steampunkwp-3840-2352-wallpaper

         

          Clubul Enigma

 

         Grozav de plictisitoare sunt zilele de vară! Oraşul e gol si doamna Otilia Zamfirescu nu are chef nici măcar de cumpărături. Copiii sunt plecaţi în tabără, iar casa e prea liniştită fără ei. Verifică doar căsuţele de e-mail. În a ei nimic nou, doar oferte de la magazinele unde adoră să completeze formulare de fidelizare. Mda, verifică şi adresa clubului Enigma. Cât timp copiii sunt plecaţi, ea se ocupă şi de corespondenţa clubului.

          Clubul Enigma a fost ideea ei. Într-un week-end au fost toţi la singura escape room din oraş. Copiilor le-a plăcut şi au reuşit să evadeze în intervalul de o oră. În anii următori au căutat în fiecare oraş în care mergeau în concedii locuri de unde se putea evada şi de fiecare dată au avut success. În clasa a V-a copii au adus încă doi colegi pasionaţi de acest tip de joc şi părinţii lor au fost încântaţi de ideea unei asocieri. Atunci s-a gândit să îi organizeze într-un club. Numele l-a dat Julia, ultima membră a grupului. Era o elevă nou sosită în şcoală şi la început au crezut că vrea doar să se integreze mai bine. Tatăl ei era militar şi crescuse în mai multe oraşe. În prag de adolescenţă e destul de greu să îţi faci prieteni într-o şcoală nouă. Iar stilul băieţos de comportament, nemaivorbind de hainele lălâi şi lipsa evidentă de procupări feminine nu i-a sporit popularitatea. Cei drept nici nu părea să îşi dorească apartenenţa la vreun grup de fete iar „ciudaţii” din club au acceptat-o imediat.

          Cealaltă fată din grup era Cristina, fiica doamnei Zamfirescu. „Măcar se îmbracă mai bine ca Julia!” gândea Otilia când îi vedea adunaţi pe toţi în camera lui Vlad , locul unde în primii ani se ţineau toate şedinţele clubului. Cristina era feminină şi extrem de preocupată de aspectul ei fizic. Nu concepea să iasă din casă prost îmbrăcată sau nemachiată nici măcar atunci când ducea gunoiul. Dar în clasa a IV-a, când s-a pus problema să aleagă între balet şi karate fiindcă timpul nu-i permitea să le facă pe amăndouă, Cristina a postulat că e suficient de graţioasă. Acuma are centura maro şi doamna Zamfirescu oftează doar gândindu-se la nefericiţii care ar îndrăzni să se îndrăgostească de fosta balerină.

          Vlad e un şoarece de bibliotecă. De mic i-au plăcut cărţile mai mult decât joaca afară. Orele de sport sunt pentru el o fugă continuă de mingea care de cele mai multe ori îl nimereşte în locuri extrem de neplăcute. Cei drept nici nu prea încearcă să o prindă şi postura în care se descurcă cel mai bine la meciuri e cea de rezervă. La şase ani s-a întors smiorcăit de la grădiniţă fiindcă l-a bătut un coleg. Domnul Zamfirescu a decis atunci că trebuie să facă ceva cu masculinitatea fiului său. Au mers împreună la un club ca odrasla să îşi aleagă un sport care să-l reprezinte. De atunci face şah.  

          Alex e prietenul cel mai bun al lui Vlad. Genul sportiv şarmant după care oftează toate fetele din clasă. Singurul lucru pe care pare să îl aibă în comun cu Vlad e pasiunea pentru jocuri pe calculator. Acesta este şi singurul domeniu în care Vlad îl invinge. Dar in materie de jocuri pe computer Vlad îi bate pe toţi din clasă. Când au încercat să joace Flappy Bird toţi au cedat pe rând spunând că e un joc imposibil. Vlad a ajuns în prima zi la 98 de puncte.

          Al patrulea membru intrat în grup e Marius. A fost acceptat după ce l-a învins pe Vlad la un concurs de şah. O asemenea măreaţă realizare trebuia premiată iar Vlad nu este genul ranchiunos. Susţine că atunci cănd câştigi nu înveţi nimic, iar în ultimii ani el nu prea  mai învăţase la şah. În plus atunci aveau nevoie de al patrulea membru, de obicei echipele care intră în escape room trebuie să fie formate din minim patru persoane iar ei se săturaseră să aibă un adult cu ei.

          Doamne ce dor îi e de copii! Otilia oftează la gândul că mai sunt trei zile până se întorc. Uite că ei au un e-mail nou. De la pensiunea „Trei Iepuraşi”. Doamne, ce nume au şi ăştia!

          „Dragi membrii ai Clubului Enigma,

          Anul acesta redeschidem pensiunea renovată si vrem să o inaugurăm cu un joc tip „escape room”. Am vrea să ne faceţi onoarea de a o testa primii. Dacă sunteţi de acord vă aşteptăm vinerea viitoare, cazarea şi masa fiind din partea casei. Detalii despre locaţie vă trimitem după confirmarea participării!”.

          Oare să confirm? Sigur vor vrea să meargă… Mai e timp şi mâine. Otilia închise laptopul şi agăţând poşeta din cuier ieşi totuşi la cumpăraturi.

       

 

          Cabana  „Trei Iepuraşi”

         

          – Oare de ce toate pensiunile si cabanele trebuie cocoţate în vârful muntelui? se lamentează Vlad în timp ce urcă transpirat în urma grupului. Mergeau de vreo două ore prin pădure şi Cristina  suspecta că s-au rătăcit  deja. În frunte Alex, ceva mai puţin sigur pe el ca la începutul urcuşului, urmărea marcajul cu săgeţi albastre.

          – Frăţioare, când ajungem la cabană te rog să le sugerezi ca următoarea locaţie pe care o deschid să fie la drum european, eventual să poţi parca lângă uşa de la intrare. Nu înţelegi că rostul unei cabane este să evadezi din  civilizaţie, să stai undeva măcar câteva zile fără Ipad şi semnal la telefon.

          – Da, ştiu. Şi tu eşti un mare fan al vieţii în natură! Cu condiţia ca vântul să nu îţi strice coafura şi în vârful muntelui să fie măcar doi ciobani care să-ţi admire manichiura french.

          – Am găsit-o! se auzi de undeva de sus vocea lui Alex.

          În perspectiva unui loc de odihnă Vlad iuţi şi el pasul. După câţiva metri şi zeci de gâfâieli ajunseră toţi sus. Marcajul se oprea pe un stejar de la marginea luminişului în centru căruia se vedea cabana. În  jurul lui era un gard de sărmă ghimpată cu o singură intrare în dreptul potecii.

          – Gardul sigur e ca să nu evadeze iepuraşii! Sau să nu îi mănânce lupul cel rău … De fapt ăla era amator de purceluşi dar ăştia din zonă nu cred că refuză iepuraşi.

