Cuibul

          Globul  stătu pe jos trei zile,  lângă perete, doar pe jumătate desfăcut din ambalaj. Pâlpâia slab, cu o lumină rece, sidefie, ca acele statuete reprezentându-L pe Iisus răstignit, care se vindeau  pe tarabă pe lângă    mănăstiri.  Andy se întrebase, și nu o dată, dacă e foarte sănătos să le ții în camera unde dormi, deasupra patului. Nu scrie nicăieri ce  conțin,  pun pariu că au  ceva substanțe radioactive, nu-i așa, tati? Sau fosfor? Sau un tub cu descărcare în vid? Brrrr! Radiații gamma, super tare!

          Când Tony Cambera venise acasă, de ziua lui Andy, cărând  în brațe cutia  voluminoasă, care îi ajungea până sub bărbie,  primi din partea Sophiei  privirea aceea  rece pe care o arbora de obicei când avea chiuveta plină de vase murdare.   Încă o troacă de care am să mă împiedic prin casă, spunea privirea. Equilibrum, joc  de strategie interactiv, vârsta 8-88 de ani, scria pe  ambalaj, cu litere în  formă de  rune antice. Tabletă  wireless atașată și ecran tactil. Andy se ținu la distanță de cutie vreme de trei zile, după prima tentativă, când, încercând să jupoaie  folia de pe  sfera aceea translucidă, se cutremură de scârbă, de parcă ar fi atins pielea netedă, umedă și rece a unui batracian. Tatăl lui se mai învârti de câteva ori prin încăpere, mânat de o curiozitate morbidă de cercetaș, dar renunță și el din seara următoare, când începu să se transmită la televizor Campionatul.

          În noaptea următoare, răcnetele și bufniturile  din camera părinților săi se prelungiră din nou, de astă dată până târziu, aproape de ora unu. Andy își înfundă capul sub pernă, un minut sau două,  ca după aceea să azvârle perna, cu un gest exasperat, în peretele despărțitor. Stătu așa, cu privirile pironite în covor, în capul oaselor, un timp imposibil de cuantificat. Este posibil chiar să fi pendulat inconștient, o vreme, între starea de veghe și cea de somn paradoxal, somn în care   urletele acelea, care  îl însoțeau nemilos și în vis, reizbucneau cu și mai multă furie după scurte perioade înșelătoare de acalmie. Brusc, cu hotărâre, aruncă la o parte pătura cu care se învelea, se dădu jos din pat și se îndreptă către cutia cu capacul desfăcut, în care  stătea, pitită în penumbră, sfera luminoasă. O cuprinse în brațe cu destulă ușurință, nu părea să aibă mai mult de cincizeci de centimetri în diametru și nu era mai grea de cinci – șase  kilograme. Cu multă precauție o scoase afară din ambalaj și o așeză alături, pe covor. Putu să observe că globul nu avea nici un fel de suport, așa că îl rostogoli până ce îi găsi o poziție de echilibru.  Un fel de fuioare de  ceață se roteau lent înăuntru, dar, în orice poziție ar fi stat, la baza lui  se aduna întotdeauna o materie întunecată, mai vâscoasă, ce părea că fierbe încet. Pipăi cu degetele marginea foliei adezive de protecție și trase hotărât de ea. Folia se desprinse cu un fel de țipăt, iar nebuloasa din interior se roti în sensul în care palmele lui Andy alunecară pe   calota care părea fermă la atingere, dar  în același timp ușor elastică. Yak, zise Andy, și îngenunche lângă bizarul obiect, privind cu atenție înăuntru. Abur luminos. Își puse palmele cornet în jurul ochilor și privi mai de aproape. Nimic altceva decât abur luminos. Stătu așa câteva minute, fără  să înțeleagă nimic, apoi luă tableta pe care o găsise  în cutie și încercă să o conecteze cumva. Îndată ce se deschise, tableta îi ceru codul PIN. Întoarse ambalajul pe toate părțile, îl scutură, dar, negăsind  nici o broșură cu instrucțiuni de instalare, nu-i rămase decât să încerce clasicul 1234. Succes. Welcome,  Guest!  pluti câteva clipe în sus și în jos pe ecranul tabletei, apoi un slide cu un foarte scurt text apăru pe ecran:

          Descrie-ți personajele și schițează acțiunea, după bunul plac. Lasă apoi totul în voia Equilibrum-ului. Distracție plăcută!

