GAME OVER

– ASCUNDE-TE! FUUUUGI!!! striga la mine grăsanul de Bob care se afla undeva departe în stânga mea.

Unde dracului sa fug? Eram în apropierea unui templu egiptean şi nu puteam decât sa mă pitesc după un amărât de stâlp de susţinere, sau ce credeam eu că e. Şi asta pentru puţin timp. Idioţii aia de roboţi erau tot timpul cu un pas înaintea noastră. Ah, şi era mult prea cald.

Mi-am înăbuşit cu greu o înjuratură şi am facut cum mi-a spus Bob. Nu suportam să primesc un ordin de la el, mai ales că eu eram comandantul misiunii, iar el un împuţit de soldat.

– Atenţie în spate! ţipa Sam care acum era în faţa mea, alergat de un robot mare de doi metri.

M-am ferit exact la timp. Laserul robotului tăie stâlpul în două cât ai zice peşte. Puteam să fiu eu cel despicat. Poate Bob nu era chiar atât de idiot. De fapt era, dar acum conta că era măcar folositor.

– SABIA! Guiţă el când văzu că robotul era mult prea aproape de mine.

De parcă nu îmi dădeam şi eu seama de asta. Mai bine îşi vedea de al lui şi mă lăsa în pace. Cretinul! Şi în plus, îmi zicea mie de sabie. Fusese bună când spintecam mumiile. Ce naiba să fac cu o sabie contra unui robot facut în întregime din fier şi încheieturi flexibile din titan?

Mi-am scos din cureaua pantalonilor dezintegratorul şi am ţintit spre robot cât de repede am putut.

În mai puţin de o secundă robotul era doar o mână de nisip în deşertul fierbinte din jurul meu. Transpiram încontinuu şi îmi simţeam pielea lipicioasă.

Cât de real!

Bob se luă după mine şi acum distrugea câţiva roboţi cu propriul dezintegrator. De nicăieri au apărut cinci roboti monstruos de mari ce semanau cu nişte lacuste verzi şi scârboase.

– Să-mi bag…

Dar nu am mai avut timp să termin că unul mă spintecă cu laserul. Futu-i! Murisem deja pentru a şaptea oară. Şi cel mai mult mă enerva că Bob rămăsese singurul din toată echipa. Singurul din întreg grupul de 15 persoane. Şi mă mai enerva că eu aveam 1364 de ore de lupta pe când el doar 126. Era un gras inutil, dar rămasese în picioare. Eu nu. Ce ironie!

GAME OVER.

Sunase ca o voce în mintea mea, dar era doar banala voce care anunţa sfârşitul de joc.

Nu se întamplă nimic. Mă aşteptam să mă trezesc înapoi pe scaunul meu confortabil. Eram încă in joc.

Iar se blocase afurisita de casca virtuala. Slavă Domnului că aveam un sistem de reperare al erorilor de acest gen. Nu prea îmi bateam eu capul cu toate dracoveniile astea electronice. Ştiam doar că dacă nu ieşem din joc automat în cinci secunde, robotul din bucătărie era programat să vină şi să-mi scoată casca. Nu era programat de mine, desigur. Mama avusese bunăvoinţa să o facă. Mama, draguţă ca de obicei.

De fapt, nu voia sa auda lumea că fi-su o sfeclise într-un amărât de joc de pe net. Mulţi muriseră aşa. Mulţi rămăseseră blocaţi pe vecie în joc, sau pe internet, sau cine ştie unde. Asta era de fapt viaţa de Apoi. Şmecher, nu?

Mie însă mi se parea destul de mişto să mor într-o bătălie virtuală. Chiar dacă asta însemna să mor de-a binelea.

Şirul meu contemplativ fu deranjat când în sfârşit robotul de bucătărie îmi scoase casca.

După şase ore de joc în timp real, eram însetat, nu şi obosit. Asta ar fi fost culmea!

M-am dus spre bucătărie scărpinandu-mă nepăsator prin cap. O bere mă aştepta nerabdatoare în frigider. Am băut-o din câteva înghiţituri lacome şi am râgâit ca un nesimţit ce eram.

Ajunsesem în ultimul hal de când fusesem dat afară de la muncă. Deh! Criză economică. Sanchi! Reducere de personal, cică. Vremuri grele, nenică!

De când cu grozăvia asta, tot timpul mi-l petreceam virtual. Aproape tot timpul. Atunci când nu mâncam, beam sau… ei bine, până şi Iza ma părăsise.

– Ai ajuns un ratat bleg care-şi plânge zilnic existenţa. Maturizează-te!

Astea erau cuvintele pe care mi le spusese înainte să mă dea afară din casă. Care, apropo, era şi a mea, nu numai a ei.

Dar nu am facut nimic. Am zis sa fiu totuşi un gentelman. Am sfârşit prin a fi de fapt, da, aţi ghicit, un bleg, un gogoman, un ratat frustrat care a ajuns sa stea cu maică-sa.

Ce să fac? De multe ori mă întrebam… Dar la cei 26 de ani ai mei nu prea mai aveam cine ştie ce opţiuni. Meseria mea era de bucatar. Mă rog, bucatar era mai degrabă un arhaism – sau cel puţin asta îmi explica Iza- pentru că nu găteam, cum se facea pe vremea bunicii. Acum oamenii nu mai mâncau mâncare, ci o pasta vascoasă care avea un gust de medicament. Mai exact, gustul acela scârbos dulce-amărui  pe care îl au siropurile pentru copii. Dar, ce să-i faci, 80% din populaţie voia să fie sănatoasă. Iar eu lucram pentru cei 80%.

Se putea spune că faceam muncă de chimist. Sună pompos, dar nu e aşa deloc. Nu-i mare brânză să iei nişte sticluţe pe care scrie cutare sau cutare şi să le amesteci cum scrie la carte. Chiar deloc. E ca şi cum, ai gati. De asta mă numeam bucatar. E logic, nu?

Însă, eu făceam parte din cei 20% din populaţie, de asta încă mai aveam un robot de bucătărie. El îmi prepara berea, burgerii şi ce îmi mai dorea mie inima. Nici nu ai crede ca era cadou de la maică-mea. Eu ştiam că îl primise cadou de la o prietenă, care probabil primise robotul de la o alta prietena şi toooot aşa. Eu unul, eram fericit să mănânc nesănătos. Era de parcă  mă împotriveam sistemului. Când ii ziceam asta Izei, se uita la mine urât şi zicea:

– Bărbaţii pot fi atât de imaturi şi iresponsabili.

Eu mă mulţumeam zâmbind zicându-i, crezând că-s inteligent:

– Fac ce vreau cu viaţa mea. De asta e a mea.

Pe parcurs, mi-am dat seama că nu era deloc o replică inteligentă.

Uneori o credeam pe mama când îmi spunea că e o lecţie faptul că am fost concediat şi ca o sa învăţ ceva folositor din toata experienţa, dar alteori, credeam că soarta mi-a dat încă o palmă usturatoare.

