GSF60- banner01-650

          Dacă i-ar fi cerut cineva s-o definească la foc automat, el n-ar fi știut cum. Mă rog, nu în termeni pompoși. Dar dacă nu conta prea mult logica dintr-o succesiune de cuvinte, atunci Katniss era: bere, spumă, zâmbet. Și poate dans. Toca verdeață, atunci vârful piciorului bătea în parchetul din lemn de esență tare. Aștepta, undeva, la rând, bătea darabana din deget pe suprafețele din preajmă. Cu toate astea, pe muzică veritabilă, fâțâia din bombeu ca o maimuță. Eleganță ascunsă în banal, obișnuia să spună ea. Zâmbea, radiant, de fiecare dată când venea cu definiții de genul. Iar el se bucura că fata nu era nevoită să-și câștige pâinea din arta dansului. Ar fi murit de foame, n-avea niciun dubiu în privința asta.

          Era a zecea lui consoartă și o cunoscuse în Chicago, pe vremea când lucra într-o speculă. N-avea neapărat nevoie de bani sau de slujbă, dar prefera să fie mai tot timpul printre oameni. Se obișnuise să lucreze în locuri aglomerate – restaurante, baruri, hoteluri –, de prea mult timp ca să-și mai amintească cu exactitate de când. Chic&Weak, deși era un local frecventat de oameni cumsecade, arăta ca o bombă. Asta pentru că prețurile erau de bun simț, clienții destul de rari și Darius – patronul localului – trăia, dacă nu chiar de pe-o zi pe alta, suficient de modest ca să nu-și permită reparații capitale. De fapt, nu-și permitea reparații de niciun fel. Parchetul era tocit și scârțâia după fiecare pas. Noroc de muzica sonoră, care mai acoperea din zgomot. De eleganță nici nu mai încăpea vorbă, pentru că mesele erau tot aceleași de la un an de la victoria Aliaților asupra Reichului. Cu toate astea, obișnuiții locului făceau abstracție de inconveniente. Berea era destulă, spumoasă, și romul ieftin ca „bună ziua!”. Cum a ajuns Malla în Chic&Weak, a fost un mister colosal. Sau poate un act al destinului. Picioare fusiforme, repezite, înconjurate de fâșâitul unei rochii pe care el o asemuise cu azuriul cerului de vară. Până și Josephine Baker ar fi ridicat o sprânceană. Ea a trecut nepăsătoare printre bărbații din local și s-a cocoțat pe primul scaun liber de la bar. A comandat un draft. Cu multă spumă. Cât a așteptat berea, a bătut darabana pe tejgheaua barului. Și, după cincizeci de ani de când se cunoscuseră, încă mai prefera draftul cu trei sferturi spumă.

          – Nu prea ești iute de mână, i-a spus ea.

          El n-a răspuns. S-a mulțumit să ridice din umeri și să-i ofere un zâmbet calculat, muncind la trasul berii, să fie întocmai preferinței.

          – Și nici n-ai de gând să-mi spui că o fată frumoasă ca mine n-are ce căuta într-o bombă ca asta?

          – Nu, n-am de gând.

          – Foarte bine, a spus, apoi și-a trecut palma cu degetele desfăcute prin vălul de muselină care trecea drept o amestecătura dezordonată de cârlionți castanii.

          El știa c-avea să vină clipa. Întotdeauna vine, mai devreme sau mai târziu. Uneori uita, dar nu se întâmpla prea des să cadă în uitări euforice. Purta în suflet durerea a nouă iubiri stinse (nu peste mult timp ea avea să fie a zecea) și asta nu prea-i dădea pace. Îndeosebi când simțea că se apropia momentul. Uneori chiar și câteva luni după.

          Plecase să cumpere cele de trebuință, iar Katniss își propusese ceaiul obișnuit de dimineață. Cvartalul în care locuiau începuse cu mult timp în urmă să se cufunde în nimicnicie. Oamenii migrau spre centru, prea grăbiți de idealuri și visuri, lăsând în urma lor pe cei care nu voiau sau nu puteau să plece. El cunoștea semnele. Văzuse lucrul ăsta întâmplându-se în prea multe locuri și de prea multe ori, ca să mai fie surprins în vreun fel.