          O fereastră de editare și  o tastatură QWERTY se desenară pe ecran.  Andy înțelese ce avea de făcut. Cearta dintre părinții  lui se potoli, într-un târziu, către  ora două sau trei dimineața, așa că  băiatul închise tableta și se întinse pe pat. Somnul îl răpuse pe loc. Luminozitatea sferei scăzu în intensitate, iar în scurt timp o mișcare turbionară începu să agite materia din interior.

          A doua zi, dimineață, soarele vesel care alinta grădina din spatele casei și îi mângâie obrazul lui Andy spunea că era deja ora nouă. Băiatul deschise ochii, zâmbi visului ce sta să plece, dar zâmbetul i se șterse îndată de pe chip. Îi reveni  tristețea aceea veche, dușmănoasă, care își făcea în fiecare dimineață apariția, rânjind, amintindu-i că părinții lui se urăsc. Din ce în ce mai tare.  Irevocabil. Și mama, care îl îmbrățișa atunci melodramatic, șoptindu-i la ureche: o să te păstrez lângă mine, să n-ai nici o grijă. Aruncă pătura cât acolo și se repezi spre fereastră să dea perdeaua la o parte și să deschidă geamul, dar se răzgândi pe loc în clipa în care zări globul verzui de pe covor. Se așeză în genunchi lângă el și luă tableta în mâini, grăbit, și începu să scrie, cu fervoarea acelei inspirații pe care o au uneori scriitorii, dimineața, înainte  ca visul să le  dispară definitiv în negura uitării.

          Familia, formată dintr-un bărbat, femeia lui și un copil, un băiat adolescent, cu vârsta de  cincisprezece – șaisprezece ani, se sculau dimineața din adăpostul lor de crengi, își strângeau în bocceluță averea formată din câteva vârfuri de săgeți și topoare din piatră cioplită, mica rezervă de mâncare și plecau la drum. Străbătuseră  până acum munții cu vârfurile albe, care se mai vedeau încă  în spatele lor, și mergeau  către miază-zi, către râul  acela mare, unde se ascundeau peștii  când venea înghețul.  Mergeau pe drumul acesta de mai multe zile, de când luna pe cer era subțire și încovoiată ca un colț de lynx. Bărbatul cresta pe tăblița de ardezie o linie subțire de câte ori vedea luna ca un colț de lynx. Erau pe tăbliță mai multe rânduri de crestături,  căci începea un rând nou   de fiecare dată când zăpezile începeau să se topească și se dezghețau izvoarele.

          Evita întotdeauna  întâlnirea cu alți oameni, pentru că alți oameni cândva l-au alungat. Știa că sunt prin preajmă, le vedea rămășițele vetrelor, adeseori răscolea prin cenușa rămasă ca să vadă ce mâncaseră. Oase de potârniche, de iepure sau porc, sau solzi de crap și de caras. Nu-și mai aducea aminte de când făcea drumul acesta de la munte la râu, între un îngheț și un dezgheț.  Tăblița sa păstrează doar atâtea rânduri de crestături câte degete are la mâini. Își amintea că a fost mai demult un timp când era împreună cu alți oameni, care îi puneau mâncare dinainte în fiecare seară.  Atunci era și el mic și fără putere cum e băiatul lui acum. După aceea, a venit alt  timp când oamenii nu l-au mai primit în corturile lor.  Și de atunci rătăcește într-una, la început singur, apoi împreună cu femeia și copilul care le-a venit. Se uita în fiecare dimineață la ei, la femeie și la băiat, mai îndelung la băiat, căruia părea că-i cerea  părerea, înainte de a pleca din adăpost. Își  întipărise bine  în minte chipurile lor, se înțelegeau doar din priviri.

          Acum,  mai mulți oameni  se vedeau laolaltă printre copaci, lângă marginea râului cel mare. Între adăposturile lor și crâng  ridicaseră un val de pământ și pietre. Nu i-a mai văzut până acum niciodată, de când făcea drumul acesta, an de an.

          Andy scrise aceste rânduri pe nerăsuflate, apoi se opri. Nu știa cum să mai continue, visul lui se oprise aici. Închise tableta și se îndreptă către bucătărie, din care se auzeau clinchetele tacâmurilor pentru micul dejun.

          Geneza

          Sophie se uita pe fereastră, refuzând să-l privească. Fără să fie nevoie să spună vreun cuvânt, Andy o simți că plânge. Tremuratul umerilor, respirația rapidă și zgomotoasă, gesturile smucite erau suficiente indicii ca să înțeleagă tot. Înghiți cu greu din felia de pâine unsă cu unt și gem de caise, în timp ce   laptele din  pahar i se păru mai fără gust ca de obicei. Inima de gheață nu primește de mâncare, iar Andy avea în piept un sloi înghețat.