          Lui Alex îi mai arde de glume după atâta urcat pe drum nu foarte drept. Dincolo de gard  iarba e tunsă şi poteca e mărginită  de un rând de pietre de râu. Uşa de fier masiv nu prea cadrează cu aerul rustic al cabanei dar altfel clădirea de lemn arată destul de veche. Pe acoperiş se vede o antenă parabolică iar geamurile de la singurul etaj al clădirii sunt prevăzute cu gratii. De altfel şi la parter sunt geamuri zăbrelite dar aici par justificate de apropierea pădurii. Totuşi ce animal ar putea urca la primul nivel?

          Ajunsă prima la intrare, Julia apăsă hotărâtă soneria. Dinăuntru se auziră nişte paşi târşâiţi şi în cadrul uşii apăru o bunicuţă dolofană cu faţă zâmbitoare şi miros apetisant de prăjituri.

          – Bine aţi venit la cabana „Trei Iepuraşi”! Sper că nu aţi avut probleme cu urcuşul prin pădure, încă nu am reuşit să montăm indicatoare.

          Intrară într-un living spaţios. Drept în faţă era o sobă de teracotă iar în mijlocul camerei trona o masă de doisprezece persoane cu scaune rustice de lemn. În partea dreaptă o uşă dă înspre bucătărie după mirosul care venea din direcţia respectivă iar pe stânga era casa scărilor, mărginite de o balustradă de lemn natur.

          – Dormitoarele sunt la etaj, dacă doriţi să vă schimbaţi înainte de cină vă rog să poftiţi. Masa va fi servită la ora optsprezece!

          Vlad urcă scările bombănind… Indicatoarele alea ar fi fost bestiale. În fond ei sunt obişnuiţi să urmărească indicii ca să evadeze din camere nu să găsească cabane în mijlocul pădurii. Semnal la telefon nu era dar se aştepta la asta. La plecare îi spusese mamei că următoarea săptămână probabil nu va avea veşti de la ei, iar d-na Zamfirescu era obişnuită deja cu plecările copiilor.

          La etaj era un hol lung cu patru uşi. Fetele luară primul dormitor din dreapta iar cei trei se cazară în cel din stănga.Televizor nu era dar baia avea cabină de duş şi spre surprinderea lor nu trebuiră să aştepte prea mult apa caldă.  Camera avea patru paturi suprapuse aşa că Vlad şi Alex luară paturile de jos iar Marius avu şansa să aleagă deasupra cui va dormi. Alese patul de lângă geam, deasupra lui Alex. Mai erau două ceasuri până la ora cinei, aşa că se hotărî să aţipească  puţin. Înainte de a adormi se aplecă înspre Alex:

          – Auzi, unde crezi că ţin iepuraşii?

          Căzură într-un somn adânc.

         

          Escape room

         

          Marius se trezi la ora şapte. Coborî grăbit din pat şi după un duş scurt se îndreptă spre sala de mese de unde deja se auzea clinchetul tacâmurilor.

          – Bună dimineaţa, soare! îl luă în primire Julia cănd îl zări în capul scărilor. A apărut şi frumosul nostru din pădurea adormită. Dormi de aseară şi să zici mersi că nu gustăm glumele de tabără cu pastă de dinţi altfel nu te-ai fi trezit aşa curat! Mai aveai puţin şi intram fără tine.

          Dormea de aseară. Asta explică foamea de lup pe care o resimţea. Ar fi mâncat şi iepuraşii ăia trei dacă i-ar fi găsit. Din fericire bunicuţa apăru cu un platou de mic dejun aşa că micii urecheaţi scăpară cu viaţă.

          – Am avut nişte vise tare ciudate! Parcă mă trezisem şi pe geam se vedeau o mulţime de soldaţi  care trebăluiau în jurul cabanei. Smulgeau gardul de sârmă ghimpată şi puneau în locul lui bucăţi de gazon. Apoi a apărut tatăl Juliei pe un ATV şi i-a adunat pe toţi în jurul lui. Le spunea ceva şi toţi dădeau din cap aprobator. La sfârşit s-a deschis o trapă şi au intrat toţi sub pământ undeva la marginea poieniţei.

          – Nu cumva înainte ţi-a spus că dacă mă mai enervezi mult te înrolează şi pe tine? A, da, ai doar cincisprezece ani. Dar poate pentru cazuri disperate – şi eu simt că devin disperată – se acceptă o derogare. Sau poate te atârnă ca mascotă la intrare să boteze cabana „La Visătorul Adormit”. Mănâncă o dată că dacă reuşim să evadăm până la prânz avem o şansă să prindem trenul de la ora şaisprezece.

          Marius îşi întinse untul pe o felie de pâine prăjită şi începu să mestece tacticos. De felul lui nu era un tip grăbit  şi ar fi stat şi o oră la micul dejun. Dar ceilalţi păreau la fel de nerăbdători ca Julia aşa că la ceai grăbi ritmul şi într-un sfert de ceas termină.

          Bunicuţa aromată, unica gazdă care părea să aibă grijă de pensiune, le dădu întâlnire la ora opt în casa scărilor. În dormitor Vlad pusese într-un rucsac o lanternă, sticla cu apă, pixul şi  carneţelul său cu pătrăţele de care nu se despărţea în escapadele de acest gen. Alex adăugă briceagul şi o cutie de chibrituri. Marius îşi îndesă în buzunar o ciocolată şi cartea lui favorită:

          „ABC-ul maturilor”. La prima evadare Alex îl chestionase dacă crede că va avea timp să citească sau să joace şah în intervalul de o oră. Dar cartea nu ocupa mult loc (era cam cât o agendă de buzunar) şi Marius o considera un fel de talisman norocos. Şi apoi, nu se ştie când dau peste o problemă de şah!

          Fetele erau deja la baza scărilor când coborâră. Julia era îmbrăcată într-un trening maro cu dungi iar Cristina în blugi şi o bluză pepit cu mâneci scurte.

          – O să-ţi fie cam frig! nu se putu abţine Vlad. Cristina se pregătea să-i scoată limba când apăru bunicuţa.

          – E destul de răcoare în cameră! Nu ar strica o haină mai groasă!

          Fata o zbughi pe scări şi se întoarse imediat cu un pulovăr pe care şi-l legă în jurul taliei.

          Bunicuţa scoase din buzunarul şorţului o legătură de chei. Trase o draperie care era sub scări şi de după ea apăru o uşă de fier. Deschise şi intrară într-o bibliotecă cu etajere pline cu cărţi de jos până la tavan. Doar în colţul din dreapta era un covor cu model floral. Lângă uşa de la intrare era un comutator cu două butoane. Bunicuţa apăsă primul buton şi se aprinse unicul bec din plafonieră apoi se aplecă să ruleze covorul. Băieţii o ajutară şi bătrânica le zâmbi cald. Sub covor era o trapă de lemn.