Şi, ca să fiu sincer, primisem cam multe palme din partea vieţii. Pe lângă faptul că fusesem născut într-o ţară de tot rahatul, în cei mai proşti ani ai sistemului, aici referindu-mă la mult iubita democraţie, care numai democraţie nu era. O mână de imbecili de un metru şi o flegmă, chelioşi, conduceau ţara. De câţiva ani ani o familie de schizoizi încerca să ajungă la putere. Scopul lor era bine definit. Promiteau un singur lucru, pentru care toţii tâmpiţii din Minrao îl votau pe mister Prada, şi anume că voiau să schimbe numele ţării din Minrao în Raomina. Uram cârdul ăsta de burdihănoşi urâţi cu vocea gâjâită, acoliţii lu’ Bacchus; eram rasist.

Uram totul în ţara mea. Totul.

De jumătate de secol totul mergea prost. Dar ce să faci? Ce?…

Ţââââr! Ţâââââââââââââr! Ţâââââââââââr!

Cu sticla goală de bere încă în mână, am uitat imediat la ce mă gândeam.

Buf! Buf! Buf!

Acum aveam idee cine era. Numai mama putea să dea cu picioarele în uşă. Ai crede că îşi permitea să cumpere o uşă din aia mişto glisantă şi cu card. Dar uitasem că banii de uşă îi daduse pe casca mea virtuală. Şi nu numai banii de uşă…

Am deschis încuietoarea şi nici nu am apucat bine să apăs pe clanţă că m-a izbit cu uşa în faţă. Super! Nu avusesem nicio zgârietură de pe urma jocului periculos, în schimb mama aproape că îmi spărsese nasul.

Nu a făcut decât să se strâmbe la mine cu mutra aia a ei când e enervată.

– Bună şi ţie, mamă! i-am spus eu ironic.

– Tacă-ţi fleanca! Ai idee cât a venit factura la internet? mă întrebă ea furioasă.

Mă mir că nu scotea şi fum pe nări. Doamne, stătusem prea mult în virtual.

– Nu răspunzi, ei? lătră ea la mine.

Era mama. Nu puteam să îi zic nimic ei. Am răspuns când am văzut că îi pulsează vena de la tâmplă.

– 100 de euro? am reusit eu să spun.

– Nici vorbă.

– Pfiu, ce bine! am spus eu negândindu-mă ce însemna asta.

– Cretinule! Dracu m-a pus să te fac! Eu te cresc, îţi fac toate poftele şi tu aşa mă răsplăteşti? 9000 de euro! 9000! Ai auzit? Nenorocitule! Ma omori cu zile! Ce mă fac eu acum? Ar trebui să te dau afară din casa asta! Să te duci la Iza! Învârtindu-te!

Eram şocat. Nu ştiam ce să spun. Îmi venea să îi arunc o înjuratură, dar mă oprea ceva. Poate ceea ce se numea conştiinţa?

– M-mama, m-am bâlbâit eu. Îmi pare rau. Timpul trece repede când îl petreci în virtual.

– Cred şi eu. Cine ştie cu ce panarame umblii! Bine că măcar de acolo nu ai cum sa iei vreo boala!

Acum batea apropouri. Nu îmi placea când îmi amintea de veche boacănă din adolescenţă când…

O palmă mă trezi la realitate. Fierbeam de furie. În schimb, nu am putut decât să spun:

– De ce ai facut asta? am mârâit eu la ea.

Începuse să râdă isteric. O fi fost ea copleşită de situaţie dar nu trebuia să mă pocnească. Nu eram un copil.

– Tu îţi dai măcar seama în ce situaţie suntem? Dacă nu plătim banii ne dau afară din casă. Să te văd ce faci acum. Eu nu am de unde să plătesc banii ăştia.

 

Aşa s-a şi întâmplat. Ne-au luat casa. Mama s-a mutat la sora ei. Pe mine m-a lăsat pe drumuri. La propriu. Am rămas doar cu casca mea virtuală. Şi atât.

Încă eram năucit. Casa valora mult mai mult decât acea factura stupidă. Ţară idioată! Eram încă mult prea nervos, prea impulsiv.

Am plecat spre primul internet cafe care era în zonă. Mama credea că fac cine ştie ce porcării când mă conectam la internet cu casca mea. Eram un idiot fiindcă doar la jocuri de lupte mă gândeam. O singură dată vizitasem o Virtual Sex House. Fusese mişto. Fusese. Dar nu era de mine. Preferam jocurile. Asta mă facea un lăbar gay? Aşa îmi zisese Yasmeen, când i-am spus că nu o voi mai vizita.

Eram jalnic. Eram un ratat pentru că recunoşteam asta. În plus, cred că eram cam deprimat. Aşa se întamplă când nu ai o femeie prin apropiere.

Şi nu mă refer la una ca Yasmeen, ci la mama. Era ca şi cum mă renegase. Eram singur. Singur într-o lume uriaşă. Îmi plângeam de milă. Iar.

De două ori jalnic.

A treia oară m-am simţit aşa când am decis că lumea reală nu-i de mine. Alesesem calea. Nimeni nu avea să sufere după mine. Mamei probabil nu-i mai păsa de mine. Nimănui. Da, aveam de gând să mă sinucid… în real, şi să renasc… în virtual. Era ceva sigur, speram. De murit aveam să mor, nimeni nu ar fi putut face nimic o dată ce casca se bloca. Nimeni nu ar fi observat oricum.

Am intrat în internet cafe dupa câteva momente de ezitare. Primul pas facut şi avea să fie uşor. Doar că… a fost mai greu. Hai, frate! Ce pămpălău devenisem. Unul cu P mare.

Am tras adânc aer în piept, cum faceam de obicei înainte de începerea vreunei lupte cu strigoi, vampiri sau roboţi ori mai ştiu eu ce creaturi inventau programatorii. Şi cica, nu programatorii le inventaseră, doar le înfaţişară. Îmi venea greu să cred.

Nici nu ştiam ce să mai cred. Un lucru era sigur, eram încă unul care îşi lua viaţa. Adio viaţa! Adio lume crudă! Ce mă mai enerva când vedeam la ştiri genu’ asta de titlu idiot de siropos.

Acum mi se parea atât de profund şi plin de semnificaţii!

Dumnezeule, trebuia să o fac mai repede, altfel eram în stare să… renunţ.

Ezitam, ca înainte să i-o trag primei mele prietene care era o tocilară notorie. Biata fată. Acum îmi era milă de ea….

Ca şi atunci, trebuia să o fac repede, fără regret. Mai târziu probabil că o să-mi pară rău dar regretam de asemenea să traiesc în ţara asta, în vremurile astea.

Aşa a şi fost. M-am dus spre primul calculator pe care l-am vazut.

– E defect! zise cineva pe o voce joasă.

M-am întors. La mine se holba un paznic. Mi-am dat seama de asta după hainele lui urâte, albastre şi decolorate. Mirosea a transpiratie si tigari. Pff…

– Cel din spate, de acolo, merge, zise el aratând cu o mână mare şi incredibil de păroasă spre un calculator care arăta cam jerpelit.

Păru să-mi citească gândurile şi adăugă:

– Merge mult mai bine decât arată.

– Mulţam, omule, i-am spus eu.

