GSF53 banner1       

          Vania se săturase de întuneric și foame. De teamă. De împușcături și explozii, de trecători strecurându-se cenușii pe străzi, cu priviri suspicioase, pline de dușmănie. De tot talmeș-balmeșul din Dubăsari și din Transnistria în general: ruși, ucraineni, bulgari, moldoveni și cazaci ca el. Toți arătau la fel, zgribuliți ca niște câini uzi de care ți-e milă după o furtună, dar nu știi niciodată care e gata să te muște cu ură pe la spate.

          Când, în 1986, se mutase aici din Rostov pentru Irina, plutonierul de miliție Ivan Nikolaievici Kovalciuk găsise o viață liniștită, de împăcat scandalagii bețivi și speriat hoți de buzunare, iar pe deasupra primise de la stat apartament cu două camere și primă de detașare.

          Dar acum salariul era neluat de luni de zile, căci nu mai era clar al cui milițian era: al Republicii Moldova? Al Uniunii Sovietice? Al Rusiei sau al unei noi țări pe Nistru? Cât despre Irina, ea îl părăsise și plecase la Chișinău, așa că în casa goală și rece locuia acum doar el, dormind pe canapeaua din sufragerie ca un călător în tranzit printr-o gară. Iar în loc de certăreți se ocupa mai nou de un dar nedorit al războiului: disparițiile fără urmă ale unora dintre orășeni.

          Trânti pe masa murdară un teanc de dosare și le răsfoi fugar: câte fețe diferite, lipsite de expresie, tot atâtea enigme. Muriseră în luptă? Fugiseră prin alte părți? Sau fuseseră poate uciși de vreun rival gelos, sau în vreun jaf mizer? Cui îi mai păsa în fond?

          Sorbi o înghițitură din cana cu ceai rece amestecat cu lapte, apoi își aprinse o țigară fără filtru și privi în jur. Chiuveta ruginie plină cu vase nespălate, bufetul murdar încărcat de borcane pe jumătate goale, lampa cu gaz pentru întreruperile de curent. Pe un scaun, vestonul și chipiul, așezate cu grijă.

          Le luă și se duse pe hol, la oglinda de lângă dormitorul gol, încuiat cu lacăt. Se privi: masiv, burtos, părul scurt de o culoare nedefinită, grizonant între blondiu și șaten, obrazul nebărbierit plin de țepi, ochii înconjurați de cearcăne. Se apucă să-și bage în pantaloni cămașa, apoi să înjure cu sete când, ca aproape în fiecare seară de când începuse războiul, se luă curentul și rămase în beznă. Bâjbâind de-a lungul peretelui, trecu pe lângă dormitor și se opri nedumerit: dinăuntru se auzea vag un foșnet, de parcă în întuneric ceva s-ar fi frecat metodic de pereți. Șobolani? Vreo pisică intrată pe geam?

          Căută pe pipăite cheia lacătului în sertarul dulăpiorului cu pantofi, apoi moșmondi încercând să descuie. Fojgăiala de dincolo de ușă nu încetă, de parcă prezența lui nu ar fi speriat intrusul cu nimic. Apoi, tocmai când reușea să deschidă, curentul reveni. Aprinse becul și privi înăuntru. Nimic. Era doar o încăpere complet goală, cu un geam murdar și crăpat.

          Înăuntru era însă mult mai rece decât în restul casei, și parcă mai umed, așa că se întoarse la bucătărie, ieși pe balcon și aduse un teanc de scânduri, pe care le bătu în cuie peste fereastră, iar pe deasupra lor prinse cu pioneze o pătură veche. De acum nu va mai intra nici frigul, nici vreun animal, iar camera era complet izolată. Liniștit, o încuie și se duse pe canapea, să se culce.

         

          ***

 

          În miez de noapte, auzi din nou foșnetul. Se ridică și apăsă pe întrerupător, dar degeaba. Atunci, gol și desculț, se duse prin întuneric către ușa dormitorului, care îl aștepta deschisă. Înăuntru, din cauza geamului acoperit, era și mai beznă decât în restul casei și nu putea desluși decât faptul că în mijloc părea să fie o masă pe care se afla ceva.

          Stătu câteva clipe să se i se obișnuiască ochii, apoi încremeni înfiorat: pe masă era Irina. Moartă, țeapănă, cu picioarele lipsă de sub genunchii sângerânzi. Își adună bruma de curaj și începu să se apropie încet.

          Cu fiecare pas al său, tenebrele din cameră păreau să se adune în mijloc formând o cortină întunecată în spatele mesei, ca o frescă în jurul unui altar de sacrificiu. Aproape că ajunsese la ea, când fața cadavrului se întoarse spre el, de parcă gâtul ar fi cedat brusc. Îngrozit, se trezi privind în ochii ficși ai moartei, apoi se răsturnă și o mână, de parcă i s-ar fi întins, ca o chemare mută.

          Vania simți cum i se moaie picioarele de frică și căzu în fund, pierit ca un copil. Începu să se târască cu spatele spre ușă; hoitul nu mișcă, dar auzea cum din lateral, de-a lungul pereților, fâșâitul se îndrepta spre ușă, gata să-i taie calea. Scâncind, se ridică în patru labe și se aruncă pe hol, fără a privi la sursa zgomotului, apoi trânti cu picioarele ușa în spatele său și o ținu închisă, în timp ce simțea cum ceva de dincolo se împinge slab în ea, parcă fără destulă voință încă.