          — Andy, eu și tatăl tău  am hotărât să ne despărțim. Viața noastră a devenit imposibilă împreună. Dar tu, nu…

          Nu voi să mai audă nimic altceva. Se ridică brusc de pe scaun și o luă la goană pe ușă afară.

          — Andy!

          Soarele orbitor îl forță să clipească des. Crinii înalți, multicolori  din grădină atrăgeau privirile ca o horă de vrăjitoare nebune. Vru să uite, să nu mai știe nimic, de parcă asta ar fi însemnat că nimic nu se întâmplase. Închise ochii și, pe bâjbâite, reveni în camera sa. Aici, aproape că se împiedică de sferă.  Era ceva schimbat  la ea. Își modificase poziția, se rostogolise, acum stătea mult mai spre mijlocul  camerei.   Se așeză în genunchi, luă tableta în mână, și atunci își dădu seama ce era schimbat: crescuse. Sfera își dublase diametrul, căci acum, privind la ea, nu mai era nevoit să se aplece în jos. Și înăuntrul ei văzu, ca pe o fereastră larg deschisă, o pajiște înverzită, stropită cu mii de floricele viu colorate, și un grup de persoane îmbrăcate sumar. Doi adulți și un copil. Nu îi luă mult timp ca să-și dea seama, după o scurtă derută, că imaginea  3D  este o reprezentare  fidelă după scenariul său. Beton! Și acum, ce va urma?  Cei trei  se opriseră din mers când prezența lui fu sesizată și începură  să se legene de pe un picior pe celălalt, privind în zare. Andy atinse cu degetul suprafața sferei, moment în care personajele tresăriră și își întoarseră privirile către degetul său. Atingerea sa imprimă un slab impuls de rotație peisajului dinăuntrul sferei, care începu să se miște încet de la dreapta la stânga. Pentru câteva secunde putu să-i privească din spate, însă mica familie se întoarse îndată după aceea cu fața către el. Aveau fețe zâmbitoare, prietenoase. Tatăl familiei purta barbă. Erau îmbrăcați într-un fel de piei de animale, și, oh! Da, asta este ceva extraordinar:  bărbatul și femeia  seamănă  leit cu tata și cu mama!

          Se țineau de mână și ceva insesizabil care îi învăluia vorbea fără cuvinte despre coeziunea care se țesuse între ei. Intuiția îi spuse că băiatul, care părea să aibă în jur de șaptesprezece  ani, este chiar el însuși, așa cum se imaginase că va arăta peste numai doi ani. O dorință fierbinte și secretă  i se născu în suflet – cât de mult ar vrea să fie împreună cu ei!  Bărbatul zâmbi și rosti limpede și clar, cu o voce caldă, vibrantă:

          — Numele meu?

          Nu stătu prea mult pe gânduri. Numele îi veni pe buze imediat, ca și când ar fi fost gândit de altcineva și rostit cu gura lui Andy.

          — Tu ești Onyx. Iar tu, zise adresându-se femeii, tu ești Beryl.  Pe băiatul cel mare, care semăna cu el, îl numi Sylex.

          Îndată ce numele personajelor fură stabilite, tableta emise un sunet melodios,  optimist  și o voce feminină rosti calm:  Installing upgrade.

          Andy privea captivat ceea ce se întâmpla în interiorul globului translucid: pajiștea smălțuită cu flori, fețele fericite ale personajelor, munții albăstrui din zare. Și, da,  era chiar și un râu pe acolo, în ale cărui unde cristaline înotau păstrăvi argintii.

          — Andy? Ce faci tu acolo? Ce panaramă mai e și aia? Sophie intrase în cameră, dând brusc ușa de perete, așa cum făcea de obicei. Andy, taică-tu nu știe ce prostii de activități indoor să te mai învețe. Ieși afară și du-te să joci mingea, nu te mai uita la filme. Și scoate imediat  rahatul  ăsta din  priză.

          Mingea fluorescentă se stinse, dar nu imediat, ci ca într-un fel de înserare lină, iar un punct luminos mai stărui și după aceea în centrul ei.