          – Regulile sunt foarte simple: nu aveţi limită de timp, când găsiti soluţia, ieşiţi. Aveţi în cameră un buton de panică pe care îl apăsaţi dacă se întâmplă ceva şi vreţi să primiţi ajutor. Este lumină şi jos dar va trebui să găsiţi singuri întrerupătorul. Sper să reuşiţi şi să vă simţiţi bine!

          Bunicuţa apăsă al doilea buton şi uşa se ridică. Vlad păşi primul pe scările de piatră. Simţi un fior rece, probabil de la aerul răcoros din încăpere. Îl urmară Alex, fetele şi ultimul coborî Marius. Când ajunseră jos se treziră în faţa unei uşi de lemn masiv, deschisă larg. Nu apucară să vadă mare lucru fiindcă deasupra uşa se închise şi se făcu întuneric. Apoi se auzi un zgomot de mobilă împinsă pe podea.

          – Crezi că bunicuţa a mutat biblioteca deasupra uşii? întrebă Cristina.

          – Dar bineînţeles! Şi după aceea a pus şi un tanc în faţa scărilor în caz că mai apar şi alţi turişti! Vlad nu se putea abţine să nu îşi înţepe sora, distracţia lui favorită. Erau firi foarte diferite şi „războiul” lor începuse în copilărie, când timiditatea lui Vlad era ţinta glumelor mult mai popularei sale surori.

          Alex aprinse lanterna. Erau într-o pivniţă transformată în pseudolaborator de chimie. Pe poliţele unde altădată odihneau mere şi morcovi acuma tronau eprubete şi pahare Berzelius, unele pline cu substanţe frumos etichetate. În mijlocul poliţei de jos era o geantă cu cifru dar prioritatea zero era să găsească întrerupătorul. Pereţii erau uniformi din piatră şi în spatele poliţelor se vedea acelaşi zid tern. Lângă intrare era un birou uzat pe care trona un monitor vechi conectat la un calculator probabil din primele generaţii. Destul de sceptic, Vlad apăsă butonul de pornire şi spre surprinderea lor ecranul se lumină.

          – Sper că nu e asta toată lumina de care vom beneficia! Trebuie să căutam ceva ce nu se potriveşte în laborator. Luaţi poliţele la rănd, fetele încep din dreapta şi băieţii din stănga. Între timp eu verific dacă hardughia asta chiar funcţionează sau e doar sursă de lumină.

          Vlad se instală în faţa monitorului, model aparent de aceeaşi vârstă cu bunicuţa şi deschise singurul fişier care apărea pe ecran. Primul document era un rebus cu patru linii orizontale.

         

                     

 

           

1

           

2

           

3

         

         

         

          Definiţiile păreau destul de simple:  „Cănd pe lună au aterizat / primii oameni i-a întâmpinat” –două cuvinte, 11 litere. Aparent simplu dar nu îi vin idei. A doua definiţie o rezolvă imediat:  „Din o mie de greşeli/am ajuns inventator ”. Aici sigur e vorba de Edison, el spunea că a avut nevoie de o mie de paşi (alţii le-au spus invenţii greşite) ca să inventeze becul. Bun, patru litere vertical, a doua este O, deci cifra nu poate fi decât nouă sau două – la cât de versificate sunt definiţiile te poţi aştepta să nu exprime literar cifra doi. În spatele lui apăru Alex.

          – Chuck Norris!

          – Ce?

          – Chuck Norris! Era un banc din seria Chuck Norris: când primii oameni au aselenizat Chuck Norris i-a întâmpinat!

          – Serios! Deci creatorul jocului are simţul umorului şi e amator de rime. Clar prima cifră este nouă, nu mai are rost să continui. Ai găsit ceva?

          – În afară de praf şi câteva pânze de păianjen? Este o lădiţă cu cartofi sub poliţă. Am crezut că a fost uitată acolo de pe vremea când era pivniţă, dar apoi am tras-o de la loc şi sub ea este un întrerupător. Bănuiesc că dacă îl apăsăm se face lumină dar am vrut să îţi ofer şansa de a te băga şi tu puţin prin praf.

          Vlad coborî sub poliţă şi când apăsă întrerupătorul se aprinse un bec în mijlocul peretelui din dreapta. Când se ridică uită de poliţă şi dădu cu capul.

          – Doare? întrebă ironic Alex deja instalat în locul lui Vlad la calculator. Ce să-i faci, aşa păţii şi eu, dar am vrut să văd dacă poţi şi tu la fel de tare.

          – Da, foarte comic! Ai deschis al doilea document?

          „Cifra a doua vei găsi / puzzle-ul când vei sfârşi / câte piese vor lipsi”.

          – A găsit cineva un puzzle?

          – Noi, se auzi vocea Cristinei. Bineînţeles e din o mie de piese, mici şi mărunţele. Noroc că s-a făcut lumină!

          Al treilea document era o ghicitoare: „Cifra trei ca s-o găseşti / în oglindă să priveşti ”. În oglindă, în oglindă… Ce să privesc în oglindă că doar ştiu cât sunt de frumos! Ştiu! Vlad mai dădu un cap de poliţă. Cifra nouă în oglindă este şase. Cifra a treia este şase.

          – Bun, să vedem al patrulea document!

          – Nu mai este, astea sunt toate!

          – Cum astea sunt toate, ne trebuie o a patra cifră.

          – A patra cifră o aflam prin încercări, nu pot fi decât zece variante şi nu-i bombă cu ceas să explodeze dacă nu o nimerim din prima! Marius găsise soluţia în timp ce le ajuta pe fete. Dură cam o jumătate de oră până terminară dar acum aveau şi cifra a doua. Puzzle-ul era o hartă a Europei  şi din ea lipseau opt piese.

          Geanta se deschise din a patra încercare, ultima cifră era trei. În ea era un buton roşu pe suport negru. Butonul de panică.

          – Eu zic să mai încercăm, nu ne dăm bătuţi după o oră.

          Cercetară iarăşi camera, dar timp de patru ore nu aflară decât mult praf şi într-o eprubetă o licoare cu miros de lămâie. După o scurtă şedinţă se declarară învinşi şi Julia apăsă butonul de panică. Se auzi un zgomot mecanic şi o parte din peretele stâng glisă. Alex păşi curajos prin deschizătură şi se trezi într-o bucătărie. În mijloc era o masă cu cinci scaune –  bineînţeles model rustic – dar altfel bucătăria avea frigider, aragaz şi pe o măsuţă laterală era şi un expresor. Pe faţa de masă cu pătrăţele albe şi roşii era şi o fructieră plină  din care Vlad agăţă două mere. Pe   peretele din stânga erau două uşi, pe una năvăli Alex iar pe cealaltă Cristina. Vlad intră după Alex şi se trezi… în dormitor. Pe scaun era rucsacul lui de drumeţie, iar sub pernă îşi zări pijamaua. Se repezi la geam şi îl deschise dar în spatele gratiilor era un perete negru metalic. Dezamăgit îl închise la loc şi ieşi val-vârtej. În uşă se ciocni de Cristina.