 

          ***

 

          Trânti telefonul. Irina, la fel de scorpie ca de obicei, îl luase în râs și-i ceruse să n-o mai sune, ci să-și vadă de viața lui de ratat, căci ea se simțea foarte bine în capitală cu doctorașul ei. În lumina cenușie a dimineții, nici dormitorul nu mai ascundea nimic: era gol și tăcut. Îl încuie și, cât de cât liniștit că realistul coșmar fusese cauzat doar de apăsarea sumbrei anchete, luă sub braț teancul de dosare și ieși în oraș.

          Era liniște. Deocamdată nu se auzeau nici rafale de arme, nici șuierat de obuze, iar Dubăsarii păreau să fi revenit la normalitate. Doar că nu era adevărat, iar hârțoagele grele îi aminteau că fiecare poză ascunde o poveste întunecată, nedescifrată, a unui om care a dispărut de pe lume de parcă l-ar fi înghițit pământul.

          Se opri la prima adresă de verificat. Îi deschise o basarabeancă durdulie, care îl invită cu un semn scurt în bucătăria micuță, unde fierbea un ibric de cafea.

          – Nu, Andrei al meu nu ar fi fugit dincolo. Are rude la Ungheni, dar e prea leneș ca să renunțe la tabieturile lui, cât despre vreun voluntariat, despre ce vorbim?

          Îi arătă fotografia dispărutului, un blond supraponderal.

          – Acolo era acum cinci ani, când făcuse paș’patru, acu’ la paș’nouă e și mai gras, și mai bleg. E doar un profesor de desen, obez și blând ca o focă, unde dracu’ să se ducă la luptă, Doamne iartă-mă?!

          – Atunci poate se ascunde? Avea vreun viciu? Pariuri? Băutură? O fi făcut datorii la interlopi?

          Gospodina râse scurt:

          – Ha! Lui i-era frică de elevii de-a șaptea, ce interlopi, tovarășu’ plutonier? Iar singura lui pasiune era mâncatul, un hulpav fără pereche!

          Apoi redeveni serioasă, iar în timp ce turna licoarea aburindă în căni, murmură, parcă mai mult pentru ea:

          – Totuși, e ceva ciudat, care ar putea duce cu gândul la o ascundere, dar e, cum să zic, fără noimă.

          – Adică? întrebă Vania cu ochii mijiți, în timp ce sorbea cu grijă cafeaua fierbinte.

          – Adică fără el am rămas doar eu în casă, și, na, femeie singură, mi-e frică. Dorm în sufragerie, că acolo am telefonul. Dar câteodată, noaptea, am impresia că…

          Se întrerupse și îl privi pe sub gene, nehotărâtă. El se prefăcu nepăsător, preocupat doar de cană, și nu spuse nimic. Femeia oftă și continuă:

          – …. că se aude ceva în dormitor, ca un foșnit. Mă gândesc uneori că o fi el, dar când aprind lumina nu e nimic acolo, și-apoi suntem la etajul 4, pe unde să vină, bietul om?

         

          ***

 

          –  De parcă în întuneric ar fi uneori ceva acolo, zise bătrâna arătându-i camera neatinsă de când îi dispăruse nepotul. Sașa al meu da, avea 23 de ani și voia să se bage în lupte, dar e rus curat, de ce să plece? Și dacă ar fi murit, nu i-ar fi găsit corpul?

          Oftă.

          –  Dar nu e nicăieri. Ultima oară l-am văzut în seara de 4 februarie în dormitorul lui, dar dimineață dispăruse fără urmă. Ne-am culcat devreme atunci, că se luase curentul, dar îmi amintesc că în toiul nopții, pe la 2-3, am auzit de la el un zgomot ca un șopot.

          –  Și ce era?

          –  A, nu știu, nu m-am dus să văd, că e bărbat tânăr, nu-i bine să intre bunică-sa peste el. Dar a doua zi, Sașa nu mai era; nici urmă de el, nici un semn de peste o lună. Ce să fie, tovarășe?

          Vania răsfoi dosarul, preocupat. Ce să-i spună, că era al cincilea dispărut la care nu avea nici o idee ce se întâmplase? Că, la trei dintre ei, când bezna era adusă de noapte sau de penele de curent, în camerele goale părea să freamăte ceva?

          Nu putea să zică așa ceva, nici ei, nici altora, căci l-ar fi crezut nebun, iar de la episodul din ’85 risca să fie dat afară din miliție dacă îl mai apuca amocul vreodată. De internarea de atunci nu știa nici măcar Irina, pe care o cunoscuse un an mai târziu, ci doar tatăl său și psihiatrul care mușamalizase totul, neputând să-l refuze pe subsecretarul raional de partid.

          Așa că simulă o față calmă și răspunse:

          –  O să-l găsim până la urmă, mamaie, stai liniștită, se ascunde pe la vreun prieten. S-a dus voluntar, zic eu, s-a speriat de-mpușcături și-a fugit, iar acum se pitește până trece furtuna. Dacă afli ceva mă suni la numărul ăla, da?

          Bătrânica, neconvinsă, dădu din cap, frământându-și mâinile.

         

          ***

         

          La secție ajunse de-abia seara, pe la 8, când deja se întunecase, dar și șeful lui de departament, maiorul Suharov, și comandantul, colonelul Kotnov, încă erau la serviciu. Dinspre centrala electrică de lângă râu se auzeau bubuituri răzlețe, iar becurile pâlpâiau din când în când.