Am fost uimit de cât de ciudat îmi sunase vocea. Părea a fi a altcuiva. A unui fricos. A unui pusti prostănac şi plin de coşuri pe faţă. Nu mai eram eu.

Cred că prea mult timp petrecut în virtual mă înnebunise. În câteva momente aveam să aflu cum e să fi cu adevărat nebun. Internetul mă aştepta. Iadul mă aştepta. Ciudat că amândouă începeau cu I. Dar realitatea începea cu R, de la Rai, şi părea sa fie tot un Iad. Să-mi bag picioarele în tot şi toate!

Mi-am potrivit casca şi am intrat. Am intrat pe Google mai întai şi am tastat Virtual Sex House iar când am apasat butonul Enter, creierul mi-a fost invadat de conexiuni.

Era începutul sfârşitului. Chiar dacă nu se bloca casca, tot puteam să mor dacă rămâneam 24 de ore în virtual. În 24 de ore aveam să fiu o umbră a ceea ce am fost, bântuind internetul. Mulţi puşti juraseră că se întâlniseră cu câteva virtual-ghosts dar nimeni nu îi credea. Toţi în schimb aveau pretenţia ca puştii să îşi argumenteze afirmaţia cumva, toţi voiau dovezi. Credeau ca fantomele astea pot sa lase urme cum faceau viruşii.

Mă întrebam dacă eu voi deveni o fantomă… dar era absurd… sau? Nu era, altfel nu aveam cum să trăiesc, în fine, un fel de a trăi.

Prea multe întrebări şi stres. Am intrat imediat în casa virtuală de sex . Era ca un bordel. Tipe super sexy peste tot, îmbrăcate doar în costume de baie. Unele nici măcar nu erau îmbrăcate. Mă simţeam deja mai bine. La fel şi micuţul Del.

O femeie suplă şi totuşi voluptoasă se apropie de mine afişându-mi cel mai  pervers zâmbet

– Del, spuse ea mai mult torcând ca o pisică.

Felul în care îmi spuse numele mă stârnea. Cum putusem să spun că prefer jocurile? Dacă tot muream, acolo era Raiul pentru unul ca mine.

– Yasmeen, am spus eu cât de seducător am putut.

– Măi, măi, uite cine s-a întors.

Se muşcă de buza inferioară. Aş fi vrut să pot face acelaşi lucru cu buzele ei. O, Doamne, cât de mult voiam asta!

Ea parea să înţeleagă asta pentru ca s-a apropiat de mine. Atât. Am început să o sărut, la început timid, apoi din ce în ce mai pasional, apoi sălbatic de-a dreptul. Parea să-i placă.

Mâinile mele se jucau cu părul ei lung, mătăsos şi negru ca pana corbului. Avea un şarm care îmi sucea minţile, era exotică, era ca un animal neîmblânzit. Uitasem că îmi spusese odată lăbar.

Acum părea să nu mai aibă aceeaşi părere. Simţeam că o stârnesc. Şi ea mă stârnea.

Îmi spusese o data că îi plac bărbaţii bine facuţi, dar nu obsedaţi de felul în care arată. Aşa eram eu, evident. Mai îmi spusese că adoră ochii mei albastri.

– Mă înec în ei. Înec! ÎNEEEC!

Aproape mă speriase atunci când făcuse asta. În schimb, era doar excitată. Al naibii de tare.

Aşa cum eram eu acum.

– Să mergem undeva într-un loc mai retras, i-am spus eu după ce mi-am desprins gura de buzele ei carnoase.

Amândoi gâfâiam. Şi era doar începutul.

M-a condus în camera ei preferată. Era numită Naughty Room. Era evident de ce.

Yasmeen m-a făcut incredibil de fericit. Cred ca şi eu pe ea. Uitasem cât e de bine să fi cu o femeie, mai ales una ca Yasmeene, sau ar trebui să spun YAA-HAAA-SMEEN!

– Rămâi, nu-i aşa? mă întrebă ea jucându-se copilaroasă cu o suviţă din părul ei negru pe bărbia mea.

– Nu ştiu. Poţi să mă convingi? i-am spus eu admirând-o.

Ce femeie superbă!

Pe lângă faptul că era fantastic de frumoasă, a reuşit să mă îmbete de fericire. La propriu.

M-am trezit la un moment dat, nu stiu când. Eram încă în virtual. Nu mi se întâmplase să adorm vreodată în virtual. Doar dacă nu… eram oare mort?

Yasmeen era lângă mine, pe pat. Îmi zâmbea cu subînţeles.

– Ce s-a întâmplat? am întrebat eu întorcându-i zâmbetul.

– Ai rămas, pentru mine.

– Da. Mare scofală. Aş face mai mult pentru tine.

– Nu cred că ai putea. Ai facut totul.

Nu înţelegeam. Observă şi ea că eram confuz.

– Ai rămas, repetă ea.

– Şi ce-i cu…

Abia atunci mi-am dat seama. Însemna că murisem. Existam doar în virtual. La dracu’ cu preoţii şi cu lumea lor de Apoi. Dacă Yasmeen era Raiul, atunci mă supuneam, dar nu era. Era doar un bordel, chiar dacă ea mă înnebunea.

– Am murit, am spus eu.

Tonul îmi suna ciudat de vesel pentru un om care tocmai murise.

– Da, spuse ea fericită.

Tot nu înţelegeam ceva… doar dacă… Desigur, ce idiot fusesem să nu-mi dau seama.

– Şi tu la fel, dar de când? am vrut eu să ştiu.

– Câţiva ani.

– Păi, şi celelalte?

– Ca şi mine. Noi am format Virtual Sex House. După ce am murit. Aşa ne distrăm.

Cam avea dreptate. Dacă tot nu ajungeai în Iad, pentru că, apropo, nu exista, şi nu se punea problema că mai îmbătrâneşti… fetele avuseseră o idee… mmm… delicioasă.

– Am murit, am spus eu nevenindu-mi să cred.

– Ar trebui să sărbătorim, spuse ea ridicându-se de pe pat.

Trupul ei gol, pielea ei ca miezul de migdală, părul, ochii, o făceau să arate ca o zeiţă. Oare în viaţa reală ce fusese? O secretară sexy? Manechin? Dar ce o determinase şi pe ea să facă acelaşi lucru ca şi mine? Disperarea? Îmi venea greu să cred.

Of, Yasmeen! Era cu putinţă să mă îndrăgostesc după ce murisem? În virtual? Culmea şi ca lumea!

Adusese o sticlă de şampanie. Mie mi-a revenit onoarea de o deschide sticla. Dopul a iesit cu un poc puternic, apoi şuvoaie lipicioase din lichid au început să curgă. Pe mâinile mele, apoi în pat, apoi pe Yasmeen când s-a apropiat şi mai mult de mine.

După ce a luat o gură de şampanie, m-a surprins cu un sărut. Mmm… Ce gust dulce-acrişor îi aveau buzele pline, apoi limba ei care se încolăcea de a mea….

– Al meu, eşti acum al meu… şoptea ea lasciv.

– Yasmeen…Ohhhh…

Micul Del intra din nou în acţiune. Şi ce mai acţiune…

 

– Nimeni din real nu a rămas în Virtual Sex House mai mult de 4 ore. Dar întotdeauna s-au întors, spuse ea când tăcerea începea să devină apăsătoare.