          – E  la fel şi la voi, nu? Fata dădu afirmativ din cap. Totul e cum a rămas dimineaţă. Dar nu înţeleg, dacă e o glumă e una din cele mai proaste! În bucătarie nu mai există altă uşă în afară de cele două. Iar trapa prin care am intrat nu se poate deschide, au încercat Alex si Marius dar nici nu se clinteşte.

          În bucatarie Julia pusese apă în expresor să facă un ceai. Se aşezară toţi la masă şi mâncară în tăcere. Apoi oboseala îşi spuse cuvântul şi se îndreptară spre dormitoare.

         

          O noapte şi o zi

         

          Primul se trezi Alex. Intră în baie şi făcu câteva genoflexiuni de încălzire. Trebuia să se antreneze undeva chiar dacă stau doar două zile altfel forma lui fizică de invidiat va deveni o amintire. Se opri în faţa oglinzii şi observă că în barbă i-au apărut deja câteva fire blonde. Începuse să-i crească barba de vreo câteva săptămâni dar parcă până acuma procesul nu era aşa rapid. Îşi scoase aparatul de ras din gentuţa de cosmetice şi se bărbieri tacticos. Deschise trusa de prim ajutor de  pe perete şi se dădu cu spirt în loc de after-shave. Trecu apoi în vârful picioarelor prin dormitor – Vlad şi Marius încă mai dormeau – şi se îndreptă spre bucătărie.

          Cristina pusese de ceai şi făcea inventarul dulapurilor din bucătărie. Era îmbracată cu o fustă plisată şi o bluziţă cu model floral. Oare unde o fi băgat fata asta atâtea haine că doar avea un singur rucsac pe care  l-a cărat singură? Şi la cât e de aranjată sigur are şi un întreg arsenal de cosmetice dupa ea. Cum pot fi doi fraţi atât de diferiţi? Pe Vlad nu îl preocupa deloc felul cum arată, probabil o atitudine de frondă vizavi de aspectul lui de urs cu ochelari. Încă din primii ani de şcoală sesizase că nu face parte din categoria băieţilor care ocupă visele fetelor. Sora lui în schimb era o blondă minionă cu ochi albaştri şi forme delicate. Alex încercase de câteva ori să o invite în oraş, dar Cristina găsise diverse pretexte să îl refuze elegant. Îl irita puţin faptul că nu părea deloc impresionată de farmecul lui,  dar o cunoştea de prea multă vreme  să nu-i „ierte” această atitudine.

          – Bună dimineaţa! Avem un întreg depozit de conserve în dulapuri, zici că ne pregătim să stăm aici două săptămâni. Sub chiuvetă am găsit o lădiţă cu morcovi şi cartofi, iar în frigider este lapte proaspăt. Ai văzut cadourile?

          Abia atunci Alex observă pe masă cinci cutii împachetate în hârtie colorată. Fiecare cutie avea numele unuia dintre ei, iar in mijloc era un cartonaş cu mesaj: „Prima zi de Anul Nou / îţi aduce un cadou”.

          – Prima zi de Anul Nou… Oare ce vrea să zică? doar nu va trebui să stăm aici un an. Proviziile ne ajung cam pentru o lună, dar nu înţeleg de ce ne-ar ţine cineva închişi aici atâta timp. Crezi că suntem în pericol ?

          – Mă gândesc că dacă cineva voia să ne rănească s-ar fi întâmplat azi noapte. Şi nu văd pe cine să fi deranjat atât de tare încat să-şi dea osteneala să creeze capcana asta doar pentru noi. În fond suntem doar un grup de adolescenţi amatori de un anumit tip de joc. Cert e că cineva a intrat aici de aseară deci există clar o ieşire. Probabil cadourile conţin noi indicii care să ne ajute să o găsim.

          Îşi lua cana cu ceai şi se repezi la pachetul cu numele lui. Sub hârtia colorată era o cutie simplă de carton plină cu piese mici, unele metalice, altele de plastic negru. Nu aveau nici o schemă dar puteau fi asamblate mergând din aproape în aproape ca un puzzle 3D. Cutia Cristinei avea mai puţine piese, toate metalice . Cea mai mare dintre ele era rotundă şi semăna cu un cadran de ceas.

          – O, bună dimineaţa! Aţi fost cuminţi şi aţi primit cadouri!

          – Poftim, ia loc frăţioare şi apucă-te de asamblat! Am fost toţi cuminţi şi am primit daruri, cel mai bun cred că tu ai fost că al tău e cel mai voluminos.

          Vlad îşi turnă ceai în cană şi înainte de orice îşi făcu un sandwich. Mai făcu unul pentru Marius care deja desfăcea curios pachetul lui. Apoi încă unul pentru el în eventualitatea că i se face foame în timp ce lucrează.

          Ultima se trezi Julia. Cristina era aproape gata cu asamblatul cănd apăru ea în bucătărie.

          Lucrau toţi în tăcere, concentraţi de parcă de aceste obiecte depindea evadarea lor. Poate chiar aşa era, doar nu le-o fi pus cineva pe masă doar de distracţie! Mergea destul de greu, în special la Alex care avea multe piese mărunţele. Terminară pe la prânz.

          – Eu am primit o busolă! Poate mai tărziu primim nişte indicii noi că altfel nu văd ce aş putea face cu ea într-o pivniţă! mormăi Cristina. Marius, ce obiect e ăla al tău că nu am văzut aşa ceva în viaţa mea?

          – E un contor Geiger Muller! Detecteată emisiile de radiaţii nucleare  şi după cât de rar sună nu e cazul să ne facem griji, nu suntem lângă o mină de uraniu.

          Obiectul lui Vlad avea un ecran de marimea unei coli A4 şi o mulţime de butoane.

          – Chestia asta programează ceva! Habar nu am însă ce şi cum funcţionează.

          Julia primise o pilă voltaică pe care o alimentase cu acid sulfuric găsit în prima cameră.

          Obiectul mai înfricoşător era al lui Alex. După ce l-a asamblat din bucăţele foarte mici cu un sistem ingenios de îmbinare Alex s-a trezit în faţă cu un pistol.

          – Asta nu mai pare glumă! Nu a părut nici ieri dar azi începe să devină sinistră. Oricine ne-ar fi închis aici nu se gândeşte că în maxim trei zile ai noştri vor da alarma? Cabana am găsit-o pe baza informaţiilor primite prin e-mail deci vom fi foarte uşor de localizat. Chiar şi fără indicatoare dacă survolează zona cu un elicopter cabana din luminiş va fi rapid vizualizată.