          Vania, înfrigurat,  își strânse mai bine vestonul și se trânti în scaun. Peste dosar puse o cană în care își turnă niște votcă, apoi începu să mestece încet un sendviș cu șuncă. Se uită în jur: încăperea mare, cu 14 birouri înghesuite, era complet pustie. Unii dintre milițieni trecuseră dincolo, la moldoveni, alții fugiseră în Rusia. Cei câțiva rămași plecaseră la ora asta acasă, scârbiți de haosul din oraș și de incapacitatea lor de a mai face ceva.

          Doar cei doi superiori se vedeau ca niște siluete neclare prin geamul ușii de la oficiul comandantului, gesticulând viu și certându-se pe vreo temă oarecare. Nu se înțelegeau prea bine și nu avea de gând să-i întrerupă, căci nervii lor urmau să i se spargă lui în cap. Plus că șeful avea obiceiul să încuie ușa.

            Visător, privi la noaptea care se lăsa afară. Înainte, când acasă îl așteptau femeia iubită, frigul, întunericul și lipsurile parcă nici nu existau, ci se topeau în timpul drumului de 20 de minute de la secție până la bloc. Pleca nervos și apăsat de aici, dar ajungea acolo liniștit și zâmbitor. Acum însă ea nu-l mai iubea, iar acasă nu-l mai așteptau decât tăcerea, un televizor vechi și sticlele de băutură. Iar viața urâtă îl urmărea până în propria locuință, nu mai rămânea aici printre fișete.

          – Kovalciuk! îi întrerupse nostalgia glasul răgușit al maiorului. Treci încoa’, pizdeț!

          Vania strânse din umeri și se îndreptă lent, cu pași târșâiți, spre ușa pe jumătate de sticlă dincolo de care îl aștepta calvarul reproșurilor. Intră, iar Kotnov încuie mecanic ușa, după cum i-era obiceiul.

          Colonelul, un slăbănog înalt, chel și negricios cu pielea uscată, se trânti pe scaun, iar Suharov, o matahală de blond cu ochii umflați, rămase în picioare lângă el ca o statuie încruntată.

          – Tovarășe plutonier, cât o să-ți mai răbdăm măgăriile?! urlă șeful brusc, aplecându-se din scaun peste birou de parcă voia să-l muște. Na hui, până când o să-ți mai bați joc de răbdarea noastră, mă?

          Ivan Nikolaievici, uimit de accesul de furie, îngăimă:

          – Dar ce am făcut, tovarășe comandant?

          Acesta pufni disprețuitor și mormăi:

          –  Exact, ce dracu’ ai făcut? Nu trebuia să te ocupi de dosarele cu dispăruți? Nu aveai sarcină să te duci să discuți cu familiile?

          – Păi dar cum, cu asta am bătut orașul toată ziua!

          Kotnov se întoarse către șeful de departament și, pe un ton de glumă, zise:

          – I-auzi, mă, ce zice insubordonatul tău! Că el a făcut, a dres, suntem noi nebuni, mă!

          Suharov, negru la față de supărare, îi răspunse direct plutonierului:

          – Nu ai fost nicăieri, Kovalciuk. S-a dus Marinescu în locul tău, tu nu ai trecut azi pe la nici o adresă și minți de îngheață apele, alcoolistule.

          Vania dădu să răspundă, dar glasul îi fu acoperit de o succesiune de explozii, apoi electricitatea se opri și se treziră în liniște și întuneric. Încăperea era vag luminată straniu de razele lunii ce treceau din sala mare prin geamul ușii.

          Cei doi ofițeri încremeniseră, brusc amuțiți.

          – Tovarășe comandant?

          Nici un răspuns. Nedumerit și ușor speriat, se apropie încet de ei, câte un pas odată. De dincolo, din sala mare, se auzea foșnetul familiar deja, dar nu-i acordă atenție, ci strânse din ochi, încercând să deslușească ceva în beznă.

          Apoi văzu și înțepeni. Cei doi erau împietriți și pielea lor părea de granit cenușiu, tare ca o rocă. De sub vestoane le ieșea câte o coadă nedefinită, un fel de șomoioage negre care șerpuiau pe podea până spre spatele tenebros al camerei, unde se pierdeau în beznă. Ceea ce îl șoca însă cel mai tare erau ochii: cei doi ofițeri nu mai aveau globi oculari, ci în orbite se afundau niște hăuri de noapte, părând să ducă undeva, într-un străfund de neimaginat.

          Fascinat, dădu să întindă mâna spre fețele lor, dar fu întrerupt de un bubuit puternic. Se întoarse spre ușă și văzu că aceasta se cutremură sub o nouă izbitură: ceva încerca să intre, dar ușa era încuiată și rezista. Își scoase de la centură pistolul și îl armă cu un clănțănit scurt. Odată cu zgomotul metalic, apăsarea asupra clanței se opri și se lăsă liniștea, ca și cum creatura nevăzută știa prea bine ce înseamnă clinchetul.

          Vania privi spre cele două corpuri nemișcate: erau în aceeași poziție, la fel de lipsite de viață ca niște gargui, doar cozile tresăltând vag și găurile din orbite șuierând ușor, șerpește. Își adună curajul și se furișă de-a lungul peretelui până la ușă, apoi se uită fugar prin geam.

          Inima îi tresăltă în piept cu un vuiet și sări înapoi: dincolo de ușă, înalt exact cât să nu se vadă pe gemuleț, se afla un tigru negru. Nenatural de lung, ca o cobră cu picioare, acesta aștepta încordat, cu ghearele galbene și uriașe scărmănând mocheta cărămizie.