Glasul Yasmeenei părea trist. Bărbaţii veneau aici doar pentru plăcere. Era special un astfel de loc. Dar Yasmeen voia mai mult de atât. Aşa îmi lăsa mie impresia. Uneori nu eram chiar un ticălos atât de insensibil, cum îi plăcea mamei sau Izei să-mi spună. Eram empatic.

– Credeam că nu mă voi mai întoarce… dar, acum că am făcut-o, nu voi mai pleca. Am murit, pentru tine, iubire.

Am sărutat-o apăsat ca să îmi întăresc pledoaria. După felul în care mi-a răspuns la sărut, am realizat că şi ea ţine la mine. Ori mă înşelam? Niciodată nu poţi să şti cu adevărat ce e în mintea unei femei.

Dar chiar atunci, ea spuse:

– Del.. .te iubesc. Eşti singurul care mi-a dovedit asta vreodată.

Să-mi fut una! Yasmeen tocmai îmi spusese că mă iubeşte. Măiculiţă!

– Eşti… ăăă… cred că… eşti prima de care mă îndrăgostesc cu adevărat.

Aş fi vrut să nu mă bâlbâi ca un puştan. Acum dacă nu mă credea…?

– Asta pentru că şi eu te iubesc.

Poate avea niţică logică. Iza nu mă iubise deci niciodată. Nici mama. Ei, dar ce revelaţie incredibilă! Internetul îmi dăduse a doua şansă la iubire şi poate nu numai la asta…

Pielea mi s-a zbârlit pe tot corpul. Mă cuprinsese un fior. Fiind acum în Reţea cine ştie câte puteam face! Yasmeen cu siguranţă ştia. Doar era de câţiva ani în virtual. Sfinte Internet! Îţi mulţumesc, oh, cât îţi mulţumesc!

– Unde ţi-e gândul iubite? mă întrebă ea răsucind o şuviţă din părul meu nisipiu.

– Vreau să aflu multe. Tu mă poţi ajuta, am spus eu serios.

– Tonul tău poruncitor poate să facă ce vrea din mine. Doar cere… spuse ea, iar ultimul ei cuvânt era o şoaptă în urechea mea.

M-am stăpânit cu greu să nu o trântesc iar pe pat şi să o sărut.

– Vreau să ştiu pentru început, de când eşti în virtual? am întrebat-o eu curios.

– De când omenirea se conectează la internet cu căştile virtuale, deci cam deeee…6-7 ani. De ce întrebi?

Să ai o cască virtuală acum şase ani era o chestie! Era scumpă, de zece ori mai scumpă decât este acum, iar acum era cam 700 de euro… Cu asta aflasem că fusese o persoană înstărită în realul ei, ca să nu spun, trecutul. Suna prea… melodramatic!

– Trebuia să ştiu. Şi, de ce ai facut-o? Ce te-a nemulţumit aşa de tare încăt să îţi iei viaţa? Pare-mi-se că nu ai dus lipsă de biştari, ce ai fost în real? De ce?

Se uita la mine puţin speriată, dar şi amuzată totodată.

– Ce nostim, spuse ea într-un sfârşit. Măi să fie, chiar îţi pasă de mine. Chiar te-ai îndrăgostit.

Acum era melancolică. Nu voiam să o văd aşa. Nu în virtual. Ceva din realul ei o făcea să sufere, să regrete. Dar, trebuia să aflu.

– Ar fi o poveste tristă, Octav. Mi-ai pus mai multe întrebări decât pot duce, dar încerc să te lămuresc, cât mai pe scurt.

Pentru o clipă, femeia exotică şi senzuală a dispărut, în locul ei apărand una mult prea matură şi inteligentă.

– Te ascult. Îmi pare rău dacă…

– … nu mă deranjează, m-a întrerupt ea. Oricum nimănui nu i-a păsat cine sunt… adică cine am fost. Am fost doctor cercetător, în domeniul antropologiei.

– Adică tu căutai oase, sau aşa ceva?

Ea zâmbi ca unui copil. Era clar că îmi era cu mult superioară, dar nu aveam de gând să şi recunosc. Aveam orgoliul meu.

– Cred că mă confunzi cu un arheolog, oricum nu contează. Eram doctor cercetător. Aveam un salariu frumuşel. Doar asta era frumuşel la viaţa mea. Soţul nu voia copii, mă înşela cu secretara lui…

Şi eu care credeam că ea fusese o secretară. Aparenţele cică înşeală.

– Nu m-a iubit niciodată, continuă ea pe acelaşi ton melancolic al ei. A iubit decât aştia cred eu, spuse ea arătându-mi sânii ei.

Am zâmbit amar, şi ea la fel.

– Am fost o femeie frumoasă, puteam să sper la mai mult. Inteligentă, frumoasă, combinaţia fatală. Chiar a fost fatală precum vezi, altfel nu aş fi fost aici. Ca femeie nu m-am simţit împlinită, în plus, devenisem dependentă de antidepresive. După ce am rămas 24 de ore în virtual, am murit. Mult timp am hoinărit tot internetul. M-am alinat citind bloguri, am râs, am plâns. Am citit ştiri. Aşa am aflat şi de moartea mea. Neglijenţă fatală , ăsta era titlul şi poza mea în stânga. Mda… am scăpat ceva?

– Mmm, nu cred. M-am lămurit, am spus eu întristat.

– Dar stai, aproape că uitasem, nu a fost numai asta. Salariul mi-a fost injumatăţit înainte să mor, plus că eram pe pragul de a fi concediată. Îmi dăduseră de ales, ori să îmi dau demisia, ori să mă dea ei afară.

Oh, deci reducerea de personal preceda o sinucidere? Înseamna că erau foarte mulţi în situaţia mea şi a Yasmeenei. Poate mii, sute de mii de oameni. Milioane?!?

– Dar erai o persoană, şi încă eşti, puteai să găseşti o soluţie…

– …stai, stai, stai, tu de ce ai facut-o? mă întrerupse ea puţin iritată. Degeaba mă flatez că ai facut-o doar pentru mine. Tu ce motive ai avut, domnule? Mă întrebă ea împungându-mă cu un deget în piept.

– Cam din acelaşi motiv ca şi tine, am răsuflat eu. Am rămas fără casă, masă… mamă. Urma să mă bucur de nimic, nimic din plin. Dacă nu făceam asta mai repede înnebuneam… dar am facut-o şi pentru tine, i-am spus eu zâmbindu-i ştrengăreşte. Tu ai fost prima la care m-am gândit…

-… după tine, fireşte. Chiar dacă te-am făcut lăbar gay? întrebă ea râzând cu gura până la urechi.

– Eh, chiar dacă, ştiam că nu vorbeşti serios, i-am spus eu încercând să par un dulce.

– Oooo, ba da, atunci mă înfuriaseşi rău de tot. Erai primul care îmi plăcuse cu adevărat. Multe zile după ce ai plecat, m-am tot gândit la tine. Credeam că te vei întoarce repede, dar nu, tu te-ai jucat jocul ăla stupid.

– Misiune în Egipt?