          Ziua se scurse greu. După amiază merse la școală, unde se așeză în ultima bancă și își pironi absent privirile pe fereastră. Gândul lui rumega în continuu variante de dezvoltare a acțiunii  din globul de sticlă. La ora a patra, de chimie, scenariul era deja finisat în mintea lui:

          Bărbatul cel slab, cu barba lungă și albă, cu degetele veșnic pătate de pulberile colorate de hematit și malachit, pe care le prepara în mojar, stătea gânditor lângă foc. Un vis ciudat îi apărea în fiecare noapte, de când au început să zboare păsările plângătoare către sud.

          – Un Rătăcitor va veni cu femeia și copilul lui să stea lângă noi, în curând. Să îi primești, puternice Șef.

          Rătăcitorii încercau câteodată sa se alipească tribului. Unii erau primiți, dacă erau tineri și în putere și pricepuți la vânătoare. Cei neputincioși și bolnavi erau alungați.

          Puternicul Șef  de trib  îl luă cu sine pe Șaman și pe trei vânători din cei mai iscusiți și împreună ținură sfat în jurul vetrei. Acum, în fața lor stătea noul venit, pe care străjile l-au prins pe când se apropia de sat, venind dinspre pădure. Cu el, femeia și băiatul, toți buni de muncă. Neîncrezător, Șeful îl atinse cu prudență, cu palmele mâinilor deschise.

          – Cei știi să faci? Străinul deschise bocceluța și o deșertă la picioarele Șefului. Acesta se aplecă și cercetă cu atenție bucățile de cremene cu muchii tăietoare, le luă în palmă, le cântări, le mirosi. Se întoarse apoi către șaman:

          – Acesta e omul de care mi-ai spus?

           Șamanul tăcu, gânditor. Din frunzele uscate pe care le presăra pe tăciunii aprinși, un fum aromat se răspândea și îi cuprinse o stare de bine și de mulțumire. Tot ce știa șamanul, știa de la bătrânul dinaintea lui, care îl învățase cum să țină socoteala anilor, rostul și mișcarea stelelor, folosul ierburilor și al poamelor pădurii. Și mai știa că toate aceste lucruri va trebui sa le transmită altuia, cândva, când lui i se va apropia timpul de plecare la strămoși. Să fi venit, oare, timpul acela? Să fie oare acesta, omul așteptat?

          Când ora de chimie se sfârși, Andy avea deja introdusă în tabletă continuarea jocului. Acasă mâncă grăbit cina pregătită de mama sa, întrebă în treacăt unde e tata?  și o zbughi în camera lui, fără să aștepte răspuns. Șocul pe care îl avu aici îl făcu să se așeze încet, cu precauție, pe pat.

          Exodul

          Sfera ocupase acum aproape tot spațiul liber al camerei, înălțându-se până aproape de tavan și lăsând loc în jur doar cât să se strecoare un băiat subțirel. Îndată ce Andy intră în cameră, obiectul translucid se lumină gradat, dezvăluind același peisaj și cele trei personaje, în poziția în care le părăsise dimineață. Un fel de dreptunghi înalt se contură cu roșu pe suprafață, iar porțiunea decupată se trase în lateral, formând un fel de ușă. Vocea amabilă și calmă a tabletei rosti:

          — Intră!

          Andy pipăi mai întâi cu  talpa goală „pajiștea” din interior, care avea  acea consistență realistă, fibroasă și semi-elastică a pământului proaspăt, acoperit de iarbă. Păși cu prudență, ținând-se de marginea ușii. Privită din interior, printr-un anumit efect optic, peretele   sferic nu mai era vizibil, privirile părând a străbate nestingherit până la orizont, tonurile peisajului estompându-se treptat și învăluindu-se în  ceață. Andy făcu  de la ușă până la grupul de persoane vreo zece –  douăzeci de pași, ceea ce părea, logic, inadmisibil. Doar dacă sfera și-a  construit un fel de bandă de alergare.  Foarte tare!

          Ajuns în apropierea celor trei, Andy se opri și așteptă ca aceștia să reacționeze cumva, ceea ce nu se întâmplă. Întinse mâna spre băiat și îl atinse pe umăr.

          — Salut! Eu sunt Andy, făcu. Tânărul întoarse capul, zâmbi și îi strânse mâna.

          — Salut! Eu sunt Sylex.

          Și cu asta, conversația luă sfârșit, iar  Sylex își întoarse din nou privirile către orizont. După un timp de tăcere, acesta  se întoarse subit  către Andy și spuse:

          — Uite un sfat: nici un personaj nu îți va simți prezența până când nu îl vei atinge sau nu i te vei adresa direct. Vrei să mai primești și alte sfaturi de la mine?