          În clipa cât Ivan se aflase în dreptul ușii, felina întorsese capul spre el de parcă l-ar fi privit până în adâncul sufletului. Și nu știa cum de simțise asta, căci tigrul nu avea ochi de nici un fel. Nici măcar orbite unde ar fi trebuit să se afle, ci nimic: blana de pe cap era întinsă de la urechile mici, ciulite, direct până pe botul monstruos, mult supradimensionat, plin de colți ivorii gigantici, încălecați pe mai multe rânduri.

          Monstrul nu părea nici furios, nici flămând, ci calm și hotărât. Cu botul bălos și însângerat îndreptat tot timpul spre Vania, mormăind pe un ton jos, aproape de neauzit, tigrul se izbi în ușă. Apoi iar și iar, metodic.

          Simțindu-se inexplicabil în același timp îngrozit și calm, milițianul dezarmă pistolul și-l strecură înapoi în toc, apoi se îndreptă, ca prin vis, spre intrare și întinse mâna spre clanță. Tigrul se opri și se întoarse spre sală, unde în spatele său se vedea scurgându-se lent spre ușă o grămadă masivă nedefinită, roșiatică, de ceva care  părea, cumva, cald, mirosind sărat. Ivan atinse cheia și…

          … se împletici câțiva pași înapoi, orbit de lumina neoanelor.

          – Ce dracu’ faci, mă, încerci s-o ștergi? urlă la el colonelul.

          Vania privi nedumerit în jur: totul revenise la starea de normalitate, un oficiu murdar și aglomerat, cu parchetul tocit.

          – Pe luna asta nu iei nici un spor, lepădătură de cazac! Ieși afară și de mâine să pui mâna să muncești, fiu de cățea!

          Băgă capul între umeri și dădu să iasă, dar se opri în ușă: acolo unde tigrul scărmănase cu ghearele, pe mochetă rămăseseră două șanțuri adânci, sfâșiate. Se întoarse și îngăimă:

          – Tovarăși, ați văzut urmele de pe covor?

          Cei doi se uitară unul la altul, nedumeriți, apoi Suharov își pierdu și el calmul și răcni:

          – Ivan Nikolaievici, te-ai tâmpit de tot? Păi nu tu și boul ălălalt de Marinescu ați târât alaltăieri pe acolo un fișet de ați stricat mocheta? Ieși afară și las-o mai moale cu votca proastă!

         

          ***

 

          Descuie ușa de la apartament și îl împinse înăuntru pe captivul care vocifera pițigăiat, milogindu-se plângăcios. Îl găsise pe drum spre casă, la colțul blocului, și-l recunoscuse imediat: Sașa, presupusul dezertor. Mincinosul se jura că-l cheamă Andrian Vetrar și că nici măcar nu-i rus, ci moldovean, dar la secție îi va demonstra adevărul când îi va arăta dosarul. Mâine însă, căci acum nu s-ar mai fi întors pentru nimic în lume la o nouă săpuneală de la șefi.

          Îl îmbrânci pe tânăr în fața lui  și-și scoase chipiul, apoi vestonul și centura.

          – Ți-e foame, mă?

          – Tovarășu’ milițian, vă rog eu mult, dați-mi drumul, am familie care mă așteaptă acasă, nu am făcut nimic!

          – Tovarășul plutonier, mă. Mie îmi e o foame de lup și mor de somn. Dacă tu nu vrei să participi la cină, nu mă interesează, stai la fezandat până mâine și dup-aia poate vezi lucrurile cu alți ochi. Ia, treci încoa’!

          Îi smuci mâinile la spate și i le prinse cu cătușe, descuie lacătul de la camera goală și îl împinse înăuntru în beznă, după care încuie la loc și puse cheia în sertar. Desfăcu apoi o sticlă de tărie și supse cu sete, satisfăcut.

          Când, ceva timp mai târziu, îl luă somnul pe canapea, i se păru că scâncetelor prizonierului li se alătură un alt zgomot de fundal, foșnetul misterios. Era însă prea obosit pentru a mai coborî de pe canapea ca să verifice, așa că se înveli mai bine cu plapuma, își astupă urechile cu perna și adormi.

         

          ***

 

          Ceea ce îl trezi de data acesta în miez de noapte nu mai fu vreun sunet, căci dormitorul era adâncit într-o tăcere de moarte. Se sculase, dimpotrivă, din cauză că simțea o lipsă. Nu ca o sete sau foame, ci un vid nedefinit emanând de pe palierul scării. Își înfășură cuvertura în jurul umerilor și ieși din apartament. Într-adevăr, pe scara către etajul inferior, pe treapta cea mai de jos, se vedea vag ceva în obscuritate. Trei siluete bărbătești, întunecate, nemișcate.

          – Care sunteți, blea? întrebă, calm încă.

          Niciun răspuns. Făcu trei pași până la întrerupătorul becului de pe palier și îl apăsă. Nimic. Se întoarse spre siluete și remarcă faptul că, deși tot nemișcate, acum erau cu două trepte mai sus. Se întoarse grăbit spre apartament și, aplecat pe jumătate înăuntru, apăsă pe comutatorul de acolo. Tot nimic. 

          Privi din nou spre scară: formele nedefinite mai înaintaseră trei trepte, fără a mișca, silențioase. Temător, trânti ușa și încuie repede yala, apoi se aplecă la vizor, pregătit să aștepte apariția invadatorilor. Dar se dădu imediat înapoi ca ars: cele trei siluete fără trăsături erau deja acolo, în dreptul ușii. Fugi grăbit în sufragerie și se ascunse sub plapumă, tremurând. Se uită fugar pe sub marginea ei și, tot fără vreun zgomot sau mișcare, cele trei profiluri omenești erau în ușă, așteptând.

