Sunt mort! Nu ştiu cum am murit, dar sunt mort. E ceva ciudat pentru că ştiu că nu sunt viu, dar cumva conştiinţa mea încă este. Cumva continui să fiu conştient de sine şi să vă povestesc aceste lucruri. Când am realizat, nu pot să neg că mi-a fost frică. Am fost tare speriat chiar dacă acum  ştiu că frica nu mi-a fost justificată. Mă chinuiam să înţeleg ce se intâmpla; cum am murit; Dacă ăsta e Raiul atunci de ce nu simt acea stare de beatitudine relatată de unii? Dar nici Iadul nu poate fi, pentru că nu este nimic atât de terifiant. Lumea din jurul meu nu este cu nimic mai diferită decât era înainte.

Mi-aduc aminte că în dimineaţa aceea eram tare stors de vlagă, inainte ca superb tipă cu care mi-am petrecut noaptea să devină fugitivă. Giulia parcă o chema… Îmi vin în minte imagini disparate cum încercam să-i surprind sânii cu un sărut, din jocul legănat, în sus şi în jos; din acel dans frenetic de deasupra mea; acea sfârşeală plăcută de după… dans; acea picătură de claritate când picăturile mele se topeau în şuvoiul ei de plăcere. Dansasem în “Amnezia” în acea seară. Am hotărât să mergem la mine, ca doi adulţi care ştiu ce  vor, ca doi străini ale căror corpuri urlau de dorinţa de a se cunoaşte.

Somnul a fost ca o mângâiere, chiar dacă a fost scurt şi nici pe departe atât de odihnitor. Dar amândoi lucram de dimineaţă şi nu mai ştiu dacă am adormit amândoi sau eu am adormit în timp ce mă prefăceam că o ascult. Ştiu sigur că ea s-a strecurat uşor pe uşă când eu am intrat la duş, lăsându-mi un număr de telefon pe un bileţel; doar atât, fără nume… Georgia parcă o chema?

Abia îmi târşâiam picioarele, cu capul încă vâjâindu-mi de la Jäger… băutura, nu artistul; m-am îmbrăcat şi am pornit uşor către birou. Nimic nu era altfel decât mă aşteptam la muncă. Aceeaşi vânzoleală a aceloraşi oameni, antrenaţi într-un ritm alert şi agasant. Hmm! Secolul vitezei! Ce să spun… secolul în care nimeni nu mai ştie să se bucure, nimeni nu mai ştie să zâmbească. Uită-te la ei cum au devenit toţi nişte roboţi cu ochelari de cal. Şi la cât de alerţi sunt ei acum, eu parcă-i văd în reluare, într-un slowmotion letargic în care nu poţi să nu le remarci feţele posomorâte, fiecare rid, fiecare cută şi ochii injectaţi . Pun pariu că dacă m-aş apuca să strig acum: “ – Bă! Am făcut sex azi-noapte!” nimeni nu m-ar auzi. Poate doar Creţu’! aşa-i spunem noi lui Petru deşi el e chel; şi nu are decât treizeci de ani… Dar jur că nu a avut parte de sex toată viaţa lui. Poate doar cu “manuela”. Aşa că el sigur m-ar auzii.

Mă îndrept către boxa lui şi-l văd cum tresare şi loveşte repede tastatura cu mâna.

-Creţule, iar te uiţi la filme porno?

-Nu “John”! Da’ tu aşa vorbeşti cu mine? Zice încruntându-se; el îmi este superior. Mă uit la el fix şi-l pufneşte râsul:

-Da’ tu ce crezi mă? Că eu, sunt aici să muncesc? Păi nu d’aia vă am “pă” voi?

Mă pufneşte râsul împreună cu el, apoi îmi trag scaunul şi mă aşez la mine în boxă, cu spatele la el. Aşa erau aşezate birourile… deodată îl aud iar pe Creţu’:

-Băga-mi-aş să-mi bag!

Mă întorc spre el şi-l văd în picioare cu ochii pironiţi în plasma de pe perete. Pe un canal de ştiri era un anunţ scris : “Ploaia de stele face ravagii!”

-Ce-ai păţit? Îl întreb eu

-Ia! Ia! Shh! Zise el fără să-şi ia ochii din televizor. Nu auzea nimic aşa că îl văd cum îşi duce degetele la gură şi fluieră asurzitor, apoi strigă:

-Bă! Gura!