          — Sigur că da, vreau!

          — Ok, alt sfat: când vrei să închei partida, spune: GATA. La fel de bine, poți să spui Am terminat, sau EXIT. Acum, hai să continuăm jocul cu noul tău scenariu.

          Andy se alătură siderat grupului de oameni ai cavernelor  și începu acea excursie incredibilă, care se prelungea spre nicăieri, fără a părăsi spațiul dormitorului său. Au mers peste  văi și dealuri, au străbătut ape, au întâlnit iepuri și vulpi, bufnițe și porci mistreți. Toate acestea apăreau din neant în fața lui și dispăreau în spate  după câțiva pași, ca și cum tot ambientul se mișca pe lângă el, în timp ce el stătea imobil. Ceea ce, în definitiv,  era chiar purul adevăr. Nimeni dintre noii lui prieteni nu părea mirat de aspectul său, de faptul că purta blugi și tricou cu mânecă scurtă. Oamenii aceștia preistorici păreau că își duceau existența lor adevărată, coerentă, deși ȘTIAU, în același timp, că sunt doar personaje fictive, plăsmuite din soft și imprimantă 3D. Dup un timp de mers, să fi trecut  poate o jumătate de oră, sunetul cristalin și vocea melodioasă se auziră din eter:

          — Andy, felicitări!  Ai dobândit Mănușa Demiurgului!

          Nimeni dintre însoțitori nu schiță nici un gest. Andy se uită în sus, în speranța că va vedea picând din cer echipamentul anunțat, dar nu se întâmplă nimic. Se întoarse către sfătuitorul său și îl întrebă ce vrea să însemne asta, dar Sylex negă vehement că ar  fi auzit vreo voce pomenind despre o mănușă. Îndată după aceea, lumina scăzu și vocea celestă se făcu din nou auzită:

          — Bateria aproape descărcată. Vă rog, conectați încărcătorul!

          Conturul difuz al orizontului  dispăru încet și în locul lui deveni vizibilă substanța aceea translucidă a pereților sferei iar peisajul și personajele se topiră și ele ca niște umbre în ceață. După câteva clipe  Andy se trezi singur în interiorul bilei goale,  ușa cu chenar roșu se deschise cu un foșnet ușor, în timp ce  o pală de aer se iscă și răvăși fuioarele de abur din interior.

          A doua zi dimineață, Andy conștientiză acut absența tatălui său, pe care nu îl mai văzuse de câteva zile, mai precis din ziua în care primise jocul Equilibrum. Vru să o  întrebe din nou pe Sophie  despre el, dar cum aceasta trântea tot ce apuca în mână,  era evident că indispoziția  afișată de ea avea o legătură directă cu dispariția lui Tony Cambera. După ora prânzului plecă pe jos către școală, dar pașii lui deveneau din ce în ce  mai nesiguri pe măsură ce se apropia de colegiu, iar la un moment dat se opri de tot. Făcu două sau trei  ocoale în jurul școlii,  până când auzi soneria anunțând  începerea cursurilor. Într-un târziu, lupta interioară dintre datorie și aventură fu câștigată de către cea din urmă, și Andy se întoarse acasă furișându-se prin grădini și parcuri. Jocul îl aștepta pregătit, deja personajele și scenografia dorite de el se aflau la locul lor. Șamanul se apropie de Șeful de trib și îi șopti ceva la ureche. Acesta chemă la sine doi străjeri și le porunci să-l  aducă pe o targă de ramuri pe omul care zăcea de trei zile, rănit  de urs. Nimic nu a folosit la vindecarea lui, niciunul din leacurile știute: nici scoarța de alun, nici zeama de leurdă, nici de  ceapa-ursului,  fierte în trei rânduri de apă neîncepută și puse peste rană, cu frunze de brusture. Rănitul, pe care străjerii îl lăsară în mijlocul taberei, gemea și bolborosea cuvinte fără șir, răpus de fierbințeală. Oamenii păstrară un timp tăcerea, uitându-se la cel bolnav. Erau obișnuiți cu moartea, se întâmpla moarte de om destul de des la ei. Rar ajungea câte unul la adânci bătrâneți, cel mai adesea piereau în accidente sau uciși de animalele pădurii. Foametea și bolile mai luau și ele tributul lor. Memoria păstrase și amintirea uciderii cuiva, în vechime, de către unul dintre ai lui, fiul aceleiași mame. L-au alungat cu pietre și au povestit întâmplarea din tată în fiu. Mai erau și alte povestiri, pe care le repetau cuvânt cu cuvânt în serile reci, la lumina focului. Cuvintele și povestirile treceau de la părinți la copii, copiii învățau cuvintele de la părinți odată cu povestirile.