          Se lipi de perete și începu să se roage în șoaptă, apoi se întoarse cu fața la zid și nu se mai uită în cameră, tremurând până când răsări soarele.

          Odată cu razele, își iți capul pe după pernă. Sufrageria era goală, nu mai era nimic în ușă. Ușurat, se dădu jos și se duse la toaletă, apoi luă de pe masă cheia lacătului și descuie dormitorul, ca să îl scoată pe Sașa.

          Numai că acesta zăcea pe parchet, întins cu grijă pe o folie de plastic. Cu ochii larg deschiși și fața încremenită într-o grimasă de teroare și durere de nedescris, fără mâini de la coate în jos și fără picioare sub genunchi. În penumbra unui colț, o sacoșă pătată de sânge adăpostea o grămăjoară de oase curățate ca de o fiară carnivoră mare, răbdătoare. Precum un tigru.

          Pe masa din bucătărie, printre farfurii cu resturi de bulion și coji de pâine uscată, îl aștepta cuminte perechea de cătușe.

         

          ***

 

          Nu era un om credincios, ba chiar își trăise viața destul de convins că religia e doar o adunătură de superstiții, iar enoriașii niște tăntălăi naivi. De fapt, încă mai credea asta. Dar când ești terorizat de lucruri pe care nu le poți explica rațional și nu mai ai nici o speranță la vreo rezolvare, parcă îți vine să-ți calci pe scepticism și să încerci. Că, cine știe, poate-poate.

          Așa că decise să tragă chiulul de la muncă, dacă tot îl acuzau de asta, și să se ducă la biserică. Avea una la doar 5-6 minute distanță dacă o lua pe scurtătură, printre blocuri. Trase pe el o pereche de pantaloni civili și un pulover și se privi în oglindă: arăta rău, nedormit. Buhăit la față și umflat în burtă. Când se îngrășase în halul ăsta? Nu se mai văzuse de câteva zile, dar parcă nu se știa chiar așa de mare: acum era rotund ca și cum i-ar fi intrat ceva în abdomen și s-ar fi dilatat dinspre înăuntru.

          Se apropie de oglindă și se pipăi pe obraz: o vânătaie. Asta când mai apăruse și de unde? Că doar nu se bătuse cu nimeni. În fine, puțin mai conta.

          De cum ieși din scară în curtea goală strânse din umeri: ploua puternic, rece și urât, iar umbrela era sus, sau poate la birou. Nu avea curaj să se întoarcă în apartamentul blestemat, așa că începu să înainteze cu greu contra vântului.

          După ce dădu colțul primului bloc, se opri. Avea impresia că îl urmărește ceva. Se întoarse încet și văzu că așa și era: cei 4-5 maidanezi care își făceau veacul prin zonă ieșiseră toți de pe sub mașinile și scările pe unde se adăpostiseră și se adunaseră în spatele lui, tăcuți. Niciunul nu dădea din coadă, nu mârâia sau lătra. Doar stăteau serioși și îl priveau cu atenție, de parcă se așteptau să le transmită vreun mesaj important.

          Vania flutură din mâini și se rățoi la ei, dar nu fugiră. Dimpotrivă, unul mare și complet negru, cu ochi mici și răi, se apropie prudent de el și-i mirosi pantalonii. Milițianul rămase nemișcat, ca să nu îi provoace, și înghiți în sec. Dulăul pufni scârbit și se retrase, încă privindu-l cu o căutătură suspicioasă. Ceilalți se luară după el și dispărură in nou pe sub streșini, la fel de muți.

          Nedumerit, își continuă drumul și intră în biserică. Înăuntru, în mod ciudat, era întuneric; părea abandonată, goală și rece. Lumânările erau stinse, iar tenebrele se strânseseră spre altar, astfel că acolo nu se distingea nimic. Oftă, apoi trecu fugar o mână peste candele și tresări, ars. Făcu un pas înapoi și instantaneu se schimbă totul: flăcăruile pâlpâiau, luminile erau aprinse, iar în altar se întrevedea un preot trebăluind.

          Se îndreptă grăbit spre el, dar se opri, izbit de un iz dulceag, neplăcut, de putrefacție. Venea din potirul de vin lăsat în fața unei icoane. Se uită în el și se strâmbă: era sânge închegat. Apoi se uită și la anafură: nu pâine uscată era în cutie, ci cartilagii umede, verzui.

          – Te pot ajuta cu ceva, fiule? îl întrebă părintele, cu o față nedumerită.

          Vania încercă să se gândească iute cum să-i spună ce avea de zis, dar apoi atenția îi fu atrasă de o mișcare din spatele prelatului: din altar venea, strecurându-se silențios, un fir de fum negru, îndreptându-se spre acesta. Vru să-l avertizeze, dar simți că nu poate deschide gura: ceva îi urcase pe gât și îl ținea strâns de dinți.

          – Fiule? Te simți bine?

          Cazacul încercă din nou, dar fără izbândă; maxilarele îi erau lipite de parcă ar fi fost cimentate, și tot ce reuși să scoată fură câteva gâjâituri de surdo-mut. Între timp, sfoara de negură îi intrase preotului pe sub poale și părea să-i urce încet printre picioare, ca un șarpe, în același ritm în care ochii acestuia se transformau din albaștri în negri, iar tușul păcuriu i se revărsa din iris în albul ochiului, răspândindu-se lent, murdar.