– Da, chiar ăla. Te-am văzut. Jucai bine, dar aproape tot timpul ţi-a lipsit acoperirea.

– Da, aşa e, am spus eu având o revelaţie. Ia stai, cum de ai văzut cum jucam? E… e… nu e posibil, cum dreacu’?

Yasmeen zâmbi în stilul ei obraznic care îmi plăcea mult.

– Einstein, eu nu am nevoie de o cască pentru a intra într-un joc, nu crezi? Eu fac parte din reţea acum, întregesc sistemul. De când am murit am devenit ca un joc, toată casa asta, e totul un program, şi pot să intru nedetectată în altele, pentru că, teoretic nu exist, sunt o fantomă virtuală. Nu sunt singurul doctor pe aici, o avem pe Ahura care fusese profesor universitar in informatică. Ea a creat totul. Viruşii care vă intră vouă bărbaţilor în calculator ca să veniţi aici, spuse ea ridicând provocator dintr-o sprânceană.

– Extraordinar, a fost primul cuvânt mai inteligent care mi-a venit în minte.Puteaţi să faceţi atâtea, şi v-aţi limitat la prea puţin.

– Mă tem că nu înţeleg, zise ea confuză. Locul ăsta e un Rai pentru bărbaţi. Nu le mai trebuie nimic.

– Nu, nu de locul ăsta vorbeam. Puteţi să interacţionaţi cu cei vii!

– Dăăă, normal, spuse ea amuzată.

– Puteţi să faceţi o grămadă de chestii. Puteţi să manipulaţi cu un simplu e-mail, de ce nu puteţi manipula şi în altă privinţă?

– Fii mai explicit, te rog.

– Doamne, puteam să îmi dau seama mai devreme. Ce idiot sunt! Yasmeen, înainte să mori, pentru că de fapt ăsta e şi motivul pentru care ai facut-o, nu-i aşa că ai fost nemulţumită de ceva?

Se gândi preţ de câteva secunde, apoi un zâmbet îi lumină faţa.

– Ştiai că eşti un geniu? Nu pot să cred că în toţii anii ăştia nimeni nu s-a gândit la asta, nu pot să cred! exclamă ea bucuroasă. Oamenii au ajuns ca nişte roboţi, nu mai e nevoie ca ei să gândeanscă, iar noi, după renaşterea virtuală, încă am păstrat o parte din gândirea aceea. Am păstrat pentru prea mult timp egoismul şi individualismul. Pentru prea mult timp am rămas paranoici, însă nefăcând nimic. Acum, datorită ţie, putem face ceva. Ceva de proporţii.

Eram încă prea uimit de discursul ei. Era adevărat totul, dar nici eu nu puteam să o spun mai bine decât ea. Am rămas tăcut şi încercând să mă gândesc: cum ne făceam auziţi? Cum convingeam restul de oameni/fantome/programe care erau captivi în Reţea? Cum puteam fi siguri că vom avea un impact la scară largă şi că vom schimba cu adevărat ceva? Cum, de ce, pentru ce? Numai asta aveam în minte şi simţeam cum capul îmi explodează.

Atât de real, şi totuşi atât de virtual.

– O să mă ocup de tot, spuse Yasmeen, o să fie mai uşor decât crezi.

– Stai, am spus eu trăgând-o de mână, chiar crezi că merită? Că-i o idee bună?

Îmi zâmbi din nou cu acel zâmbet ştrengar.

– Să vedem, ar fi ceva normal ca mai mult de jumătate din populatie să se sinucidă în real? Pentru că, vezi tu, unii nu au caşti virtuale, ei au otravă, au pastile, au un ştreang de care să se balanseze gândindu-se la lumea de Apoi, la care, ca să vezi, nu au şanse să ajungă, pentru că nu EXISTĂ! Ei nu ajung nicăieri, spre deosebire de noi. Conştiinţa noastră a fost descărcată în Reţea, nu şi corpul. Senzaţiile, tot ce înseamnă emoţii, sentimente şi percepţii se formează în corpul virtual, în funcţie de ceea ce simţeam în real…

– Iubirea nu a simţit-o niciunul cu adevărat. Asta cum o explici?

Speram să o uimesc cu întrebarea mea, dar mai repede decât m-am aşteptat mi-a şi răspuns:

– Dacă ne-am imaginat-o, o putem simţi destul de real chiar şi în virtual, sau cel puţin aşa îmi explic eu. Unele întrebări nu au răspunsuri, ca în real. Te-ai lămurit? adăugă ea la final.

– Da. Trebuie să o facem, altfel întreaga omenire se prăbuşeşte.

Avea să urmeze o revoluţie. Cum fusese cea de mai bine de 50 de ani, numai că acum, trebuia să se înlăture ceea ce atunci se instaurase. Mă întrebam, va putea fi vreodată omenirea mulţumită de condiţia ei, va fi fericită? Împăcată? Împlinită? Speram ca da. Speranţa moare ultima. Eu murisem. Speranţa nu. Dar nici constiinţa şi nici amintirile. Asta era ceva cu adevărat remarcabil, trebuia să recunosc.

De când stăteam prin preajma Yasmeenei, mă simţeam parcă mai inteligent, chiar dacă ea era cea superioară. Ea era femeia… femeia care avea să fie în spatele bărbatului care va… va înlătura rahatul de sistem, de guvern, de conducere.

Halal democraţie. Opoziţia nu putea face nimic de 10 ani. Deja mă conformasem cu regimul ăsta politic, care mirosea a totalitarism. Ce ţară de cacao!

Nici nu mi-am dat seama că Yasmeen plecase din cameră. Abia acum vedeam de fapt cum arată încăperea. Nu mai era Yasmeen prin preajmă ca să eclipseze locul, sau mai degrabă să mă distragă.

Camera era foarte mare. Mă aflam în interiorul unei sfere uriaşe cu un fund plat. Ceea ce ar fi trebuit să fie pereţii, erau vopsiţi în nuanţe puternice de roşu şi alb şi ici colo nişte pete de culoare mai închisă, un vişiniu aproape de negru, de parcă sfera trebuia să arate ca un ou pictat.

Lenjeria de pe patul aflat in imponderabilitate era de un roşu închis, din satin şi abia acum simţeam în aer un miros subtil de iasomie. Yasmeen mirosea a trandafiri. Pe pereţi se ilustrau niste imagini ce pareau tablouri vechi, dar care înfăţişau nişte scene deocheate din vremuri de demult. Femeile erau îmbrăcate cu nişte rochii de epocă. Corsajurile lor faceau totul. Deh! Naughty Room !

În partea opusă camerei, nişte veioze de un design greu de explicat se ridicau maiestoase în spirală până aproape de tavan. Lumina de diferite culori urca şi cobora. Când era galbenă ca lămâia, când de un verde neon, când de un albastru indigo, apoi violet, iar la sfârşit toate formau un curcubeu bizar care urca şi iar cobora. Circuitul ţinea la nesfârşit împletindu-se ca într-un dans nebun.

Abia după ce mi-am luat cu greu privirea de la acele ciudaţenii, am putut să văd noptiera de lângă pat. Era ca un cub roz de jumătate de metru pe care erau aşezate două pahare. Şampania era pe jos, unde ar fi trebuit sa fie podeaua dură, însa aceasta parea sa nu aibă consistenţă.