          – Hai să nu intrăm în panică! Nimeni nu construieşte un asemenea loc doar pentru amuzament. Evident ăsta nu e nu joc pentru turişti dar nici nu simt că am fi în primejdie.

          – Poate am primit obiectele doar ca să fim ocupaţi cu asamblatul şi să nu o luăm razna. Dar asta denotă că persoana care le-a pus pe masă are grijă de starea noastră psihică. Sau doar se joacă cu noi ca pisica care se amuză cu şoricelul prins în capcană. Clar e o persoană care ne cunoaşte sau ne-a studiat înainte, fiecare a primit un cadoul în funcţie de pasiunea sa.

          – Bineînţeles, mormăi Alex, pasiunea mea sunt armele! De unde ai mai scos-o şi pe asta? E drept că toată noaptea m-am visat la antrenamente de luptă dar sunt sigur că e din cauza lipsei de mişcare.

          – Eu m-am visat la şcoală! În sfârşit începusem să fac informatică şi aveam o profesoară rigidă care atunci când îi spuneam că sunt obosit în loc să facă pauză trecea la matematică. Brr, bine că a fost doar vis! Vlad se îndreptă spre frigider, toată discuţia asta îi provoca foame.

          Julie puse o oală pe foc şi se apleca sub chiuvetă unde văzuse lădiţa cu legume. Trase  cu putere dar lădiţa se agăţa în ceva. Marius se aplecă să o ajute şi traseră amândoi cu toată forţa. Se auzi un huruit şi o bucată din peretele gol glisă. Năvăliră toţi prin deschizătură şi se treziră într-o sală de sport. Prima parte a sălii avea dale albe şi negre pe care erau aranjate piese metalice de şah înalte cam de un metru. Vlad încercă să mute un pion şi remarcă că erau destul de uşoare.

          – V-am spus eu că într-o zi îmi va trebui „ABC-ul maturilor”! triumfă Marius.

          În a doua parte camera arăta ca o sală de sport obişnuită. În partea dreaptă era  zona pentru fete cu biciclete şi salteluţe de gimnastică, iar în stânga erau aparate de fitness pentru băieţi .

          Fetele se urcară pe biciclete să pedaleze în timp ce Vlad şi Marius începură o partidă de şah. Alex încercă să facă flotări şi se mută pe câteva aparate, dar nu îşi găsea locul şi plecă să investigheze restul camerelor. Trecu prin bucătărie în prima cameră şi începu să ciocănească în pereţi în speranţa că va găsi un loc care să sune altfel. Peste tot se auzea acelaşi sunet înfundat, nicăieri nu sesiză o altfel de tonalitate. Urcă treptele pe care coborâseră din bibliotecă şi încercă din nou să împingă trapa de lemn. Nu se urni nici măcar un milimetru. Exasperat îşi scoase briceagul din buzunar şi se apucă să taie o bucată din scândură. Mergea greu, trebuia să lucreze cu braţele în sus şi aproape renunţase când o bucăţică se desprinse şi după ce lărgi un pic deschizătura putu să bage mâna. Simţi  o suprafaţă rece şi netedă.

          – E acelaşi perete metalic, nu? Vlad stătea la baza scărilor şi îl privea consternat.

          – Am vrut să verific şi eu aseară dar am zis că mai bine să mă amăgesc încă puţin. Toate camerele sunt de fapt închise în cuburi de metal care glisează şi îşi pot schimba poziţia, de asta au ajuns dormitoarele la acelaşi nivel cu pivniţa. Mi-am dat seama aseară când am deschis geamul şi am văzut peretele metalic. Când am sosit noi la cabană toate geamurile aveau gratii. Îţi dai seama că toată mişcarea camerelor, inclusiv acoperirea pereţilor cu metal s-a produs în cele câteva ore căt noi am stat în pivniţă căutând indicii?

          – Dar atunci noi suntem…

          – Sub pământ. Şi tare mă tem că deasupra noastră a fost pus acelaşi gazon pe care l-a „visat” Marius în prima noapte. Iar cine stăpâneşte asemenea tehnologie nu cred să aibă probleme în a planta un virus autodistructiv în e-mailul pe care ni l-a trimis cu locaţia.

          – Vrei să spui că nu ne va căuta nimeni?

          – Vreau să spun că dacă ne vor căuta au şanse cvasinule să ne găsească.

          Alex îl privi deznădăjduit.

          – Adică nu o să mai putem ieşi de aici niciodată?

          – Nu ştiu. Dacă cineva ar fi vrut doar să ne îngroape de vii îi ajungea prima cameră. Toată construcţia a fost creată să avem un anumit confort pentru a petrece aici o perioadă de timp. Pun pariu că în curând vom găsi şi biblioteca pentru cei mai puţin pasionaţi de sport.

          – Ce fac acuma, Vlad? Ce facem?

          – Acuma pui la loc bucata de scândură şi îţi cauţi faţa zâmbitoare cu care ne întoarcem la ceilalţi. Timpul trece altfel când aştepţi să te salveze cineva şi nu le putem lua speranţa. Şi sunt convins că cineva ne va elibera, probabil aceeaşi persoană care ne-a atras aici. Acel cineva aşteaptă să găsim ceva, dar nu-mi dau seama încă despre ce e vorba.

          Oftând Alex potrivi la loc bucata de scândură. Băgă briceagul în buzunar şi în drum spre bucătărie îşi găsi şi faţa zâmbitoare.

         

          Apărarea Rubinstein

         

          Vlad  se trezi cu Apărarea Franceză în cap. De zile întregi juca şah cu Marius şi invariabil pierdea partidele. Reuşise să scoată o remiză de câteva ori dar în rest regele lui sfârşea într-o  poziţie de mat. Se visase la Campionatele de Juniori. Când avea şapte ani participase prima dată la Campionatele Naţionale  şi reuşise să se califice datorită acestei strategii. La ultima partidă  juca cu un coleg de echipă şi fiindcă amândoi foloseau aceeaşi deschidere – jocul celor patru cai – strategie considerată imbatabilă de profesorul lor, Vlad a încercat apărarea Rubinstein. O cunoştea şi coechipierul, dar când a observat ce se întâmplă era prea tărziu, soarta partidei era deja decisă.

          Intră in baie şi remarcă câteva fire în barbă. Va fi nevoit să îi ceară din nou aparatul  lui Alex, pare-se că statul în subteran le dă peste cap dezvoltarea hormonală. Măcar nu l-a chinuit acneea ca pe Marius. Avesese o explozie de coşuri de arăta ca un dalmaţian, noroc cu ultradotata trusă de cosmetice a Cristinei ! Făcu un duş scurt şi se îndreptă spre bucătărie.

          La masă  Julie îşi bea  ceaiul cu o faţă abătută.

          – Bună dimineaţa! Nu prea vedem situaţia în roz azi, nu?