          Fiul cel mare al străinului se ridică deodată de la locul lui și începu să strige puternic un nume, ca și când ar fi chemat pe cineva, cu mâinile ridicate către cer. Cu fața străluminată de o emoție vie, băiatul se aplecă din mijloc până la pământ, apoi arătă cu o mână către cel care zăcea pe targă.

          Șamanul și toți ceilalți oameni se ridicară deîndată în picioare. Schimbarea rapidă de pe chipul rănitului arăta că acesta e pe cale să se vindece sub ochii lor.

          Fără leacuri, fără compresii și bandaje, cineva nevăzut a venit și, ascultând rugămintea  lui Sylex,  a vindecat într-o clipă muribundul.

          – Domnul Andy a făcut aceasta, zise băiatul. Întotdeauna face, dacă cereți.

          Oamenii se așezară tăcuți în jurul focului, meditând la cele ce văzuseră.

          În mintea lor, viața tocmai se povestea în noi cuvinte adevărate, pentru a fi lăsate peste ani copiilor ce vor veni.

          Deși se păstrase  invizibil pentru ei, Andy primi cu plăcere sincera recunoștință arătată de tribul adunat în poiană, recunoștință manifestată prin prosternări cu capul până la pământ în direcția aproximativă  indicată de Sylex. Tocmai testase cu succes Mănușa Demiurgului. În cursul dimineții, un curier sosise cu un pachet pentru Andy, din  partea unei firme numite „Fantasy Suppliers Inc.”. Pachetul conținea, așa cum bănuia, o unică mănușă pentru mâna dreaptă, dintr-un material compozit, pe ale cărei degete erau lipiți niște senzori de contact, inscripționați în ordinea următoare, pornind de la degetul mic spre degetul arătător: boli infecțioase; hipoacuzie și cecitate; interne și ortopedie; învierea morților. Unica instrucțiune de folosință, scrisă în podul palmei,  suna astfel: „unește vârful degetului mare cu vârful degetului corespunzător maladiei care trebuie vindecată”.

          După câteva momente de liniște, vocea aceea amabilă și catifelată din cer se auzi din nou, anunțând instalarea unui nou upgrade. Un freamăt sau  un vânt iscat din senin cuprinse mica așezare, al cărei val de pământ împrejmuitor începu să se năruiască văzând cu ochii, în locul lui ridicându-se simultan un zid din piatră cu creneluri și turnuri  de pază. Bărbații își schimbară și ei costumația văzând cu ochii, pieile de capră fiind înlocuite cu cămăși și pantaloni din pânză roșie, iar ghioagele cedară locul arcurilor, săbiilor și scuturilor din metal galben. Pe vârful cel mai înalt al cetății flutura un  stindard, pe care scria „Omphallia”.

          Omphalienii nu putură să își savureze însă în tihnă noua achiziție, căci după câteva momente de acalmie înșelătoare porțile cetății fură spulberate în mici fărâme și o armată formată dintr-o mulțime de indivizi groaznici, la fel de bărboși și musculoși ca și ei, dar costumați în  pantaloni și bluze din pânză  albastră, năvăliră pe străzi, ucigând tot ce le cădea în sulițe. În busculada creată, Andy se pomeni deodată despărțit de Sylex și de prețioasele lui sfaturi. Nevrând să-și deconspire accidental prezența, atingându-se de vreunul dintre combatanți, cea mai rapidă și mai sigură modalitate de ieșire din impas fu să rostească Stop Joc. Ceea ce și făcu, iar toată lumea de pe câmpul de luptă  înțepeni, fiecare în poziția în care fu surprins, întocmai ca fotbaliștii aceia  de jucărie înșirați pe o sârmă.

          Noaptea se zvârcoli în pat într-un coșmar ca o agonie fără sfârșit. Visă că războiul fusese  câștigat în cele din urmă de omphalieni, care porniră victorioși după aceea  în urmărirea invadatorilor, care erau supuși ai regatului Amphorus. În zbuciumul luptelor rămăsese  singur și izolat, despărțit de Onyx, de soția lui  și de Sylex. Rătăci așa  prin coclauri sterpe și înnegurate, strigându-l pe Sylex, care parcă  intrase în pământ. Deznădăjduit, se așeză jos la malul apei, când Vocea îl felicită  încă o dată pentru norocoasa dobândire a unui Profet, care în scurt timp  apăru pe plaiurile încețoșate și începu să-i  boteze pe toți trecătorii în apele fluviului.