          Vania se întoarse și fugi, urmărit de sunete stranii, precum niște gâfâituri ale cuiva care încearcă să vomite.

         

          ***

 

          Ce căuta aici? După ce se liniștise cu basamac, adormise pe canapea în chiloți și pulover. Acum era în dormitor, gol-pușcă. În cameră era penumbră; după liniștea absolută de afară își dădea seama că e vreo oră imposibilă, 3-4 noaptea. Privi în jur: ușa era larg deschisă, iar pe hol nu se deslușea nimic în beznă.

          Încăperea era complet goală, nici urmă de vreun cadavru. Nimic altceva decât el și un geamantan mare și jerpelit din piele. Cel în care strânsese lucrurile rămase de la Irina. Dar îl dusese în subsol, când ajunsese aici? Sub un impuls de moment, brusc dar de nestăpânit, trase de el ca să îl deschidă. Nu reuși, avea încuietoare și era blocată. Se enervă și trase din nou, degeaba. Furios deja, îl luă și îl izbi de pereți. Straniu, valiza păru să scoată niște sunete ca niște mormăituri, și se simțea incredibil de grea, de parcă ar fi avut în ea 70-80 de kilograme de lucruri.

          Îndârjit, se năpusti la bucătărie. Apăsă pe comutator, dar becul nu se aprinse, așa că smulse sertarul de jos și căută pe pipăite. Înhăță toporul de oase și se întoarse la geamantan, pe care îl izbi cu furie până crăpă.

          Înăuntru, în loc de haine și cărți, sticle de vin. Lungi, elegante, împachetate în hârtie albicioasă, cu niște desene grena nedeslușite. Scoase câteva, dar nu stăteau drepte pe parchet, ci se răsturnau, iar una se sparse și întinse o baltă roșiatică mare, lipicioasă. În continuare mânios, se repezi iar la bucătărie și se întoarse cu niște cârpe și două sacoșe, în care puse apoi sticlele pe măsură ce le scotea, ordonate frumos. Șterse cu grijă și balta, luă cârpele și sacoșele și le duse într-un colț.

          În timp ce se apleca să le așeze, auzi în spatele său un mârâit. Se ridică încet, tremurând, și se întoarse. Pe hol zări fugar tigrul negru trecând preocupat prin dreptul ușii, spre bucătărie. Tiptil, călcând cu atenție pentru a nu scoate vreun zgomot și ținându-și respirația, Vania se strecură de-a lungul peretelui, apoi pe hol spre sufragerie. Tresări când auzi ușa dormitorului trântindu-se singură, apoi ceva răsturnând taburetul de după aragaz.

          Închise și el cu grijă ușa, propti un scaun în ea, apoi se strecură înfrigurat sub plapumă și-și strânse genunchii la piept, cu dinții clănțănindu-i de groază. Simți în gură gustul sărat al sângelui și se gândi că s-a mușcat rău de buză, iar a doua zi va trebui să dea cu spirt și cremă de gălbenele.

          Vindecă orice, crema de gălbenele, își spuse. Trebuie doar să dai destulă.

         

          ***

 

          Încă o zi în care hoinărise buimac prin oraș, fără țintă sau scop. Nu reușea să lege gânduri coerente, ci doar imagini oribile și înspăimântătoare. Din când în când își pipăia gura, nevenindu-i să creadă că are buzele întregi.

          Trecuse din nou pe la cele cinci adrese. Sau cel puțin credea că din nou, căci, deși recunoscuse blocurile și apartamentele, mai ales camerele celor trei unde în ziua anterioară membrii familiilor se plânseseră de foșnituri ciudate, nu recunoscuse persoanele. De data aceasta, dormitoarele celor dispăruți nu mai erau goale și tăcute, ci locuite de frați, copii sau neveste.

          Iar cei cu care vorbise erau diferiți, alte mame, neveste și bunici, identice rămăseseră doar pozele celor căutați. Și discuțiile merseseră destul de prost: interlocutoarele erau nervoase, căci susțineau că fuseseră interogate deja, dar nu de el, ci de Marinescu, iar pe deasupra Miliția Dubăsari nu era în stare să găsească nimic.

          Decât să se împuște cu foștii lor colegi de dincolo de Nistru, nu mai bine ar fi făcut ceva ca să-i apere pe localnici de ce bântuia noaptea, profitând de război? Vania nu știuse ce să răspundă, în fond el nu trăgea în nimeni și din conflict nu înțelegea mare lucru, decât că nu-și mai ia salariul. Ce știuse însă era că i se închid ochii de somn, că stomacul îl chinuie cu o indigestie dureroasă și senzații de vomă, mintea îi e apăsată de o pâclă de frică și confuzie, și în fișetul de la secție are o sticlă de votcă bună, ce l-ar ajuta grozav.

          La sediu nu stătuse decât vreo zece minute, grăbit să o șteargă cu sticla înainte de a-l vedea Suharov sau Kotnov și să-l bage într-o nouă ședință de frecat ridichea. Dezamăgirea îi fu însă mare, căci nu găsi nicio votcă în fișetul metalic greu, rezemat strâmb de-un perete la capătul a două șiruri de dâre pe mochetă. Nu găsi nici dosarele pe care era sigur că le-a încuiat acolo, ci doar un teanc de haine frumos împachetate și trei perechi de pantofi purtați. Nedumerit, îl căută pe Marinescu să-l ia la rost pentru farsa de prost gust, dar acesta era plecat pe teren.

