simţiţi ca acasă. Sunt convins că aveţi nevoie de linişte pentru a vă bucura cu adevărat de grădină. Mâine ne vom vedea din nou, negreşit.

          – Nici o problemă, Mare Preot. Înţeleg perfect. Şi cred că o să mă bucur de puţină linişte.

          Se salutară ceremonios şi se despărţiră.

* * *

          Nu au dormit mult, dar a fost foarte plăcut să se atingă după atâta timp. Pielea ei îi crea dependenţă. El o făcea să se simtă protejată. Ca două jumătăţi ale aceluiaşi întreg, tânjeau unul după altul. Au plecat spre casă cu zâmbetul pe buze, în cântec de păsări.

          Cele două ore ale drumului de întoarcere au trecut pe nesimţite. Ajunşi în zona templului, erau pe cale să se despartă când mai mulţi preoţi i-au înconjurat.

          – Nobilul tău tată doreşte să vă vadă, spuse unul din preoţi.

          – O să vin numaidecât, spuse Eva, apoi adresându-se lui Adamah… Domnule Centurion, ne vedem deseară!

          – Nobilul tău tată doreşte să vă vadă pe amândoi, completă preotul.

          Acest lucru nu prevestea nimic bun. Însă nu vroia să accepte că ceva legat de ei ar putea fi ştiut. Nu s-au împotrivit. Tot drumul şi-au căutat privirea. Însă între ei s-au interpus doi preoţi. Ştia că ea are nevoie de el mai mult decât oricând. Însă se liniştea gândind că nu este nimic grav, că totul se va rezolva dacă va şti ce să zică. Şi în definitiv, era fiica lui, înaintea de a fi orice altceva, nu îi va face rău.

          Marele Preot îi aştepta într-o sală întunecată, luminată slab de o lumină artificială. Pe faţă nu i se citea nimic. Era parcă sculptat.

          Urmă un moment de tăcere.

          – Tată… încercă Eva să spargă tăcerea.

          – E adevărat, iubita mea, lumina ochilor mei, ce spun preoţii? Şi nu mă minţii! Mărturiseşte în faţa zeilor!

          – E adevărat, tată, răspunse ea fără să ezite. Îl iubesc mai mult decât viaţa.

          Pe faţa bătrânului preot se citea deznădejdea. Pesemne sperase că ea va minţi pentru a scăpa. Adamah era şi el surprins. Ar fi fost atât de simplu să nege tot. Ar fi minţit orice pentru ea, chiar dacă era crescut cu principii morale solide.

          – Domnule…încercă şi Adamah.

          – Tu să taci, nelegiuitule! Mi-ai pângărit fata! Vei fi expulzat mâine în zori.

          – Pentru numele zeilor, am făcut ce am vrut eu! spuse Eva. Şi nu m-a pângărit nimeni. Ne iubim!

          – Eva, zise bătrânul preot, ştii bine că puteai avea orice pe lumea asta, dar ca preoteasă îţi este interzis să cunoşti bărbat. Nu am ce face. Vei fi închisă în temniţă pentru totdeauna, să te rogi neîncetat pentru ca zeii să ierte fapta ta.

          Adamah părea fără reacţie. Parcă nu realiza ce se întâmplă. Se gândise mult timp că s-ar putea ajunge într-un astfel de moment, dar niciodată nu conştientizase adevăratul pericol la care se expune.

          Lacrimile îi şiroiau pe obraji când se aruncă în braţele lui Adamah. Acesta o primi cu drag. O cuprinse în braţele lui, o sărută pe frunte admirându-i curajul şi dragostea.

          Preoţi şi soldaţi i-au luat aproape pe sus. Eli Cohen, Marele Preot, nu le-a aruncat nici măcar o privire. Le dăduse sentinţa, iar acum erau pe mâna călăilor. Erau târâţi printr-un labirint de culoare până în celule, însă Adamah a reuşit să transmită prin staţia radio un mesaj către David şi Guzman. Conţinea exact ceea ce aveau nevoie: locaţie şi procedura de urmat.

*  *  *

          Era noapte când David îi deschise uşa celulei. După cinci minute apăru şi Guzman având-o pe Eva alături. S-au îmbrăţişat.

          – Domnule Centurion, spuse Guzman, avem o singură şansă, dacă ceea ce vreţi cu adevărat e să fiţi împreună. În câteva minute sylvanii fac testul premergător pentru lansarea navetei cu echipaj uman. E doar o lansare de control, naveta va fi goală. Iată o schemă cum să ajungeţi acolo. Nu după mult timp alte navete cu echipaj de pe Gliese o să vă urmeze, apoi fie că mergeţi acasă amândoi, fie că rămâneţi în colonia nouă, o să fie bine.

          – Vă mulţumesc! Nu o să vă uit!

          Mai departe depindea doar de Adamah şi Eva. Au pătruns într-o încăpere mare, cu un centru de comandă îmbrăcat în sticlă, la doi metri mai sus de ei. Nu se auzea ce spuneau, inginerii nu îi observaseră. S-au furişat din aproape în aproape, în cele din urmă urcând în navetă. Uşile grele s-au blocat în urma lor. Şi-au luat locurile asigurându-se amândoi, pregătiţi de decolare. În difuzoarele din cabină se auzeau voci ale celor din încăperea de sticlă.

          – Două minute până la lansare! Ultima verificare! Motor?

          – La parametri normali!

          – Coordonate?

          – Fixate! Planeta numărul trei numărând de la stea. Coordonate blocate, direcţie automată, sistem manual de navigare anulat!

          – Sistem de menţinere a vieţii?

          – La parametri normali!

          – Sondă neutrinică?

          – Armată!

          – Combustibil nuclear?

          – Stabil!

          – Capsule material genetic însămânţare planetă?

          – La parametri normali!

          – Încărcătură autodistrugere navetă şi împrăştiere capsule?

          – Armată!

          – Domnilor, Genessis 1 gata de lansare!

          Linişte! Adamah şi Eve se ţineau de mână. Îi aştepta o călătorie spre moarte. Însă nu este însăşi viaţa o călătorie spre moarte? Se vor avea unul pe altul până la destinaţie. Şi poate şi în viaţa următoare.

          – Lansaţi!