          Zorii zilei îl găsiră obosit, cu dureri musculare și înțepenit de frig. Pătura și cearceaful îi căzuseră jos din pat, singurele  vestigii ale luptelor din noaptea trecută. Deschise ochii și dădu să se ridice, dar rămase înlemnit, sprijinit într-un cot. Sfera dispăruse, iar singurul indiciu al fostei sale existențe  îl constituiau sumedenia de stropi și fragmente de materie translucidă, gelatinoasă și tremurătoare ca albușul de ou care împroșcau pereții și parchetul. Se dădu înfrigurat jos din pat și se îndreptă, călcând cu atenție, către bucătărie, unde se auzea Sophie pregătind micul dejun. Spre imensa lui surpriză, mama era de data asta radioasă, fredona un cântecel și când îl văzu îl sărută pe frunte.

          — S-a întors, în sfârșit, tata! Nu știu unde a fost, dar trebuie să-mi fi dus tare mult dorul! I-a crescut  o barbă stufoasă, până la piept, și chiar îi stă foarte bine  așa. Și este așa de… sălbatic, zise, cu un zâmbet discret în colțul gurii.

          Andy simți un junghi în inimă. Se precipită către dormitorul  părinților și-l văzu pe Onyx în așternuturi, căscând somnoros și dezmorțindu-și membrele păroase.

          Regele Omphalliei

          Nimic nu a mai fost la fel, începând din clipa în care Andy l-a văzut pe Homo Sapiens în dormitorul matrimonial. Nici barăcile apărute din senin pe peluza din fața casei, nici santinelele înarmate cu arcuri și sulițe, postate în foișorul pentru barbeque, nici hamalii care cărau în spate saci cu deșeuri de fier și plastic și le grămădeau în garaj nu-i provocară o greață mai violentă decât scurta conversație cu  impostorul ce își lăbărța picioarele împuțite peste cearceaful imaculat:

          — Tu nu ești tatăl meu! Unde-i tata?

          — Cum adică nu sunt tatăl tău, ce vrei să spui cu asta?  Sylex, am un mesaj  important pentru tine,  din  partea Profetului: astăzi vei fi uns  Rege în locul Șefului de trib, al cărui stârv zace acum în debara.

          Andy nu mai așteptă ca Onyx să-i  ofere și alte explicații, ci ieși în  goană afară din casă. Zecile de omuleți agitați, ocupați cu aprovizionarea, nu-i dădură nici o atenție. Pe stradă, sirenele poliției  și pompierilor urlau în neștire. Trupe de scutieri  încolonați alergau în pas  cadențat și ocupau poziții strategice în spatele clădirilor.  Dar, ciudat lucru, nu se auzeau nici împușcături și nici explozii. Nimeni nu țipa îngrozit pe străzi, nimeni nu alerga. Începu să meargă siderat pe stradă și pașii săi îl conduseră inconștient către colegiu. Orașul arăta la fel ca ieri, dar totuși ceva era schimbat în unele detalii. Observă cu timpul că toată agitația indivizilor de pe străzi   nu era deloc haotică, ci, dimpotrivă, foarte bine organizată. Nimeni nu se grăbea. Toată activitatea aceea halucinantă se desfășura coordonat, eficient, cu un scop anume: acumularea de resurse și energie. Unii  jefuiau  magaziile de bijuterii și ieșeau pe stradă, calm,  cu pungi de plastic  pline de inele, lănțișoare și cercei, dar fără să spargă vitrine și fără să sune alarmele,   alții devalizau depozitele Băncilor și ieșeau pe ușile batante, imperturbabili, cărând în spinare saci cu lingouri de aur,  alții înșirau cabluri electrice  de la  turbinele eoliene care răsăriseră  acum pe clădirile înalte, și toate acestea sub privirile impasibile ale gardienilor și mascaților, ce își vedeau de propriile lor antrenamente. Pe porțile cazărmilor cu  ziduri cenușii ieșeau tot mai mulți lucrători echipați cu instrumente de săpat, în timp ce  vagonete încărcate cu minereu se deversau în gurile furnalelor uriașe,   care  până ieri nu ocupau perimetrul Pieței centrale a orașului.  Curând Andy realiză cu groază că înșiși oameni legii, polițiștii și soldații, care ar fi trebuit să-i  apere pe civili, erau de fapt supuși ai Regelui Omphalliei, sau poate că erau oameni reali  infectați cu un  virus informatic de către  Vocea aceea misterioasă care îi răsuna tot timpul în minte chiar și acum, anunțând noi upgrade-uri la fiecare jumătate de oră. De ce Vocea  îi vorbea tocmai lui? Care era rațiunea Vocii  să-i dea lui raportul? Desigur, pentru că  el era în continuare Master of the Game, Stăpânul Equilibrului, Posesorul Codului PIN. Dar cine era el? Gândul că toată catastrofa asta spre care se îndreaptă omenirea i se datorează numai lui, că jocul diabolic i s-a infiltrat în minte și i-a citit gândurile, emoțiile și dorințele, pentru a le materializa  într-o realitate malformată, monstruoasă, i se contura cu tot mai multă limpezime în minte. El era în continuare Andy, dar, ciudat lucru, era în același timp și Sylex, deoarece acum își  reamintea  toate grozăviile pe care le văzuse și le înfăptuise în noaptea trecută, grozăvii pe care le pusese la început pe seama unui coșmar. Își aduse aminte cum l-a căutat pe Profet pe malul râului și  l-a întrebat cum să câștige bătălia pentru poporul Omphalliei. Profetul, care păstrase chipul fostului Șaman,  mai întâi l-a stropit cu apă din fluviu și apoi a ridicat brațele, și-a dat ochii peste cap  și a rostit cu o voce cavernoasă, teatrală:

          — Fiule, bătălia este ca și câștigată, trebuie numai să o recunoști în sinea ta. Cunoaște-te pe tine însuți!

          Și a dispărut în clipa următoare, lăsând în loc un fuior de fum.

          Cunoaște-te pe tine însuți! Ce sfat derizoriu și fără sens, fără nici o utilitate! Tocmai acest lucru i se părea acum cel mai dificil lucru cu putință. Cine era el în realitate? Simți că ar da în clipa aceea oricât să mai poată găsi pe undeva o dovadă cât de mică a lumii normale, sănătoase  care ființase până în noaptea trecută, când el a dat ordin oului malefic,  într-o clipă de rătăcire, să-și reverse  conținutul infectat sub cerul liber.

          Dar, în definitiv, își zise, apropiindu-se de casă, prin ce anume  era mai normală, mai sănătoasă lumea de ieri față de cea de azi? Doar pentru simplul fapt că această lume de acum este diferită de cea pe care o știa și cu care se obișnuise, asta nu înseamnă neapărat că este anormală, nu? Doar pentru simplul fapt că resursele și bogățiile lumii  nu mai sunt depozitate și tezaurizate în seifurile celor puțini și egoiști, ci sunt puse în slujba progresului comun, este asta  în sine ceva anormal? Nu mi se pare, cugetă mai departe Andy-Sylex. Și  fiind că acum energiile stihiilor naturale nu se mai irosesc aiurea, ci sunt captate și utilizate în folosul cetății, este  asta un lucru rău?  N-aș zice asta. Doar pentru simplul fapt că acum tatăl și cu  mama sa nu numai că nu se mai gândeau la divorț, ci, dimpotrivă,  pe fețele lor era vizibilă iubirea, asta însemna că lumea de azi este  anormală, malformată?  Nțțț!

          Ajuns acasă, se opri câteva clipe în fața ecranului TV din perete, unde imaginile arătau noile tehnologii de extracție a energiei telurice din vulcani. Alt reportaj înfățișa o rachetă cu propulsie fotonică,  pregătită de lansare pentru explorarea spațiului cosmic.

          — Andy, hai la masă, n-ai mâncat nimic azi, zise Sophie-Beryl, îmbujorându-se la față când Tony-Onyx o strânse în brațe.

          Da, hotărât lucru, el însuși era ultima relicvă a lumii vechi, singurul om care își păstrase neștirbită identitatea, și tocmai de aceea putea să facă diferența între atunci și acum. Singura persoană  care era conștientă de schimbare. Pentru toți ceilalți, nu se întâmplase nimic deosebit, erau ca nou-născuți. Da, el era singurul care cunoștea adevărata istorie. Dar cu atât mai reconfortantă era conștiința aceasta a schimbării! Zâmbi în sinea sa, și se uită o clipă cu coada ochiului spre ușa de la debara. Nu, pentru nimic în lume nu va deschide ușa aceea, niciodată.

          Chiar astăzi va ordona să fie zidită.