          Așa că se întoarse la apartament, iar în drum trecu pe la un magazin unde o știa pe vânzătoare și-și cumpără „pe sub mână” un coniac „Barza Albă”. Lângă chiuvetă găsi și butelca pierdută și trase din ea o dușcă ce-l arse pe gât, după care, copleșit subit de o greață insuportabilă, se năpusti asupra wc-ului și vomă gros o pastă negricioasă. Își clăti gura de mirosul rău și ieși din baie.

          Pe hol privirea i se opri asupra fotografiei Irinei: frumoasă, luminoasă, veselă. Apoi se privi pe el în oglindă: palid, epuizat și bolnăvicios, cu ochii roșii și șuvițe nearanjate atârnând de sub chipiu, iar vestonul strâmb și șifonat. Se întoarse trist spre bucătărie și dădu neatent la o parte scaunul pe care zăceau haina și șapca. Apoi se opri și se uită lung la ele. După care coborî privirea spre el: era doar în pantaloni și cămașă. Ce dracu’?

          Se repezi înapoi la oglindă și de data asta imaginea nu îl mai minți: nu avea nici chipiu, nici veston. Dar cum se întâmplase asta? În timp ce se gândea, năuc, dinspre dormitor i se păru că vine foșnetul de rău augur. Era prima oară când acesta se auzea ziua în amiaza mare, pe lumină. Înhăță cheia și descuie febril, apoi se năpusti înăuntru.

          Cadavrul era tot acolo, pe folie. Doar că acum acesta nu mai era curată, ci avea stropi de sânge încă neînchegat. Mortului îi dispăruseră și bicepșii, dar nu curat, ca înainte, ci părea să fi fost sfâșiați de niște colți tociți și mestecați direct de pe os, iar în colț, lângă sacoșa cu oase, zăcea acum un morman de cârpe murdare de sânge. Le pipăi: erau încă umede, nu se uscaseră.

          Privi în jur în camera goală: nimic, niciun orificiu pe unde să fi intrat vreun animal. Trase de scândurile bătute peste fereastră: erau ferme, nimic nu putea pătrunde pe acolo. Cheia de la ușă o avea el în mână. Atunci de unde venea fiara canibală? Se materializa direct din aer? Oare noaptea însăși lua formă și devora hoituri, în plină zi?

          Nu știa. Ieși cu spatele, încuie lacătul, puse cheia în sertar și înhăță sticlele. Foamea feroce îi trecuse, acum voia doar să bea până uită de tot, așa că trânti ușa de la sufragerie și își turnă primul pahar.

         

          ***

 

           Se trezi în inima nopții, probabil în jur de ora trei, era prea beznă ca să vadă ceasul. Capul îl durea îngrozitor, gura o simțea plină de un gust scârbos, iar bărbia țepoasă acoperită de salivă uscată. Pipăi în jur cu ochii închiși și simți că cearșaful e ud. Duse degetele la nas să le miroasă, dar nu reuși să tragă aer în piept.

          Deschise atunci ochii și văzu motivul: în nas îi intrau pe nări două șuvoaie de beznă, subțiri, fremătătoare, ce se întindeau în tenebre, ieșind pe ușa întredeschisă. Se ridică, înhăță o sticlă goală ca pe o măciucă și urmă tentaculele. Duceau în camera goală, acum întunecată precum o văgăună, cu ușa larg deschisă, lacătul atârnând descuiat. Dormitorul părea să respire ca un uriaș stomac bolnav, lăsând să iasă răsuflări gâfâite, calde și împuțite.

          Vania izbi ușa cu piciorul și se năpusti înăuntru, strângând cu sete gâtul sticlei de parcă era vreo armă magică. În mijlocul camerei, peste corpul țeapăn al lui Sașa unduia un nor negru în care sclipeau vag zeci de grăunțe albe. Dinți, își dădu el seama. Entitatea mesteca flămândă, smulgând fâșii de carne sângerândă și sorbindu-le cu iuțeală, pleoscăind.

          Cele două fire de negură din nasul său conduceau în ea, dar nu erau singurele: alte cinci-șase pipăiau pereții, foșnind pe tencuială, în timp ce vreo patru țineau într-un colț un bărbat gras, apăsat pe podea. Îl recunoscu: Andrei Tătar, profesorul de desen. Acesta scâncea pierit, privindu-și înnebunit picioarele durdulii tăiate de sub genunchi și sângele ce se scurgea din răni pe o folie așezată ordonat, cu grijă. Bucățile lipsă nu se vedeau nicăieri, însă o sacoșă nouă aștepta alături, pregătită să fie umplută cu oase.

          Victima îl zări și întinse mâinile într-un gest de implorare, plângând:

          – Te rog, nu mai, nu mai! Oprește, te rog!

          Vania ridică sticla și dădu să înainteze spre creatura de beznă, dar aceasta grohăi scurt un cuvânt și asupra sa se coborî noaptea. Mai simți doar cum se izbește de parchet și auzi sunetul sticlei sparte.

         

          ***

 

          „Foame”. Asta spusese monstrul devorator. Ivan se trezi greoi și se ridică într-un cot. Era în sufragerie, pe canapea. Pe scăunelul de lângă el, o sticlă goală și o cheie. Ușa închisă. Cearșaful încă vag umed. Îl mirosi: alcool. Privi spre ceas: ora 1 după-amiaza.

          Se ridică. Era nud, deși știa că s-a culcat în pijama. Privi în jur și o văzu, frumos împachetată, pusă pe un fotoliu. Lângă ea, pe spătar, un prosop de baie. Îl luă și îl pipăi. Era aproape uscat, cu niște urme ruginii pe margine.