Înăuntrul noptierei erau tot felul de porcărioare: cătuşe acoperite cu blaniţă roşie, un bici… am închis noptiera. Nu voiam să mi-o imaginez pe Yasmeen folosind jucăriile acelea…decât dacă eu eram cel care îi era partener de joacă, desigur.

Când am ridicat privirea spre uşă, ea se ridică dintr-odată, iar Yasmeen intră în cameră. Cu câtă graţie reuşea să meargă, cât de frumos îşi unduia trupul suav şi deloc într-un mod vulgar… ori prea vulgar.

– Ţi-am adus o gustare, spuse ea cu o voce moale, dulce ca mierea.

Vocea ei îmi era de ajuns.

– Chiar şi aici îmi e foame? am întrebat eu.

– Păi, din moment ce ai şi altfel de pofte, presupun că la un moment dat ţi se va face foame.

Cum naiba venea asta?

– Nu prea are logică, am răspuns eu după câteva secunde de gândire.

– Nici că am murit şi că încă mai trăim nu are logică. Fiinţa umană nu are logică. Aş putea să o ţin aşa până la dispariţia Internetului.

– Adică la nesfârşit. Bine, bine, am prins ideea.

Îmi mângâie creştetul când era mai aproape de mine şi îmi zâmbi timid.

– Poftă bună!

– Mersi, am spus eu lacom după ce am văzut ce îmi adusese.

Trecuse ceva timp de când nu mai mâncasem fructe. Pe tavă erau aliniate: o felie de pepene roşu, bine copt, una de pepene galben şi mai erau răsfirate nişte caise şi căpşuni pe unde mai era loc.

Am luat o căpşună şi am înghiţit-o după ce am mestecat-o puţin. Următoarea căpşună i-am oferit-o Yasmeenei.

– Delicios, zise ea. Atât de real…

– …dar virtual.

După savurosul desert, eu şi Yasmeen am hotărât ce trebuie să facem.

 

– Deja i-am spus Ahurei. A spus că va fi uşor să creeze un virus care să facă întocmai ce vrem noi cu toţi userii de pe Internet, nu doar cei cu căşti virtuale. Cei cu căşti vor fi doar primii care vor porni revoluţia. Planul o să mergă perfect.

Nu prea ştiam eu despre ce plan era vorba, dar fie, mă lăsam condus de femeia mea.

– Aşa o să fie, am spus eu hotărât.

– Acum trebuie să frecventezi măcar pentru câteva zile Internetul. Intră pe forumuri ca şi cum ai fi un user real şi spune tot ce crezi, ce nu îţi place la sistem. Chiar dacă nu te vor asculta la început, o să reuşeşti să-i pui pe gânduri. Intră pe bloguri şi află păreri. Joacă încă o dată jocul ăla stupid, poate sunt mai mulţi în situaţia ta… sau a mea, adăugă ea când îmi văzu privirea nedumerită.

– Bine. O să mă descurc.

 

M-am descurcat mai bine decât mi-am imaginat.

De cum am părăsit Virtual Sex House am reuşit să fur o bucătică de domeniu din Internet. A fost primul pas, cel mai important. Am creat un site : www.breakthesystem.mi. Am scris pe site tot ce nu îmi convinea, exact cum am vrut. Sute de mii de useri accesau site-ul. Ahura probabil trimisese e-mailuri tuturor userilor de Internet din ţară cu linkul site-ului.

Totul mergea strună. Lumea îmi dădea dreptate, îmi oferea încredere. Era o chestie să schimbi mentalitatea a mii şi mii de oameni.

Când eu scriam: Sistemul ne distruge, ne robotizează, oamenii răspundeau cât se poate de sincer: Ai dreptate, aşa e, cum nu am văzut în tot acest timp nimic? Cât de orbi am putut fi! Iar acestea, nu erau răspunsurile a câtorva zeci de persoane, ci a mii, sute de mii. Poate răspunsurile erau uneori diferite, dar întotdeauna ele aveau acelaşi mesaj. Dacă nu se făcea nimic, vremuri grele ne aşteptau, şi mai grele decât ne puteam imagina. Bărbaţii erau primii care erau dispuşi să dea tonul tobelor înainte de începerea luptei, ei erau primii care spuneau pur şi simplu: La luptă! Femeile, erau puţin mai reticente: cum putem fi sigure că nu ne vor omorî, cum s-a întâmplat în timpul revoluţiei trecute? Dacă nu avem destui oameni? Del, răspunde-ne.

Iar eu le răspundeam. Doar pe jumătate. Nici eu nu eram atât de tâmpit să spun pe un site chiar fiecare punct al planului. Spuneam doar că întotdeauna am un as în mânecă, că mă gândeam la fiecare amănunt.

Niciodată nu fusesem o persoană inteligentă şi nici nu încercam să mă dau rotund. Puteam să fiu eu însumi şi lumea mă plăcea pentru că eram carismatic. Păcat că această carismă nu mă ajutase deloc în real. Dar eu aveam o a doua şansă, iar acum o mulţime de oameni îmi susţineau ideile, le păsa de ce cred.

Site-ul deja fusese luat în vizor de securitate. Nimeni nu putea să mă găsească, pentru că nu existam în real, eram mort. Userilor care accesau site-ul, securitatea le putea  face mult rău.

O, nu, nu voi lăsa sistemul să câştige pentru a doua oară!

 

– Ahura! Vreau să mă ajuţi cu un nou virus! I-am spus eu disperat imediat ce am găsit-o pe holul casei virtuale, vorbind cu Yasmeen.

Ahura era o femeie mignonă, cu părul roşcat şi creţ, până la umeri. Ramele roşii de la finuţii ochelari pe care îi purta, formau un contrast ireal împreună cu ochii ca de jad. Şi, arăta tare intelectuală.

– Tocmai vorbeam cu Yasmeen de useri. Au fost privaţi de Internet. Oricum nu va merge, mai devreme sau mai târziu tot vor avea cu toţii acces, zise ea serioasă.

– Tocmai de asta nu putem să ne permitem să pierdem timpul! Am spus eu puţin cam prea tare. Îmi pare rau, sunt prea agitat.

– Nu face nimic, mă linişti Yasmeen. La cel fel de virus te-ai gândit?

Şi Ahura şi Yasmeen se uitau nerăbdătoare la mine.

– Cred că trebuie să ne infiltrăm printre cei care mânuiesc puterea. Nu oamenilor simplii trebuie să li se spele creierul. Ei sunt deja porniţi împotriva sistemului. Le trebuie un Start şi gata, pornesc la luptă, dar nu cred că soluţia este ca ei să moară.

Nu ştiu de unde îmi venise ideea. Parcă altcineva vorbise prin mine. Ce ciudat.

– E o idee mult mai bună asta, zise Ahura. Dar trebuie să fim prudenţi. Nu se face totul bătând din palme. Trebuie să fim vicleni.

Ahura îmi aruncă o privire încruntată, apoi Yasmeenei. Aşa făcea când rotiţele i se învârteau în minte.