Toţi se opresc în loc şi-l fixează din priviri, iar el, ia telecomanda şi dă volumul mai tare la TV. Moderatoarea vizibil afectată îşi începe povestea:

“După meteoriţi căzuţi pentru prima dată într-o zonă populată, acum câteva luni, în Rusia şi Cuba, trecerea asteroidului 2012-DA14 despre care experţii spuneau că nu reprezintă nici cel mai mic pericol, deşi a fost corpul cosmic care s-a apropiat  cel mai mult de planeta noastră, s-a dovedit totuşi că acest corp cosmic, de o mărime cât jumătate din suprafaţa unui stadion este mai surprinzător decât ne aşteptam. Ce a adus cu el aest meteoroid ne relatează corespondenta noastră la Târgovişte, Oana Jidvei! Oana?…

-Bună dimineaţa, Andreea! Mă aflu la Târgovişte împreună cu directorul Societăţii Astronomice Române de Meteori, Vlad Grigorov, care ne poate da mai multe detalii… cadrul se mută pe un tip cu părul lung prins în coadă şi cu o barbă stufoasă.

-Domnule Grigorov! Cum este posibil ca experţii NASA să nu vadă ceea ce vine în urma unui corp cosmic de talia lui 2012-DA14?”

Bărbatul se apucă să explice câte ceva, iar eu mă întorc la birou şi aprind calculatorul, sătul de atâtea ştiri devenite senzaţionale, în mod exagerat, de setea de audienţă a televiziunilor, când, îl aud pe Creţu că-mi şopteşte:

-“John”! ia uite ce balcoane are noua iubită… pardon, noua secretară a lu’ Boss. Iulia!

Dau să mă uit mai bine şi observ că era frumoasa mea necunoscută, tipa din club! Şi brusc, ecuaţia devine de gradul trei. Cum dracu’ s-a nimerit  să dau tocmai peste iubita Directorului. Bine că nu m-a văzut..

-Apropo “John” vezi că a zis Boss să te prezinţi la el în birou, urgent!

Mă uit perplex la Creţu’ care nici măcar nu mă priveşte, apoi adaugă:

-Stai liniştit că-i de bine!…

Îndreptându-mă către biroul directorului mă întreb, ce oare o mai vrea şi ăsta; trec furişându-mă, pe lângă biroul Iuliei şi ţopăi tiptil în biroul directorului ce stătea pe scaun, cu spatele la uşă, privind acelaşi reportaj;

-Bună ziua, domnule director! Zic eu.

-Shh! Shh! zice el. Ia loc! Reportajul arăta acum harta Europei, iar undeva un cerc în care se presupunea că ar urma să cadă meteoriţii, în centrul cercului… România. Ei, na!  Asta-i bună!

Stând şi privindu-l pe director, nu pot să nu-mi aduc aminte de nurii Iuliei în dansul lor fantastic. Păcat că e aşa frumoasă şi e a şefului. Îmi va fi greu s-o ignor, sau să mă gândesc la ea altfel decât am cunoscut-o… goală.

-Petru mi-a zis că…  vreţi să-mi vorbiţi! Despre ce este vorba?

-Da! Da! zise el fără să-şi ia ochii din TV. O să-ţi măresc salariul. Uite aici noul contract! şi-mi întinde hârtiile. Semnează-l şi lasă-l pe biroul Iuliei, noua mea secretară. Spuse directorul grăbit şi expeditiv, fără să-mi dea şansa să zic ceva… asta chiar era de bine, însemna un contract pe care nu aveam cum să-l refuz.

-Am înţeles! am spus închizând uşa în urma mea. Vă mulţumesc!

Acum urma drama… cum să dau ochii cu ea? Deşi… ea este cea care a fugit. Ce naiba! Fi bărbat! mi-am spus în timp ce mă îndreptam către biroul ei. Ea, nu era, aşa că i-am lăsat contractul semnat cu salariul baban, pe birou şi am şters-o. Ştiam că merit un salariu mai bun dar… de ce tocmai acum? Nu făcusem nimic special, ba din contră, lenevisem pe cât posibil… iar ziua a trecut repede iar de la serviciu am plecat promiţându-i Creţului că ne vedem la o bere.