          – Nu o văd în roz fiindcă-i gri cu tentă de negru. De câteva zile nu mai avem lapte proaspăt şi lădiţa cu legume nu se mai umple peste noapte. Să zicem că ne descurcăm cu conservele încă două săptămâni dar după aceea… Crezi că ne studiază în cât timp trecem la canibalism?

          În primele dimineţi au sesizat că peste noapte cineva le umplea lădiţa cu legume şi frigiderul. Câteva nopţi au stat cu rândul la pândă să vadă pe unde intră cel care îi aproviziona dar la un moment dat adormeau. Şi ca în poveştile din copilărie „Moș Crăciun” nu aducea proviziile decât după ce adormeau toţi. Au căutat şi camere de supraveghere, dar nu au găsit niciuna.

          – Să nu exagerăm, până la canibalism ne putem delecta cu coperţile  cărţilor legate în piele!

          Biblioteca o găsiseră după două zile, era în spatele spalierelor din sala de sport. Nu a trebuit rezolvată nici o provocare, pur şi simplu Vlad a vrut să facă şi el tracţiuni dar lemnul nu era pregătit pentru greutatea sa. Când a căzut s-a desprins şi o parte din zid iar în momentul în care au văzut cărămida  l-au spart cu cuţitele din bucătărie sperând că au găsit ieşirea.

          Cărţile erau predominant ştiinţifice, doar pe poliţele superioare au găsit câteva romane de aventuri şi reviste pentru adolescenţi. Bineînţeles că au golit toate dulapurile şi au cercetat pereţii la milimetru. Apoi au scos podeaua bucată cu bucată. Sub ea era acelaşi perete metalic doar  într-un colţ  găsiră ceva ce semăna cu o uşă. Se vedea conturul dar nu avea nici un sistem de deschidere şi nu s-a clintit nici un milimetru cănd au tras dulapurile pe ea. Julie a încercat să o ardă cu acid sulfuric pe care l-a concentrat în micul laborator pe care şi-l aranjase în prima cameră. Fără succes.

          – Da, mă  scuzi! Mai avem şi bocancii, ai lui Alex ne ajung o săptămână. Iar la desert putem servi poşeta Cristinei… Îţi vine să crezi că soră-ta şi-a adus şi poşetă?

          Vlad zâmbi. În dimineaţa zilei a treia  îi trezise ţipătul Cristinei. Năvăliseră toţi în baia  fetelor, Alex înarmat cu pistolul şi Vlad cu briceagul pregătit de luptă. O găsiră zgâindu-se în oglindă cu o faţă disperată „Am nişte sprâncene absolut oribile! Şi am uitat să îmi iau penseta”. A fost unul din momentele când şi-a dorit să aibă iar cinci ani ca să o poată bate liniştit.

          Cristina intră cu o expresie la fel de mohorâtă  ca a Juliei. Era îmbrăcată în blugi şi pulovărul cu care coborâse în pivniţă.

          – Un călcător nu s-a gândit nimeni că ar fi necesar! Port două bluze de când suntem aici fiindcă celelalte sunt şifonate indiferent cum  le usuc. Măcar nu m-am mai visat la şcoală, mă săturasem în fiecare noapte de geografie şi cursuri de orientare!

          Cine ar fi crezut că o să le fie atât de dor de şcoală? În fiecare noapte se visau la ore, fiecare la materiile favorite. Doar Alex  visa tot felul de antrenamente şi probabil se mişca în somn fiindcă în unele dimineţi se trezea mai obosit decât se culcase sau cu febră musculară .

          – Bună dimineaţa, Vlad! Eşti pregătit pentru un nou mat?

          – Mai pregătit decăt poţi spera, Marius!

          Sorbi restul de ceai în viteză şi se îndreptarară spre tabla de şah. Marius deschise clasic cu pion e4, Vlad mută pion la e6 .Marius zâmbi şi mută al doilea pion la d4.

          – Încercăm Apărarea Franceză azi. Interesant dar ştii că în varianta asta albul obţine poziţii mai solide şi tu cu negrul nu ai prea multă libertate de mişcare. Chiar crezi că nu cunosc toate capcanele  acestui tip de deschidere?

          Vlad îşi mută pionul la c4, apoi c5.

          Marius era sigur pe el aşa că făcu rocada mare şi se concentră pe apărare. Ştia că e riscant dar se credea în stare să anticipeze toate mişcările lui Vlad.

          – O cedezi sau mai continuăm? susură Vlad machiavelic. Îi luă nebunul şi la nivelul lor finalul era deja previzibil.

          – Nu pot să îţi răpesc plăcerea matului!

          După patru mutări Marius se declară învins şi cu o plecăciune teatrală îi întinse regele alb lui Vlad. Când ridică regele de pe tablă se auzi un sunet metalic slab.

          – Ai auzit şi tu? Parcă vine din bibliotecă…

          – E sunetul victoriei mele triumfale! Nici nu mai ştiu de căte zile aştept victoria asta, probabil e mulţimea care mă aclamă în delir!

          – Lasă mulţimea, frăţioare, că am auzit şi eu! Cristina se strecură printre piesele rămase pe tablă înspre bibliotecă.

          Uşa metalică din podea coborâse cu câţiva centimetri. Începură să sară toţi ca bezmeticii pe ea până la un moment dat uşa cedă  şi căzură în gol cam doi metri.

          Primul se dezmetici Alex. Se mişcă să vadă dacă nu  şi-a fracturat ceva dar cum toate păreau a fi la locul lor se apucă să îi verifice pe ceilalţi. Julie avea o julitură la mână, probabil în cădere încercase să se agaţe de perete. În rest toţi păreau în regulă.

          Erau în living. În mijlocul mesei era un tort frumos ambalat şi lângă el o scrisoare. Pe un scaun zăcea bunicuţa nemişcată. Alex o scutură dar părea inconştientă.

          – E moartă?

          – Nu ştiu. Nu e rece dar nici nu pare să respire.

          Vlad o stropi cu apă şi o scutură cu putere. Nici o reacţie. Încercară să o ridice de pe scaun dar era incredibil de grea. În cele din urmă o abandonară pe scaun şi Marius, deja pregătit  pentru un nou perete metalic apăsă mânerul şi deschise uşa pe care intraseră în cabană. Uşa dădea într-un tunel subteran al cărui capăt nu se vedea. În stânga cobora uşor iar în partea dreaptă tunelul urca într-o  pantă lină. Pereţii erau umezi şi Vlad gustă un strop de apă prelins de pe perete.

          – E sare… Suntem într-o  salină, foarte probabil abandonată de ani de zile. Hai să vedem ce e cu tortul de pe masă şi apoi explorăm tunelul. Oricum ne trebuie lanterna, nişte frânghii să nu ne rătăcim şi un pic de Alex să mă simt mai în siguranţă.