– Ahura, am început eu împrumutându-i privirea, prin prudenţi şi vicleni, la ce te referi mai exact?

Acum zâmbi larg. O idee sclipitoare i se forma în creierul ăla al ei superdotat.

– Hmm, eu zic să nu ne pripim. Înainte să îi dăm jos de la guvernare, să îi discredităm în faţa populaţiei. Asta îi va face vulnerabili, nu vor mai gândi limpede şi nu vor ştii ce să facă.

Ahura era genială. Am mai spus asta? Pot să o mai spun de încă zece ori.

– Şiiii, continuă ea, ăsta e locul perfect de unde putem să-i discredităm. Rămâne doar să-i aducem aici. Virtual Sex House va fi momeala perfectă. Dar trebuie să avem grijă… Nu trebuie să-şi dea seama.

– Nu-i cred atât de inteligenţi, spuse repede Yasmeen.

– De acord, am aprobat-o eu. Acum trebuie doar să ne asigurăm că vor veni aici.

 

Ahura reuşi să creeze un nou tip de virus. Securitatea era importantă când venea vorba de serverele şi calculatoarele celor din guvern. Dar Ahura era mult prea isteaţă, nu îi scăpa nimic din vedere. Ea de ce o fi vrut să se sinucidă în real?… Sistemul era de vină, cu siguranţă.

După o săptămână virusul fu gata. Se ştia, mai bine zis, se bănuia că cei din guvern şi preşedintele mai ales frecventau virtualul. Şi ei aveau căşti virtuale. Asta era un plus pentru noi şi un zero pentru ei, pentru că o dată ce aveau să se mai conecteze la Internet, virusul îi recunoştea – nu te puteai conecta în reţea fără a fi înregistrat în baza de date fiindcă era ca şi cum ai plăti cu un card neîmputernicit, deci, era imposibil.

Deşi se presupunea că nimeni nu poate accesa baza de date, şi deci, nu puteai ştii cine se conectează la virtual, oriunde se conecta respectivul, Ahura ştia.

Ahura îşi facuse temele de dinainte când a cercetat şi în istoria bazei de date, când a aflat că preşedintele se conecta în virtual de cel puţin două ori pe zi. Nemernicul!

Ceilalţi din guvern, se conectau de cel puţin o dată pe zi. Ahura aflase chiar că un anume Cezar Bondoc, un mărunt din parlament, murise dupa 24 de ore petrecute în virtual. Unde? Într-o Virtual Sex House din Italia. Pe unde oare umbla acum?

În mai puţin de o zi am reuşit să îl atragem pe preşedinte în capcană. Rând pe rând, parlamentari, deputaţi, primul ministru au calcat pragul casei virtuale.

Într-o săptămână, toata ţara aflase de scandal. Zeci de filmuleţe mişunau pe Internet avându-i protagonişti pe mai marii ţării.

Ai crede că o dată cu tehnologia şi omul evoluează. La ei era invers. Involuau pe scara socială, iar lumea îi ura mai mult, erau căzuţi în dizgraţie.

După cum şi prevăzuse Ahura, cârmuitorii ţării, în frunte cu preşedintele, se duceau la fund… la fund. Nici nu se punea problema că erau vulnerabili, nu mai existau.

Jumătate avuseseră bunul simţ să-şi dea demisia, jumătatea cealaltă… pe ea o aştepta încă un val de ruşine.

Majoritatea care încă mai rămăseseră în picioare îşi aveau şi odraslele protejate în funcţii la fel de înalte. Halal protejate! Aşchia nu sare departe de trunchi! Asta au dovedit micuţele odrasle.

Opoziţia în sfârşit părea să se ridice… dar opoziţia era formată şi din partidul schizoizilor, care începuse să se bucure printre oameni de prea multă glorie deja. Şi ei ştiuseră să profite de situaţie…

– Trebuie să rezolv şi asta! Am răbufnit eu când am aruncat o privire pe nişte sondaje. 47% doar partidul schizoid… E o nebunie, să-mi bag…

– Stăpâneşte-te! strigă la mine Yasmeen. O să fie bine… dar în felul ăsta cine va mai rămâne la putere? La asta te-ai gândit?

– Da… şi cu cât mă gândesc mai mult la lucrul ăsta, cu atât vad că nimeni nu ar putea să se descurce. Nu aş avea încredere în nimeni, poate doar în mine, am glumit eu.

Ahura şi Yasmeen schimbară nişte priviri. Mi-am dat seama la ce se gândeau. De când le aveam pe ele prin preajmă, începusem să intuiesc ce e în mintea femeilor.

– Nu, am spus eu încă zâmbind. Nu am cum, nu eu. Nu exist, nu am nicio soluţie.

– Ia mai gândeşte-te, spuse Yasmeen ridicând dintr-o sprânceană. Eu m-am gândit deja la vreo două variante, scumpule.

Trebuia să recunosc, erau soluţii. Dar ideea în sine, mi se parea nebunească! Un corp virtual dintr-o lume virtuală să conducă o lume reală. Însă, aveam şi o presimţire care nu prea era bună. De când stăteam printre femei, nu doar reuşeam să le intuiesc gândirea, dar le împrumutasem parcă intuiţia aia a lor, poate şi paranoia?

La început mi se părea perfect normal ca Ahura şi Yasmeen să mă sprijine în orice. Yasmeen mă iubea, de asta eram sigur, dar eram sigur ca toate fetele de la Virtual Sex House erau cam… ţăcănite. Uneori le surprindeam privind în gol secunde, de parcă s-ar fi blocat. Bizar… erau nişte fete bizare. Poate şi eu în ochii lor păream bizar. Poate nu.

Ceva nu era în regulă, dar nu aveam de gând să aflu prea curând. Oricum, ce putea să fie? Şi chiar dacă aveam dreptate, şi prin absurd să zicem, eram în pericol, ce puteam păţi? De murit nu puteam. Să dispar nu puteam. Doar dacă şi Internetul dispărea, ceea ce, sincer, era puţin probabil.

Am postat pe site-ul meu ce aveam de gând să fac. Toţi userii care frecventau site-ul erau dispuşi să mă voteze.

– Oau, în unanimitate, exclamă Ahura bucuroasă.

Niciodată nu o văzusem aşa. Ea era tot timpul calmă, raţională. Până şi farmecul ei era diferit de al Yasmeenei, al Ahurei era… caustic. De asta îmi părea atât de teatrală. Doar îmi părea. Erau fete de treabă…

– Şi e bine? am întrebat eu, dar am regretat întrebarea pentru că m-a făcut să mă simt ca un idiot.

Era evident că e bine.

– Vreau să spun, am încercat să repar eu, e bine, dar, e ciudat că toată lumea e dispusă să îmi acorde votul lor.

Yasmeen chicoti drăgălaş, iar Ahura se mulţumi doar să ridice un colţ al buzelor, atotstiutoare.

– Nu-ţi face tu griji pentru astea, zise Yasmeen tandru. Nu vrei să îţi alung stresul ăsta? Te simt… mmm …încordat, remarcă ea după ce îşi încolăci braţele în jurul gâtului meu.