Conduceam pe bulevard când îmi trecu prin cap un gând nebunesc şi m-am trezit că o sun pe Iulia. Dar ghinion… căsuţa vocală. Îi las un mesaj, că aşa-i frumos. Peste câteva minute primesc un sms:”-Bună străine! Mă gândeam că nici nu mai ţii minte cum mă cheamă! Se pare că m-am înşelat! Ce drăguţ!” trag pe dreapta în timp ce un neghiob din urma mea mă claxonează ca un bou. Cred că am uitat eu să semnalizez. O sun din nou iar în cască îmi şopteşte o voce suavă: “Apelul dumneavoastră nu poate fi efectuat momentan! Vă rugăm încercaţi mai târziu!” ce naiba? Am uitat iar să-mi plătesc abonamentul? Mă uit pe trotuar şi văd un magazin GSM şi cobor din maşină şi intru să-mi plătesc factura. Înăuntru angajaţii şi clienţii, erau şi ei pironiţi cu ochii într-un televizor… Ce aveţi oameni buni??? Încep să cred că toţi oamenii devin tot mai idioţi  cu putinţă. Un angajat cu cămaşa bleu îmi dă chitanţa; iar pentru un moment, toate suprafeţele reflectorizante se umplu de o lumină albă puternică, apoi un zgomot puternic răsună, ca o explozie… dar nu înăuntru, deşi asta a fost prima senzaţie, şi nici afară în apropiere. Poate a explodat ceva, mă gândesc eu ieşind din magazin. Afară, toată lumea era agitată, fugind care încotro de parcă ar fi atacat Godzilla. Circulaţia se opreşte şi lumea coboară din maşini uitându-se spre cer. Mă uit şi eu şi nu văd nimic, doar o fâşie de un albastru strălucitor. Din cauza bulevardului îngust şi a clădirilor înalte, nu poţi vedea mare parte din cer. Deci, de ce fuge lumea? Se aud sirene de poliţie şi pompieri, de ambulanţe… De! Nenorociri se mai întâmplă… Urc în maşină şi din nou, o sun pe Iulia. Iarăşi vocea stresant de suavă şi monotonă a robotului. E clar… ceva se întâmplă; pornesc maşina şi o iau spre casă, strecurându-mi BMW-ul printre maşinile oprite în mijlocul drumului.

La câteva blocuri distanţă de casă nu mai puteai înainta cu maşina. Era de parcă toţi dobitocii din lume parcaseră pe mijlocul străzii. Ba unele chiar aveau portierele deschise şi motoarele pornite. Găsesc un loc să trag pe dreapta timp în care observ că mă sună Creţu’ nu apuc să-i răspund şi decid să-l sun când ajung acasă. Încui maşina – trebuie, e România – şi merg pe jos; nu mai aveam decât vreo trei sute de metri. De nicăieri apare un poliţist cu vestă reflectorizantă şi urlă:

-Doamne Dumnezeule! Intraţi înăuntru! Găsiţi-vă un adăpost… E  periculos afară! ciudat , parcă nu se uită la mine când ţipă, iar din spatele meu vine cineva alergând şi se loveşte de umărul meu dar, continuă totuşi să alerge de parcă eu nici n-aş fi fost. Iar văd totul în slow-motion. Era o femeie, cu un copil de mână; copilul încerca să ţină pasul cu mama sa, nu avea mai mult de cinci ani; şi îşi întoarce privirea spre mine punându-şi mână deasupra ochilor ca şi cum ar fi privit la soare. Văd cum chipul i se luminează, dar nu pentru că zâmbeşte, din contră, chipul său e schimonosit într-o expresie de frică şi oroare. Şi iarăşi cerul se luminează! Totul în jur capătă o strălucire stranie, orbitoare. Poliţistul îi ajută pe cei doi să intre într-un complex comercial şi se fac nevăzuţi. Nu mai e nimeni în jur! Toată lumea a fugit, toţi s-au ascuns de ceva! Dar de ce? Eu nu am simţit nimic! Eu nu am văzut nimic! Iar acele lumini din cer nu par a fi atât de periculoase. Or fi căzând meteoriţii? Păi parcă trebuiau să cadă la noapte… oricum nu a explodat nimic în jur, deci…