          În cabană fetele desfăcuseră ambalajul tortului. Prăjitura era mucegăită şi uscată, părea veche de cel puţin două luni. Alex desfăcu scrisoarea şi începu să citească cu voce tare:

          „Dragii mei,

          Tortul e pentru toate aniversările pe care le-aţi ratat. La fiecare trei zile sergentul care verifică adăpostul va aduce unul proaspăt. În primul rând trebuie să vă spun că tot ce vi s-a întâmplat a fost, din păcate, necesar. În ultimii ani s-a conturat clar ideea că un nou război mondial este iminent. Nu ştim dacă va  fi chimic, atomic sau biologic dar în mod clar vor fi puţini supravieţuitori şi aceştia vor fi afectaţi de armele utilizate. Din acest motiv s-a decis ca fiecare ţară să construiască cel puţin un adăpost pentru copii care să poată repopula planeta. Ideal ar fi să putem adăposti cât mai mulţi şi pentru marea majoritate am folosit peşterile neexploatate turistic. Voi aţi fost proiectul meu de suflet, adăpostul în care s-a investit cel mai mult tehnologic. Piesele lipsă din puzzle-ul cu harta Europei indică locaţiile pe care le cunoaştem noi. Cu siguranţă există mai multe, acestea sunt doar cele oficiale!

          În clasele primare aţi participat la un concurs şcolar care se chema „Micul explorator”

          – Îmi amintesc concursul! interveni Cristina. Eu am participat dar am obţinut doar optzeci de puncte din o sută posibile.

          – Felicitări, dragă! Putem continua cu scrisoarea, mi se pare mai de interes pentru toţi?

          Alex reluă citirea scrisorii

          „Cristina a realizat atunci punctajul maxim la ceea ce ne interesa pe noi: orientarea în spaţiu şi tehnici de supravieţuire. În jurul ei s-a constituit grupul şi faptul că fratele ei avea înclinaţii spre programare a fost un avantaj nesperat. Desigur, nu aţi fost singurul grup format şi taberele şcolare au fost o şansă pentru noi să testăm care sunt copii cei mai potriviţi pentru proiect. Voi aţi fost aleşi  fiindcă performanţa era dublată de un puternic echilibru psihic. Nu aveam nevoie de supravieţuitori geniali care să cedeze nervos în faţa realităţii. Dacă dezastrul nu se va produce voi veţi fi nucleul unei unităţi speciale a armatei care  va găsi soluţii pentru supravieţuirea speciei în situaţii limită.

          Tunelul vă va conduce la vechea salină în care veţi găsi tot ce trebuie pentru a construi un laborator unde veţi putea reproduce flora actuală a ţării. Din păcate fauna nu a putut fi conservată decăt parţial, s-a renunţat la speciile mari sau potenţial periculoase.Toate seminţele sunt conservate criogenic dar Julie deja ştie cum să le readucă la viaţă. Pe toată perioada şederii voastre aici v-a fost indus un somn asemănător cosmonauţilor de pe navele spaţiale. Aţi dormit în fiecare noapte cam două săptămâni, timp în care vi s-au transmis informaţii care v-au specializat pe fiecare în domeniile spre care aveaţi înclinaţii.

          Bunicuţa este numărul şapte dintr-o serie de roboţi gândiţi să aibă grijă de voi. Nu ştim în ce măsură va fi afectată dar cu siguranţă Vlad  ştie deja cum să o repare şi aparatul primit cadou îl va ajuta să o programeze. Vă recomand să o folosiţi în toate explorările, nu ştiţi ce vă aşteaptă afară!

          În partea dreaptă e ieşirea. Luaţi cu voi contorul lui Marius pentru a detecta nivelul de radiaţii când ieşiţi. La jumătatea distanţei spre ieşire este un garaj în care aveţi o maşină electrică şi generatorul care asigură şi alimentarea adăpostului. Maşina poate parcurge 100 de kilometri până la descărcare dar în timp Marius va putea fabrica un generator portabil pentru a putea parcurge distanţe mai lungi.

          Julie, te rog nu uita de jocurile noastre din week-end. Mi-ar plăcea să îţi aminteşti mereu de noi!

          Vă doresc tuturor mult succes!

          maior  Stroe Constantin

          – Tata …oftă Julie. Înseamnă că părinţii noştri…

          – Înseamnă că încă nu ştim ce s-a întâmplat. E un dezastru preconizat dar nu e obligatoriu ca asta să se fi întâmplat. Dacă se aşteptau la aşa ceva probabil au făcut tot posibilul să evite un conflict. Hai să nu intrăm în panică, doar suntem grupul cel mai echilibrat.

          Vlad recitea scrisoarea gânditor.

          – Julie  care erau jocurile voastre din week-end? Mi se pare ciudat că aminteşte de ele, ar fi putut foarte bine să scrie „nu uita cât te iubim ” sau „nu uita de noi ” pur şi simplu.

          – Păi ştii… tata era mai mult plecat. În rarele lui permisii ne jucam mai mult de-a spionii: ascundeam bileţele cifrate, căutam indicii sau mesaje scrise cu cerneală simpatică .

          – Iar scrisoarea asta mai are o jumătate de pagină goală! Cum se poate citi un mesaj scris cu cerneală invizibilă?

          – Se poate prin expunere la căldură dar hârtia e destul de inflamabilă şi riscăm să aprindem mesajul. Era bun călcătorul ăla pe care şi-l dorea Cristina dar în lipsa lui îţi prepar eu un amestec de substanţe extrem de eficient.

          Julie trase un scaun peste uşa căzută şi sprijinită de Alex trecu in bibliotecă. Străbătu în fugă sala de sport şi bucătăria spre fosta pivniţă transformată în laborator. Băieţii urcară  în dormitor  şi până Julie îşi amesteca „poţiunile” umplură rucsacul cu tot ce considerau necesar în explorarea tunelului.

          Rămasă singură în sufragerie Cristina încercă să o trezească pe bunicuţă. O mai scutură de câteva ori apoi se aseză pe scaunul de lângă ea. Totul e o nebunie, suntem doar nişte copii… Îşi puse capul pe umerii bunicuţei şi începu să plângă încetişor.

 

         

          Evadarea

         

 

          Sub acţiunea amestecului Juliei pe foaie mai apărură câteva rânduri scrise de mână:

          „Nu am putut să nu le explic părinţilor voştri ce s-a întâmplat. Era necesar ca dispariţia voastră să nu producă prea multă agitaţie şi sunt tată şi eu, am considerat că e de datoria mea să le spun adevărul. Oricum e-mailurile de la „cabana Trei Iepuraşi” s-au autodistrus şi varianta oficială a fost că v-aţi rătăcit pe drumul de întoarcere din tabără. Eu şi părinţii voştri suntem în peştera Vadul Crişului care nu a fost amenajată fiind majoritar sub apă (putea găzdui maxim zece persoane ) dar oferea anumite condiţii naturale de protecţie. Poate vom supravieţui! Toate uşile pe care le veţi mai găsi au ca cifrul de deschidere data naşterii fiicei mele. Julie, te iubim!”  