Cat de bine ştia să îmi alunge stresul. Cu toate că eram dus, virtualul era real, uneori prea real.

– Te iubesc, îmi şopti ea la ureche înainte să mă ridic din pat şi să aflu ce se mai petrecea în real.

În două zile urmau alegerile. Totul se desfăşura într-un ritm alert. Nu mai puteam ţine pasul. Dar trebuia, nu puteam să dezamăgesc, nu eu, nu acum când eram atât de aproape…

Cum puteam să devin un candidat? Cum puteam să dovedesc că sunt real? Ahura cu siguranţă se gândise la asta, când îmi spuse pe un ton liniştitor:

– Ţi-am mai spus, lasă totul în seama mea, nu îţi face tu griji.

Nu îmi plăcea cum suna ultima parte. Tot timpul zicea să nu îmi fac eu griji. Dacă ar fi fost în locul meu ce ar fi făcut? Mă simţeam inutil, ca o simplă marionetă, iar Ahura şi Yasmeen erau păpuşarii.

Când mi-am dat seama de asta, am realizat că realul nu era deloc diferit de virtual, se contopeau, se uneau. Virtualul era doar cealaltă parte a oglinzii, cea care reflecta, când, dincolo de ea, era însăşi o altă realitate. Iar acum, când erau pe cale să se unească avea să se producă un dezastru: lumea reală urma să fie condusă de Yasmeen şi Ahura prin intermediul manipulabilului eu.

Am crezut tot timpul că ce fac e bine. Ce idiot am fost! Mai mult decât atât. Mama avea dreptate când îmi spusese să nu am niciodată încredere într-o femeie. Când eu credeam că mă folosesc de ele, ele se folosiseră de mine. Cât tupeu!

Dar ele erau creierul, eu doar mâinile. Ce puteam să fac? Nimic. Orice aş fi făcut, tot nu ar fi fost bine, ar fi fost mai rău, cum deja era.

Prin nu ştiu ce drăcovenie, Ahura reuşise să mă treacă pe buletinele virtuale de vot. Oamenii doar trebuiau să dea un click pe numele meu, şi începea o nouă eră de dezastru.

M-am hotărât să fac o nebunie.

 

– Ahura! AHURAAA! am strigat-o eu după ce aflasem că fusesem ales preşedinte.

– Da, zise ea bucuroasă. Da, domnule preşedinte, zise ea ducându-şi o mână la cap şi salutându-mă teatral. Felicitări!

Abia acum observă că eram nervos.

– Ai păţit ceva? mă întrebă ea suspicioasă.

– Da, mi-am dat seama de tot. Chiar mă credeai aşa idiot?

Dintr-odată chipul i se schimbă. Expresia de pe faţa ei aproape mă speria. Ochii îi erau fixaţi asupra ochilor mei şi licăre de lumină parcă îi străbăteau pielea. Nu mai era nimic care să pară real la ea, ci doar virtual. Nu mai părea deloc umană. Virtualul îşi dădea arama pe faţă în sfârşit.

– De fapt, eşti mai idot decât credeam. Nu îţi dai seama ce faci. Nu ştii cu cine te pui.

Vocea ei suna… metalic. Asta a făcut ca părul de pe braţe să mi se ridice. Nici măcar nu negase. Nu se temea de mine. Cum ar fi putut păpuşarul să se teamă de o simplă păpuşă?

– Ba cred că ştiu. Dar mai ştiu că nu ai ce să îmi faci… pentru că orice ai face, ar fi degeaba.

Începuse să râdă ca o nebună. Când a deschis gura, am crezut că va spune ceva, dar scoase un icnet la fel de metalic cum îi sunase vocea mai devreme. Mi-aş fi dorit să fi fost un coşmar ceea ce se întâmpla.

Sunetul mă făcea să ameţesc, era prea tare, puternic. Într-o secundă eram înconjurat de toate femeile din Virtual Sex House. Yasmeen statea lângă Ahura serioasă.

– Speram să nu fim nevoite să te clonăm virtual. Ai fi putut fi în continuare ceea ce puteai să îţi aminteşti că eşti, spuse Yasmeen. Dar putem uşor să îţi inventăm nişte noi… amintiri.

Ce naiba zicea? Nu mai înţelegeam nimic. Copia? Ce să îmi amintesc? Era oare cu putinţă să îmi sece memoriile? Ahura era Dumnezeul virtual. Putea face orice…

– Nu e o mare pierdere, spuse Ahura cu aceeaşi voce. Dacă era inteligent, nu trebuia să spună nimic. Să se comporte ca şi cum nu ar fi ştiut ce se petrece, chiar dacă ştia. Existenţa ta s-a terminat, Del. Vom mai elibera câţiva yottabyite, adică vom şterge din Internet ridicola ta existenţă.

Eram prea speriat ca să mai spun ceva. Zeci de femei se apropiau de mine. Atunci am realizat că erau doar nişte programe, şi că nicidecum nu existaseră vreodată în real. De asta se blocau ele uneori, atunci când priveau în gol. Toata casa era doar a Ahurei şi Yasmeenei, celelate formau de fapt Virtual Sex House.

Am privit-o pe Yasmeen pentru ultima oară. Şi eu care credeam că mă iubeşte. Fusese o minciună…

Dar atunci am văzut că Yasmeen îi şoptea ceva Ahurei. Nu ştiam ce e, nu voiam să ştiu. Cu cât se termina mai repede, cu atât era mai bine.

Toate femeile mai puţin Ahura şi Yasmeen, mă înconjuraseră. Ochii lor goi mă priveau. Puteam să citesc din irisul ochilor lor date, să văd imagini, să mă văd pe mine.

Zecile de mâini virtuale mi-au intrat în corp. Mă curentau, mă chinuiau într-un mod imposibil de explicat, de înţeles.

Amintirile din mintea mea se derulau şi nu mai înţelegeam nimic din ce se întâmplă. Eram în camera Yasmeenei, acum îmi puneam pe cap casca virtuală… hoinăream pe străzi…. mă certam cu mama.

– ASCUNDE-TE!!! striga grăsanul de Bob la mine. FUGI!

Dar nu mai aveam unde. Roboţii mă încolţiseră. Sute de lumini de laser erau aţintite pe fiecare centimetru al corpului. Ah, lua-i-ar dracii, nu mai aveam nicio viaţă.

Apoi m-au spintecat. Am apucat să simt doar cum temperatura corpului îmi creşte. Probabil atunci eram tăiat în sute de bucăţele de jegoşii aia de roboţi.

GAME OVER…

Raluca Băceanu s-a născută pe data de 29 decembrie 1993, la Bucureşti. Elevă la Colegiul Naţional Spiru Haret. Debut în 2009, editura EuroStandard, cu Călătorie prin mintea unei adolescente, reeditată în 2010 la editura Litera International. Obţine premiul I la Simpozionul Internaţional Adolescentul miop al lui Eliade în universul şcolii româneşti contemporane în 2010. Publică în antologia Bal la palat, editura Granada, 2010 şi în antologia Balaurul şi mioriţa, editura Eagle Publishing, 2011. Editor online şi redactor la publicaţia pentru tineret Teen Press. Colaborator al Fundaţiei Academia Civică.