          De când împlinise șaizeci de ani ea începuse să consume regulat ceaiuri. Cam orice aromă, nu prea conta. Avea convingerea fermă că de la o vârstă trebuie să te hidratezi bine. Dacă obiceiul i-o fi câștigat vreun an, n-ar putea ști vreodată. Când el se întorsese ea era întinsă pe jos. Măsuța la locul ei, la fel și ceașca. Doar scaunul era răsturnat. Trupul uscățiv, firav al lui Katniss căzut la o distanță egală între măsuța de ceai și scaunul alunecat pe-o parte. Nu-și lepădase cămașa de noapte, deși el plecase la cumpărături dimineața devreme și întârziase vreo trei ore bune. Cu răceala din corpul inert și cu albul bumbacului măcinat de la înălbitorul folosit în exces, părea o regină a gheții prăbușită de pe tron.

          Momentul vine, negreșit, dar niciodată nu-i ușor să lași în urmă cincizeci de ani. Pur și simplu n-ai cum. Chiar și pentru unul ca el, pentru care timpul era singurul lucru de care nu ducea lipsă. Era dureros, întotdeauna a fost. La fiecare despărțire se depune ceva, acolo, în adâncul sufletului. Devii, într-un fel, ca o sticlă de vin vechi. Esența-i bună, dar n-o scutura. Reziduurile tulbură aroma.

          Era momentul în care trebuia să plece. Să lase totul în urmă, ca și cum anii se consumaseră ca un vis prea lung. S-a lăsat pe un genunchi și a sărutat-o pe frunte. A mângâiat părul ajuns la culoarea zahărului. S-a ridicat și a mers în salon. A luat banii, economiile lor de ani buni. Oricum, ei nu-i mai serveau la nimic. S-a așezat pe canapea, fotografiind mental locul în care bună parte din viața lor de cuplu se consumase. Știa, peste câțiva ani, imaginea n-avea să fie decât o amintire ștearsă, ca un tablou neterminat. Dar până atunci stăruia tristețea. Amintirea nu-l elibera de poveri, dar ajuta, întrucâtva. Îndeosebi noaptea.

          După ce ajungi să cunoști suficient de multă lume începi să-ți faci tipare. Genul pe care-l detești, genul pe care-l iubești. Și cel care-ți este indiferent. Atât timp cât își vede de treburile lui, pentru că altfel, inevitabil, ajungi să-l detești. Ea fusese, fără nicio exagerare, un gen aparte – cel pe care-l adori.

          Înc-o mai știa, așa cum era, ca-n ziua în care i-a cerut primul draft. Și de la atâta spumă arăta mai curând a prăjitură la halbă decât a licoare. El a zâmbit – ea la fel – și au continuat să discute lucruri mărunte. O mustață albă, vaporoasă, încadrase buzele ei pline. În după-amiaza următoare a fost tot acolo, la bar, pe un scaun. O bere cu spumă, a spus. Cu multă spumă, a adăugat el. Și viața, unul lângă altul, din acel moment, a lunecat miere pe sticlă, cincizeci de ani la vale. Chiar și după ce i-a aflat blestemul. Pentru că în mod evident, în timp, el se așteptase să apară discrepanțe. Dar nu s-au ivit, și asta a fost bine. Chiar nesperat de bine, mai ales pentru statornicia lui trupească.

          A mers în hol, a ridicat receptorul și a format 112. N-ar fi putut să plece, așa, pur și simplu. S-o lase, acolo, pradă viermilor? Poate că altul ar fi procedat întocmai. Nu și el. Chiar dacă mereu riscase – poți să fii sigur de asta – nu procedase nicicând astfel.

          – Bună ziua. Vreau să raportez un deces.

          Și a pus receptorul în furcă. Aveau ei să vină, negreșit, să se ocupe de tot. S-a uitat la ea, ca pentru ultima oară, și-apoi a ieșit. Cu sufletul trist, dar obrazul curat. După câteva astfel de despărțiri uiți cum se mai țes lacrimile. A luat și o poză de-a ei. Din vremuri demult apuse. Măcar cu ultimele două avea poze. Restul, până la zece, doar amintirea vagă a unor chipuri de femei frumoase.

          Afară era soare. O zi călduroasă, plăcută, ca atunci când iei decizii noi. Când te pregătești s-o iei de la capăt. Mult prea plăcută ca să poți să crezi că cineva ar putea să accepte să moară într-o astfel de zi. Totuși, pentru restul nu-i ca și cum ar avea de ales. Nu toți au timpul la picioare, așa cum îl are el. Nu toți sunt nemuritori.