          Alex îşi săltă rucsacul în spate şi porni hotărât spre uşă.

          – Mai vine careva? Nu mă interesează când o poate repara Vlad pe bunicuţă sau ce laborator e în străfundurile salinei. Trebuie  să ies acum şi să ştiu ce e afară!

          Marius îşi luase deja bocancii în picioare şi cu contorul în braţe o porni după Alex. Vlad făcu un pas spre uşă dar ochii rugători ai Cristinei îl opriră.

          – Mergeţi voi doi! Nu pot lăsa fetele singure dar vă rog aveţi grijă! Opriţi-vă la garaj şi luaţi de acolo ce consideraţi că vă foloseşte!

          Marius şi  Alex  ieşiră şi porniră să urce în partea dreaptă a tunelului. Pe jos era praf amestecat cu sare dar panta era lină  iar ei mergeau cu pas egal, obişnuiţi cu drumeţiile montane din tabere. Alex îşi prinsese lanterna pe cap ca speologii pentru mai multă libertate de mişcare. Linişte… Parcă acuma realizau ce apăsătoare poate fi liniştea când îţi doreşti să auzi orice zgomot, orice semn că nu eşti singur în inima muntelui.

          – Crezi că… Te-ai gândit că totul poate fi un test să vadă cum ne descurcăm în eventualitatea unui dezastru?

          – Da, m-am gândit! mormăi Alex. M-am gândit dar nu prea cred.

          – De ce nu crezi? Mi se pare mai posibil ca…

          – Nu cred fiindcă Julie e în grup. Nu-ţi laşi unica fiică să treacă prin aşa ceva decât dacă eşti convins că e un pericol real. Ea a fost ultima intrată în grup, sunt convins că maiorul a transferat-o la şcoala noastră doar când a ştiut că noi vom intra în acest adăpost. În plus, nu investeşti atât într-un proiect de supravieţuire când sfârşitul pare vag şi îndepărtat.

          Mergeau cam de o jumatate de oră când văzură în peretele din stânga o uşă metalică cu cifru. Alex forma 1809 (ziua Juliei era în optsprezece septembrie) şi  intrară în garaj. Generatorul ocupa aproape jumătate din cameră iar  maşina electrică era destul de mică dar uşor înghesuiţi ar fi încăput toţi cinci în ea. Marius deja vedea pila Danieli pe care o va crea cu ajutorul Juliei pentru a se putea deplasa pe trasee mai lungi. Într-un colţ găsiră cinci costume de scafandru şi amândoi îşi luară căştile şi rezervoarele de oxigen. Ieşiră şi formară codul după ce închiseră uşa. Mai merseră cam un kilometru apoi tunelul se încheie brusc. Deasupra lor era o trapă asemănătoare cu uşa dintre bibliotecă şi living. Alex îşi pregăti casca, scoase din rucsac pistolul şi îl armă.

          – Nu fi stressat, cred că ştiu deja ce e afară. Contorul piue normal deci nu se pune problema de radiaţii. Dacă ar fi lansat bombe atomice nivelul radiaţiilor ajunge la normal în ani de zile şi nu am stat atâta timp în cabană.

          – Atunci crezi că fost bombe chimice sau biologice?

          – Cred că n-au fost nici un fel de bombe. În şah există o tactică numită „pionul otrăvit”. Sacrifici un pion pentru a câştiga un avantaj mai mare. Toată povestea cu Cristina şi scrisoarea maiorului  e pionul nostru otrăvit!

          – Adică  e o capcană?

          – Capcană e mult spus. Câţi copii talentaţi la geografie crezi că au obţinut punctaj maxim la concursul „Micii exploratori”? Cel puţin câteva sute… Nu te miră faptul că s-a investit atât în acest proiect şi suntem dotaţi doar cu un robot stricat şi un calculator din primele generaţii. Au putut conserva seminţele prin criogenie dar noi nu avem un laptop. Să fim serioşi, grupul s-a format în jurul lui Vlad. Noi facem parte din generaţia facebook, sclavii internetului. Colegii noştri stăteau ore întregi pe telefoane şi Ipaduri uitând de fapt să mai comunice sau să gândească. Violenţa era în creştere, drogurile în floare. Copii se nasc puţini şi populaţia îmbătrânită se sinucide lent. Societatea merge clar spre autodistrugere şi populaţia se alienează cu fiecare generaţie. Vlad e pasionat de calculatoare fără a fi sclavul tehnologiei. Scopul proiectului nu a fost să supraviuţuim ci să reînvăţăm… să fim oameni. Sfârşitul nu s-a produs după ce am intrat noi în pivniţă, începuse deja când am coborât.

          – Atunci ne întoarcem şi le spunem…

          – Le spunem că n-am avut curajul să deschidem trapa. La momentul potrivit vor afla adevărul. Şi mie mi-e dor de ai mei dar când vom găsi soluţii de schimbare va trebui să ne întoarcem şi să le punem în aplicare.

          Alex îl privea gânditor. O fi luat-o razna – nu e exclus la câte li s-au întâmplat – sau… Îşi dădu jos casca… Fie ce-o fi, trebuie să afle!

          Formă codul şi împinse trapa cu putere. Îl izbi un val de aer proaspăt şi zgomotul păsărilor din pădure. Se strecură prin deschizătură şi se întinse pe iarbă cu ochii la cer. Era un soare călduţ şi copacii înmugureau a primăvară. Poiana era cum şi-o amintea, doar gardul de sârmă ghimpată dispăruse.

          Marius scoase capul prin deschizătură.

          – Ei, sunt nebun?

          – Eşti… puţin! Şi eu la fel! Nici maiorul nu cred că e zdravăn, când o să îl revăd îi zic vreo două!

          Mai respiră o dată adânc umplându-şi plămânii cu aerul proaspăt. Apoi coborî şi închise trapa după el.

          – Ce faci, nu vii? Pentru un şahist te mişti bine dar avem ceva de mers. Oare Vlad o poate programa pe bunicuţă să mă antrenez cu ea? Nu pot să mă lupt cu Cristina, e aşa o delicată şi voi doi sunteţi doar cerebrali, nu-mi faceţi faţă nici cinci minute într-o luptă.

          Da, îi plăcea şahul. Pe Alex îl atrăgea sportul, pe Julie chimia. Cristina era preocupată de modă şi geografie iar Vlad era un împătimit al calculatoarelor. De fapt grupul nu s-a format în jurul nimănui. Fiecare îşi găsise o pasiune care-l ţinuse departe de viciile generaţiei. Explicaţia o fi fost în codul lor genetic sau… asta trebuiau să afle!

          Îşi luă contorul în braţe  şi porni după Alex.