Mă decid să urc pe un bloc. E ceva ce mă relaxează, ceva ce găsesc a fi extraordinar de calmant să privesc oraşul de la înăţime, să simt vântul suflând cu putere, să mă simt viu! Ajuns pe acoperiş, vântul îmi ciufuleşte părul şi îmi face cravat să danseze. Oraşul nu pare schimbat, poate doar liniştea, o neobişnuit de adâncă tăcere; nici oameni, nici maşini, nici păsări… parcă totul a amuţit. Probabil că şi releele de telecomunicaţii au căzut, căci l-am sunat pe Creţu’ şi nici măcar vocea înregistrată a operatorului nu se mai aude. Privesc înspre ceruri şi văd că începe să se înoreze, câţiva cumulo-nimbus se împreunează ameninţători, grei; şi devin gri, parcă pierzându-şi puritatea. Iarăşi cerul se luminează pretutindeni. Îmi acopăr ochii şi un fel de fior rece îmi urcă pe spate. Mă cutremur! Dar nu de frig ci din cauza şocului; parcă abia acum mi s-a luat un văl de pe ochi şi văd tot ce n-am putut vedea. Oraşul e o ruină! Cerul e brăzdat de mingii de foc ce lasă în urma lor dâre lungi, de plasmă. Multe blocuri sunt parţial distruse, iar incendii şi mult  fum negru apar peste tot. Alarme de dezastre urlă necontenit a pustiu şi vuiete răsunătoare, acopereau, acum, liniştea de mai devreme.

Doamne! Când s-au întâmplat toate astea? Cum am putut fi atât de orb? Atâţia oameni, atâtea vieţi! Următorul meu gând ar fi trebuit să fie să fug şi să caut adăpost. Poate acest dezastru va trece la un moment dat… însă ceva mă ţinea în loc. Ca pentru a-mi lua rămas bun, mai ridic o dată privirea spre cerul ce altădată era de o limpezime cristalină. O bucată de soare alerga spre mine, ca un monstru de foc rânjindu-şi colţii şi privindu-mă cu ochii ca de tăciune. Am închis ochii şi mi-am întins braţele ca să-l îmbrăţişez. Dacă e să mor, atunci să mor demn!… îmi spuneam. Îmi deschid ochii sfidător şi atunci totul explodează în jur şi se dărâmă, şi se pulverizează ca în faţa unei unde de şoc, a unei bombe atomice. Ca şi cum, un Dumnezeu mânios îşi pune un deget pe rana noastră şi începe şi scobeşte, cu unghia murdară de sânge.

După ce lumina şi vuietele au încetat, a urmat întunericul. Nu mai vedeam nimic în jur, nici propriul meu corp nu-l mai simţeam, însă, nici durere sau vreun discomfort. Eram parcă într-un abis, nici urcând nici coborând. N-ar fi trebuit să fiu mort? Era imposibil să fi supravieţuit unui asemenea impact. Şi totuşi nu mă simţeam  mort. De parcă eu ştiam, cum e să te simţi mort… am încercat să mă mişc şi să merg, dar parcă pluteam. Începusem să zăresc forme familiare în acel abis întunecat.  Era apartamentul meu, îmi recunoşteam sufrageria. Am mers în dormitorul meu şi am trecut de uşa căzută într-o parte; un hău imens se căsca în peretele unde ar fi trebuit să fie fereastra. Peste tot prin cameră era numai moloz, rămăşiţe ale peretelui. Pe patul în care dormeam erau întinse două trupuri goale, parţial acoperite de un cearşaf. Ea deasupra lui; părul ei bogat acoperea chipurile amândurora. Îmi era imposibil să nu recunosc acel trup minunat, la fel şi propriul meu trup. Cu toate astea nu puteam concepe ce se întâmpla. Puteam fi mort sau putea fi un coşmar oribil şi nici o variantă nu mi se părea normală.

Acum înţeleg de ce a fost o zi aşa ciudată; de ce toţi vedeau ce se întâmplă şi numai eu eram binecuvântat cu ignoranţă. Am murit în braţele celei mai frumoase femei şi m-am dus într-o clipită. N-am suferit!

Un bâzâit prelung îmi atrage atenţia spre noptieră. Era telefonul meu; ironia sorţii… am vrut un telefon cu carcasă de titan, că e mai durabil. Chiar mai durabil decât mine, se pare. Aveam un mesaj de la Creţu’: „-John! M-ai lăsat baltă în club, pentru tipa aia superbă? Nenorocitule! Ne vedem dimineaţă la muncă!”

Eu nu am văzut nimic din ziua aceea dezastruoasă, pentru că eram mort deja. Astăzi încă mai stau „pe aici” şi descopăr, pe zi ce trece, că pot face orice îmi trece prin cap, cum ar fi să scriu aceste rânduri. Nu ştiu dacă acesta este Raiul sau Iadul dar ştiu că îmi place la nebunie, poate vă voi povesti şi vouă vreodată cum e viaţa de după moarte. Un lucru vă spun sigur:

„-Trăiţi fără frică de moarte, căci nu e nimic tragic în asta. Tragică poate fi viaţa dacă nu o trăieşti în căutarea fericirii!”