          Se duse cu greu la bucătărie și puse apă la fiert. În coșul de gunoi, cioburile celeilalte sticle, iar după ușă, fărașul și mătura, la locul lor ca întotdeauna. Pe masă, teancul de dosare. Îl luă și le răsfoi absent, iritat de sunetul telefonului ce suna insistent în sufragerie. Apucă să ia doar o gură de ceai, când își dădu seama ce i se păruse în neregulă la poze. Desfăcu iute din nou hârtiile și se mai uită o dată. Da, era așa cum crezuse!

          Fără a mai înțelege nimic, luă teancul sub braț și un taburet în cealaltă mână, apoi, gol încă, se duse în dormitor. Trânti ușa larg de perete și intră, puse scaunul în mijloc și se așeză pe el, calm. Între timp, pe lângă Sașa pe jumătate mâncat și bărbatul apărut în noaptea trecută, căruia deja îi lipseau toate membrele, mai apăruse un cadavru. Părea proaspăt, mort poate din dimineața aceasta, și avea doar câteva bucăți de carne lipsă de pe antebrațe, unde fusese tăiat cu grijă.

          Într-un colț, deja trei sacoșe pline de oase și un morman mare de cârpe pline de sânge aflat în diverse grade de uscare. În altul, câteva folii de plastic încă împachetate grijuliu, iar pe un carton cuțite de mărimi și forme diferite, un satâr și un ferăstrău, toate curate și așezate ordonat, cu rigoare militară.

          Privi în dosare, apoi la morți. Cel pe care îl știa drept Sașa nu era Aleksandr Godin, presupusul dezertor. Nici măcar nu semăna cu poza, era mult mai scund și brunet. Răsfoi și celelalte dosare: fotografiile nu aveau nici o legătură cu cadavrele. Nici bărbatul gras nu era fleșcăitul Andrei Tătar, ci un tânăr cu  față de găgăuz. Cele trei victime din cameră nu se mai potriveau cu dispăruții, ale căror imagini se schimbaseră misterios peste noapte.

          Trânti documentele și ieși, reflectând, fără a se uita în urmă. Un gând sau o amintire încerca să se ridice la lumină, ca o larvă ce-i fusese îngropată în creier și acum se zvârcolea pentru a-i ieși pe gură. Nu o așteptă: se îmbrăcă cu uniforma de milițian și ieși la cumpărături.

          Se întoarse repede, într-o mână cu un ciocan, în cealaltă cu câteva sticle într-o plasă. Încuie ușa apartamentului, luă din cui fotografia Irinei și o ascunse în dulap, printre cămăși. Smulse din perete firul telefonului, împachetă frumos hainele și le puse pe fotoliu, apoi luă sticlele și ciocanul și intră în dormitor.

          Mută lacătul pe interior, îl încuie și sfărâmă cheia. Apoi târî cele trei cadavre în dreptul ferestrei, le acoperi cu foliile, cârpele și sacoșele de oase, iar deasupra depuse solemn dosarele, ca un trofeu pe un altar. Își luă ciocanul, uneltele de măcelărie și sticlele, se sprijini de peretele opus și începu să bea încrâncenat, refuzând cu îndârjire să gândească.

         

          ***

 

          Beznă. Mahmur, întredeschise ochii și văzu arătarea, un contur negru profilat pe tenebrele camerei, mai întunecat chiar decât obscuritatea din încăpere. Monstrul târâse unul dintre cadavre în mijloc și îl amușina pofticios.

          – Foame? întrebă Vania.

          – Foame! răspunse entuziastă creatura.

          El rânji, apoi înhăță satârul printr-o mișcare scurtă, surprinzătoare, și izbi cu sete de două ori, urlând.

          – Foame? strigă el furios către entitate, aruncând în ea cu cioturile picioarelor pe care tocmai și le retezase.

          – Durere! țipă aceasta din toți rărunchii, asurzitor. De ce?!?

          – Tvoi mat, suka! șuieră Vania și înhăță ciocanul.

          Monstrul se cutremură înfricoșat și își aruncă spre el tentaculele foșnitoare, încercând să-l oprească. Cazacul fu însă mai rapid și își izbi năprasnic dinții, cioburi din ei sărind în toate părțile, însângerate. Arătarea urlă, și colții ei începură să cadă și ei în șiruri peste cadavru, nefolositori.

          – Acum pe cine mai mănânci, curvă? zbieră din nou Ivan și se izbi cu sete peste gură într-o rafală de plesnituri, transformându-și buzele și gingiile într-o pastă roșie, presărată cu bucăți de dantură.

          Creatura horcăi și întinse tentaculele spre el, cerșind îndurare.

          – Milă, scârnăvie? Milă?! grăi cu greu Vania și se aruncă asupra ei cu gura larg căscată. O trânti pe podea și începu să o muște furios cu resturile de măsele, urlând dement. Nici bezna nu se lăsă mai prejos, ci îl înfășură strâns în membrele sale fâșâitoare și îl mușcă și ea cu cioburile colților.

          Se rostogoliră încrâncenați peste cadavru, împroșcând sânge în toate părțile. Cu fiecare mușcătură, Vania simțea și el durere arzătoare pe măsură ce era sfâșiat de monstru, și simțea cum viața i se scurge vijelios prin nenumărate răni. Dar simțea cum și arătarea slăbește și moare, cum începe să scadă și să se micșoreze întru dispariție.  Și continuă să o muște ca un câine turbat, învăluit în suferință atroce și întuneric, până când se prăbuși definitiv într-un hău fără simțuri.

          În beznă.